Republica Danga

„ Danga nu e, adică e pretutindeni. Este o insulă, compusă din pulberea unei planete îndepărtate, unde legile fizicii terestre nu sunt chiar atât de riguroase. Aici nu se știe prea bine dacă oamenii mint, visează, sau trăiesc cu adevarat „


Du-te si vezi....

Distribuiţi
avatar
Sfatuitorul
Admin

Mesaje : 763
Puncte : 882
Data de inscriere : 13/02/2015
Localizare : Bucuresti

Du-te si vezi....

Mesaj Scris de Sfatuitorul la data de Mier Feb 18, 2015 3:07 pm

Cronica de film a lui The Dude....
avatar
The Dude

Mesaje : 4252
Puncte : 4367
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Joi Apr 23, 2015 8:18 pm






Inside Llewyn Davis
Inside Llewyn Davis - Ethan Coen, Joel Coen (2013)


“Stranger, dreams verily are baffling and unclear of meaning, and in no wise do they find fulfilment in all things for men.” - Homer



"The Village", este numele argotic al unui cartier din westul New-York-ului, cunoscut indeobste ca “Greenwich Village”, “Greenwich” fiind forma engleza a cuvantului olandez: “Groenwijck” (Green District).

Nu numai pentru America, ci chiar pentru intreaga lume locul e cunoscut ca leaganul miscarii “Beat” si ulterior a curentelor “counterculture of the 1960s”, ce aveau sa evolueze la randul lor in stilul “pop”, si apoi in cultura “hippie”.

"The Village" inseamna asadar un paradis al artistilor de toate facturile, care prin gentrificare au reusit sa impuna o textura culturala creata si adaptata pentru a da sens modificarilor ce se petrec in mediul lor de viata. Vecinatatile cu bulevardul Broadway, dar si cu celebra 14th Street  nu sunt intamplatoare.



Greenwich Village” a fost locul primului penitenciar al New York-lui: “Newgate Prison”, pentru ca tot cam pe atunci sa devina si spatiul ales edificarii “Tenth Street Studio Building” in care avea sa ia nastere prima scoala de arhitectura, dar si prima mare galerie (spatiu expozitional) a orasului. Atat casa de detentie, construita de un om religios in scopul pur al reabilitarii, cat si centrul cultural si generozitatea parcurilor, (dar si pretentiile modeste) au imprimat asezarii o personalitate ce radia prin toleranta, deschidere, intelegere si...nonconformism, iar aceasta atmosfera a contaminat rapid intreaga arie,  "the Village"  functionand ca un magnet pentru toti cei care doreau sa se exprime prin mesaj artistic, indiferent de categoria sociala din care proveneau ei. Iar pentru ca arta nu face casa buna cu bunastarea ea trebuia evitata cu prioritate (pentru a participa la starea de spirit, multi isi auto-impuneau saracia si traiul minimalist).

Asa ajungem sa avem aici boema, ale carei radacini etimologice reclama traiul nomad al tiganilor (despre ei, se credea ca vin din “The Kingdom of Bohemia”, provincie a imperiului roman, azi parte din Cehia). Boema reprezinta o atitudine a artistului, care preocupat de menirea sa, nu vrea sa se mai irosesca in social, conventie si inregimentare; a celui care isi reduce la limita consumurile, nevoia de bani, extravaganta, in folosul unor valori precum libertatea si libertatea de expresie, dragostea neingradita in reguli si cutume, anularea oricaror constrangeri stilistice, ori organizatorice.

In anii ’60, in “Greenwich Village”, gasim majoritar un astfel de peisaj, aproape, sau daca nu chiar in apogeul lui….iar centrul atentiei noastre de azi face focus pe fenomenul folk, aflat si el in faza de revenire fulminanta.

“Llewyn Davis: If it was never new, and it never gets old, then it's a folk song.”


Ultima productie a fratilor Coen, si cea mai buna dintre ele (potrvit criticii) nu are un plot. Este o saptamana de cosmar, lipsita insa de spectaculos, din viata unui cant-autor  care incearca sa se afirme intr-un mediu prea aglumerat de talente, prea risipit in rezolvari existentiale simple, prea nepasator de soarta ocupantilor lui…Pentru a compensa lipsa, in film a fost introdusa o pisica ce leaga cumva scenele, asigurand o continuitate.



Ni se spune peste tot ca personajul din spatele lui Llewyn Davis ar fi artistul folk David Kenneth Ritz aka "Dave" Van Ronk, aka  "The Mayor of MacDougal Street", adica un interpret cu o identitate destul de precisa…si cumva iesit din anonimat…Adica cineva care seamana foarte putin cu Llewyn Davis, cel care nu are unde locui,  nu are un angajament ferm, nu are nici macar o haina potrivita sezonului; unul ce nu aspira sa devina succes, ori idol, ci doar sa se poata intretine de pe urma a ceea ce face..

Trebuie sa treaca o buna parte din proiectie pana sa pricepem ca legatura dintre cei doi poate functiona, si ca ea explica, pe de o parte calitatea deosebita a muzicii din coloana sonora (T Bone Burnett), iar pe de alta o evolutie post-evenimente in directie ascendenta. Cand ne impacam cu gandul, vin insa fratii Coen si declara ca Dave Van Ronk e doar o sugestie pentru eroul Llewyn Davis, care de fapt reprezinta imaginea generic a unei intregi pleiade de artisti cu visurile si asteptari naruite..



“it's a hard way to make an easy living”…iar viata usoara a celor ce locuiesc si vietuiesc liber in afara conventionalului, nu e deloc usoara….prezenta lui James Joyce’s anuntata prin numele pisicului (atat de calator) Ulysses este o clara inspiratie aici, caci sunt destule paralelisme intre Llewyn Davis si Leopold Bloom.

..si uite cum, din aproape in aproape, un script care nu are mai nimic serios de spus, reuseste sa te captiveze si sa te invadeze in cele mai  ascunse cotloane, prin banal, prin succesiunea esecurilor si prin sumbrul perspectivelor.



Despre cinema ?...desi in toate cazurile avem imagini excelent preluate calitativ, culorile sunt putine si la limita. Intregul arsenal tehnic e utilizat cu maxima eficienta pentru a institui starea melancolica si  depresiva a narativului, iar alegerea de a prelua toate track-urile in priza directa alaturi de aceea de a lasa cantecele pe toata durata lor, este una inteleapta si esentiala pentru un asemenea film..Impresionante in alcatuire imi par si optiunile pentru soft diffuser filter, un accesoriu ce intervine aproape in toate cadrele in care se canta folck, ca un background la genul acesta de muzica in care poezia si romantismul domina..

“For two are the gates of shadowy dreams, and one is fashioned of horn and one of ivory. Those dreams that pass through the gate of sawn ivory deceive men, bringing words that find no fulfilment. But those that come forth through the gate of polished horn bring true issues to pass, when any mortal sees them.”




La acest film trebuie mers detasat si echipat cu acelasi entuziasm cu care ai merge la un concert bun

Du-te sa vezi inauntrul lui Llewyn Davis...ca prin toata negura si prin toata harababura, sunt lucruri frumoase de vazut acolo...






Picanterii:


- pentru rolul pisicii au fost audiate o sumedenie de interprete, iar din ele alese cateva zeci, toate asemanatoare, fiecare aparand in film. Ratiunea e  ca felinele nu sunt nici la fel de docile, nici la fel de cooperante in platou precum sunt alte animale.

- in afara marelui premiu al juriului (Cannes – 2013), nu au existat decat nominalizari pentru celelalte premii importante. Intre ele, cea a Academiei, pentru coloana sonora ii nedreptateste clar pe autorii ei, in favoarea celor care au lucrat pentru….Gravity

- actorului Oscar Isaac are o aversiune declarata  fata de pisici ca urmare a unei puternice infectii cauzata de o muscatura de mata…

- desi titlul filmului e inspirat din albumul "Inside Dave Van Ronk."(1963), al cantaretului folk Dave Van Ronk, nimeni nu a observat ca pe coperta albumului, in cadrul usii apare si o pisica. Amanuntul a aparut in atentie abia in faza de postprocesare a peliculei.

- fratii Coen au declarat presei ca lucrul cu pisicile a fost atat de anevoios incat amandoi au sfarsit prin a capata un sentiment de repulsie fata de ele, instalat ca urmare directa a acestei experiente.

- a fost o perioada in care presa (cu care Bob Dylan s-a aflat intr-un permanent razboi) a sustinut ca stilul lui Dave Van Ronk a influentat pana dincolo de barierele copyright-ului maniera de interpretare a lui Bob. Este fals, intrucat in zilele alea toti cantau la fel. Ca sa nu lase aspectul nerelatat, scena din backstage cu Dylan pe scena, ca un anunt discret al esecului lui Llewyn, elucideaza elegant speculatiile.



makin of:















Ultima editare efectuata de catre The Dude in Vin Apr 24, 2015 8:22 pm, editata de 3 ori
avatar
The Dude

Mesaje : 4252
Puncte : 4367
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Vin Apr 24, 2015 8:18 pm







Băieţi Buni
Goodfellas-Martin Sorsese (1990)

Henry Hill: [narrating] For as long as I can remember I always wanted to be a gangster. To me that was better than being president of the United States. To be a gangster was to own the world.


S-a numit initial Wiseguy, intocmai ca nuvela ziaristului de investigatii Nicholas Pileggi (ce i-a servit drept model de inspiratie la scrierea scenariului) si propunea relatarea autobiografica fictiva, a unui personaj real, prilejuind astfel  o incursiune analitica prin interiorul mafiei…

Ideea unei astfel de radiografii era diferita de celelalte abordari de pana atunci, care desi depaseau granita observatiilor impartiale, ori mergeau pana la a sugera relatiile organizatorice, nu au ajuns niciodata sa explice mecanismele intime ale fenomenului, ori fascinatia exercitata de el in ochii celorlalti, acolo unde numai opulenta era corect receptata.



Pentru noi toti, initiativa a avut fericita sansa de a aduna la un loc, printr-un miraculos concurs de imprejuarari, cele mai potrivite persoane ce ar fi putut vreodata sa construiasca un story sui-generis;



Atat Scorsese, cat si Pileggi..Liotta, DeNiro, Pesci aveau descendente italiene recente, ce ii apropiau nostalgic de inima povestii; aveau in amintire intamplari asociate celor din plot, dar mai ales: aveau ritmul complementar narativului. Asta a facut posibil un mod nou de lucru, unul ce a propulsat Goodfellas in panteonul inovatiilor cinematografice incununate cu un imens succes.



Cand Martin Scorsese primeste de la un prieten brosura scrisa de Pileggi, hotararea lui de a nu mai face filme despre gangsteri era deja luata si  publica. Efectul lecturii e insa atat de puternic incat el trebuie sa reconsidere totul. La numai cateva zile, urmatorul dialog telefonic are loc Scorsese:  “..am asteptat o viata intreaga cartea asta”, iar raspunsul lui Pileggi:  “…am asteptat o viata intreaga sa primesc un telefon asemanator”.

Si nici nu vorbim de o carte asa bine scrisa, caci subiectul e destul de comun in publicistica vremii, iar stilul gazetaresc utilizat impune o anumita circumspectie din partea cititorului (una care afecteaza destul de serios trairile), combinand aleatoriu transpuneri literare a unor cazuri circulate in presa. Pare o consemnare, mai degraba decat o scriitura.

Dar este exact lipsa adausurilor fanteziste cea care da valoarea nuvelei si asta ofera baza solida de plecare a oricarui script, asa ca, scenele sunt explicate actorilor, iar ei incurajati sa improvizeze, interpretand fara text, strict in limitele unui personaj superficial creionat.



Actorul Joe Pesci (Tommy DeVito), recompensat prin cele mai variate premii pentru rolul de aici, datoreaza prestatia de mare exceptie taman acestor libertati absolute ce culmineaza cu episodul in care el isi pune in dificultate colegii de act. Pesci, care nu prea il inghitea pe Liotta, il sicanase deja pe acesta cu o serie de intepaturi, dar cu prilejul filmarilor efective ele erau mereu lasate in urma. Tommy, fusese compus de Pesci in imaginea singurului mafiot veritabil pe care l-a cunoscut nemijlocit...un personaj volatil, extrem de agresiv si care trecea de la o stare la alta in termen de secunde, asa ca atunci cand Tommy bine-dispus, povesteste comesenilor o intamplare ce starnea mult amuzament, el schimba brusc registrul si i se adreseaza taios lui Henry Hill (Ray Liotta) reprosandu-i ca nu accepta sa se rada de el ca de un clovn, reactia ii pune in contre-pied pe toti participantii la turnaj, multi avand proaspat in minte divergentele anterioare dintre cei doi...Secunde bune, nimeni nu mai stie ce sa faca, aparatul insa nu este oprit...iar ce inregistreaza el sunt momente fara egal in istoria cinematografiei...







La fel de inegalabile ca secventele in care Hill il pedepseste pe amicul nesabuit al viitoarei lui sotii, a scenei cu invitatia la restaurantul de lux, a celei in care Tommy si Conway (DeNiro) il ucid bestial pe Billy Batts si inca a atat de multe altele cu care Goodfellas face risipa..





Scenariu si dialogurile filmului asta, asa s-au scris: de toti participantii...au fost jucate si abia apoi trecute pe hartie...  

....si lucruri uimitoare continua sa apara in platou, neprevazute de nimeni. In afara cadrelor cu deosebit impact, rolurile capata viata, iar caracterele din film devin puternice, spectaculoase, pline de tensiune si de credibilitate. Nu mai e ca si cum am privi prin gaura cheii, am ascuta prin microfoanele federalilor, ori am face panda cu mijloacele procurorilor de caz…Nope..de data asta suntem parte dintr-o familie numeroasa, care isi apara interesele, devine, isi edifica sau consolideaza faima, se motiveaza si se explica pe sine doar pentru sine…nu si pentru altcineva.



Martin Scorsese nu lasa nimic vraiste..ca in Raging Bull, cand prinzi atentia observatorului il duci in cascada pana la primul antract de destindere, asta e regula, iar in Goodfellas nimic nu se opreste. Caci abundenta traveligurilor "din felie", a cupajelor scurte, perfect sincronizate coloanei sonore, vocea din off mai intai a lui Hill, apoi a lui Karen (alta superba gaselnita), umplu pana la refuz toate clipele neutre....




Dintre productiile care au marcat semnificativ publicul, cele mai multe ne parasesc la scurta vreme dupa terminarea proiectiei, iar cele care raman sunt pastrate in secvente dispersate, cioburi de replici memorabile, franturi de traiecte eroice ale unor indivizi, ori socante; prin butaforii, cascade, scene cheie, prelucarri elctronice, sound, piese muzicale de top, etc…Filmul asta insa se instaleaza in spectator exact ca o experienta traita…ca ceva care i s-a intamplat, si ca ceva de care el isi aminteste intr-o paleta larga de sentimente, de unde cel al rusinii absenteaza, desi in procesul vizionarii se petrec majoritar chestii reprobabile, chiar condamnabile.



Si asta fiindca aproape toti beneficiem de o configuratie etica cantonata precis intre margini ale compromisului pe care le pozitionam ca “onorabile” dupa propriul barometru; in structura noastra stau  insa dosite constient si altfel de disponibilitati, si altfel de aspiratii, si altfel de nevoi…Ca admitem sau nu, tanjim dupa castigul usor si nemeritat, dupa respectul din teama, dupa invidia celor pe care ii credem dusmani,  ori dupa admiratia celor pe care ii consideram prieteni (doua categorii cu prea putine diferente intre ele).



Du-te si tu sa fi mafiotul unui intreg parcurs, cu initiere, ucenicie, calificare si ascensiune in clasa VIP, pentru 146 de minute…Du-te si vezi  Goodfellas, caci in sufletul tau, un loc gol, un raft intreg, a fost special prevazut pentru bagajul asta, si nu se merita sa il umpli pe acela in alt mod decat printr-o fictiune.

Tommy DeVito: You mean, let me understand this cause, ya know maybe it's me, I'm a little fucked up maybe, but I'm funny how, I mean funny like I'm a clown, I amuse you? I make you laugh, I'm here to fuckin' amuse you? What do you mean funny, funny how? How am I funny?

Henry Hill: Just... you know, how you tell the story, what?

Tommy DeVito: No, no, I don't know, you said it. How do I know? You said I'm funny. How the f**k am I funny, what the f**k is so funny about me? Tell me, tell me what's funny!

Henry Hill: [long pause] Get the f**k out of here, Tommy!

Tommy DeVito: [everyone laughs] Ya motherfucker! I almost had him, I almost had him. Ya stuttering prick ya. Frankie, was he shaking? I wonder about you sometimes, Henry. You may fold under questioning.




Picanterii:

-intrucat personajele din film sunt adevarate, si existau inca la momentul productiei, cele mai multe au fost consultate permanent. Desi a negat ulterior (din cauza impunerilor programului de protectie a martorilor) Robert DeNiro ii telefona zilnic lui Henry Hill pentru a il intreba pe acesta despre caracterul James Conway... cum isi tine tigara, ce ii place sa imbrace, cum privea interlocutorul, etc....dar si pentru a ii iscodi limbajul, inflexiunile lui, cuvintele reflex, etc. Singur numai lui Ray Liotta i s-a interzis sa comunice cu Hill, pentru ca instructiunile lui Scorsese privind acest rol sa nu fie distorsionate. Era prima data cand cei doi lucrau impreuna si toate asigurarile trebuiau intreprinse.

-desi marea majoritate a dialogurilor sunt rezultatul unor improvizatii de moment, Scorsese intervine de multe ori, sugerand doar unui participant la o scena, in mod tainic, sa adopte alta pozitie decat cea stabilita de comun acord..in felul acesta se obtin reactiile naturale ale  actorilor pe care orice regizor spera sa le surprinda.

-atat Catherine cat si Charles Scorsese (parintii regizorului) apar in film, in rolul mamei lui Tommy si respectiv al detinutului care pune prea multa ceapa in sosul pentru paste.

-filmul aloca o deosebita atentie vestimentatiei personajelor …de asemenea accentului si gesturilor. Pentru a controla cat mai eficient aceasta latura, Scorsese a apelat la interlopi adevarati, angajati si platiti pentru consultanta.

-construit in imaginea unei amintiri, rolul lui Joe Pesci coincide perfect cu personajul pe care il are de model. Toti cei care l-au cunoscut pe adevaratul Tommy sunt unanimi de acord cu asta, singura diferenta majora fiind aceea ca adevaratul gangsterul  avea o talie impresionanta.

-in scena in care Hill il bate cu pistolul pe oponentul sau in dragoste, ura si mania sa sunt rezultat al informatiei tocmai primite, ca mama sa murise cu cateva ore in urma.

-cuvantul “f**k” este utilizat in film de 321 de ori, jumatate din ele fiind rostit de Joe Pesci…pe hanul ancutei, pentru o asemenea ofensa Pesci ar fi fost banat de mai multe ori; americani insa au plasat Goodfellas intre primele 20 de filme ale tuturor timpurilor si l-au trecut pe lista patrimoniului national.

-scena travelingului prin culisele marelui restaurant s-a intamplat dintro necorelare a organizatorilor. Actele de accept nu au ajuns in timp la administratorii stabilimentului si acestia au interzis echipei utilizarea intrarii principale. E socotita una dintre cele mai reusite din intregul film si s-a realizat din numai sapte taieturi.

-totul e improvizat in vizitarea mamei lui Tommy, mai putin prezentarea tabloului, care a fost singura instructiune regizorala. Tabloul in chestiune era o lucarare apartinand lui Nicholas Pileggi




making  off:






avatar
The Dude

Mesaje : 4252
Puncte : 4367
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Mar Apr 28, 2015 9:17 pm





The Doors
The Doors - William Oliver Stone (1991)



I make my films like you're going to die if you miss the next minute. You better not go get popcorn. – Oliver Stone


Mai mult decat despre altele e vorba aici de Jim Morrison – solistul vocal al trupei The Doors, poet si artist vizual. Adica, cineva care a  influentat intreaga cultura pop/rock, a marcat profund o generatie (cea mai nebuna de pana acum din intreaga istorie) a trait intr-o maxima libertate, si a murit exact asa cum si-ar fi dorit,  si fix cand a trebuit ca sa poata deveni idol........Apoi i-a oferit lui Oliver Stone sansa unui proiect unic, pentru care regizorul a trebuit sa astepte 20 de ani...




No One Here Gets Out Alive

Jim Morrison este imaginea iconoclasta arhetipala a adolescentului rebel, care, asemeni lui Che Guevara, poarta in charisma stindardul manifest al unor aspiratii imposibile...In acelasi timp este un personaj blestemat sa ramana controversat pentru fiecare din intreprinderile sale, inclusiv cea in care a trebuit sa paraseasca marea scena a vietii, la numai 27 de ani (in absenta unei autopsii, cauzele decesului au facut loc la o sumedenii de speculatii). Sa scrii, sau sa povestesti despre un simbol de o asemenea insemnatate este, a fost, si va ramane pururi, o incercare curajoasa si riscanta in egala masura.



In cinema, evocarile memorialistice au apucat inca de la inceput calea filmului documentar, lasand liber lung metrajului doar instrumentele parodiei, ale romantarii, si/sau ale speculativului introspectiv convertit. Foarte putine productii au propus de-a lungul timpului ecranizari fidele evenimentelor din viata unei personalitati, iar dintre cele care au avut initiativa, inca si mai putine au reusit..

Acesta e unul dintre acele filme....



Elev la clasa profesorului Martin Scorsese, William Oliver Stone a luptat in Vietnam...de fapt si-a intrerupt sudiile si s-a oferit voluntar, obtinand cateva decoratii pentru actiunile militare la care a participat (intre care un Purple Heart with an Oak Leaf Cluster) acumuland si mai multe raniri (experienta avea sa ii foloseasca in realizarea celor trei, remarcate si remarcabile, fime dedicate razboiului: Platoon, Born on the Fourth of July si Heaven & Earth)



Ca student, combatant, si absolvent al unei institutii dedicate artei, Stone a trait vremurile sale la cele mai  inalte cote ale intensitatii, oferind mediul optim germinarii mesajului revolutionar a lui Jim Morrison, si acest lucru se vede, dar mai ales se simte, in fiecare cadru din  The Doors, un adevarat poem cinematografic, declamat in ritmul unei epoci care si-a intors fata spre natura si umanism, a crezut in puterea florii, si care si-a ales ca lozica imperativului lui Make Love, Not War.



Oliver Stone nu lasa spectatorului niciun moment de odihna, este una dintre particularitatile stilului sau inconfundabil. Evenimente de mare importanta sunt ingramadite succint, ori doar sugerate, in mare viteza si intr-un montaj alert, ca si cum timpul ar pune o presiune continua si  sufocanta; ca si cum cele 140 de minute de proiectie ar trebui sa comprime relatari ce ar ocupa de zece ori aceasta durata...ca si cum cineva ar astepta cu cronometrul in mana o limita precisa de timp pana la tacere. Filmul urmeaza acest tratament, pana si in momentele de reverie alcoolica, ori halucinogena, acolo unde beneficiaza de o aglomerare nefireasca si stranie de un nemaipomenit efect.



Adevarul este ca grupul The Doors nu se identifica cu destinul fascinant al solistului sau, cum toti suntem tentati sa credem, ci cu ecoul unei stari a lucrurilor, a unui status, a unui moment din goana timpului; si de aceea, filmul urmareste evolutia succesului de scena al artistilor (si Doors si Morisson) in corelare simultana cu contextul, proiectat permanent pe fundalul californian a ceea ce s-a numit Venice Beach Culture, care la acea vreme era corespondentul fidel al fenomenului romanesc 2 Mai – Vama Veche de mai tarziu (anii '80), adica o boema cultivata, dornica sa se afirme, si aflata in cautare.



Debutul ecranizarii contine cateva elemente extrem de interesante, pentru publicul avizat, intre ele momentul UCLA (University of California, Los Angeles) imi pare deopotriva si plin de miez, si atat de subtil incat  sa scape atentiei criticii, desi markerele erau evidente. Morrison ne este prezentat student, asistand impreuna cu colegii sai la proiectia ultimelor imagini ale unui film propriu. Sfarsitul  vizualizarii e urmat de comentarii, iar in rolul profesorului de cinema, care conduce discutiile, apare insusi Oliver Stone...Mai mult, felul in care e organizat cursul, locul in care el e sustinut, impreuna cu metoda educationala utilizata (OpenClass)  nu erau in programa ori in uzantele UCLA de atunci, dar in schimb seamana frapant cu tehnicile utilizate de Sundance Institute of Film (promotor al genului Indy, liber de orice constrangere scolastica) infiintat cam 15 ani mai tarziu decat evenimentele prezentate in plot...

Decurgand din aceasta mistificare, episoade izolate ale story-ului capata o abordare in acord strict cu impunerile curentului Sundance (scenele de familie, filmarile din concert, orgia Factory, etc.) urmarindu-se prin asta doar incarcarea semantica si evidentierea cuvantului "Independent" (emblematic pentru Morisson), cuvant fortat si prin alte mijloace (subliminale) sa se instaureze inauntrul fiecarui spectator, cat mai adanc si cat mai complet.



Obsesiile lui Morrison despre moarte, izbavire, sfarsit, sunt prezentate in cel mai obiectiv mod cu putinta si intregesc perfect personajul propus de Val Kilmer, care nu a incercat aici sa compuna un caracter, ci sa se transforme in el. Timp de doi ani, anterior filmarilor, Kilmer si-a imupus sa se poarte exact ca Morrison, imbracand aceleasi haine, invatandu-i pe de rost poeziile si cantecele, stilul, inflexiunile vocale, atitudinea..iar asemanarea reusita este atat de izbitoare incat cadrele din concert nici nu au avut nevoie sa fie procesate in playback, membrii adevaratei formatii Doors ramanand la randul lor stupefiati de acuratetea interpretarii.

Un idol se ridica, se pierde, se regaseste si pleaca...du-te sa ii vezi povestea…



There are things known and things unknown and in between are the doors. - Jim Morrison


Picanterii:

- timp de cateva luni din anul 1970, Oliver Stone l-a „vanat” pe Jim Morrison cu scenariul filmului (conceput inca din 1968) dorind sa ii prezente proiectul, si sa il antreneze in realizarea lui..Intalnirea dintre cei doi nu a avut niciodata loc.

- in realizarea filmului, care s-a dorit o relatare cat mai fidela si onesta a evenimentelor din existenta trupei The Doors, studiul scenariului a fost unul indelung pregatit, prin documentare atenta si precisa; singurul nemultumit de script fiind Raymond (Ray) Daniel Manzarek, membru fondator si cel responsabil de influentele Bach ale stilului adoptat. El e singurul care a contestat permanent si vehement felul in care decurge povestea spusa de Oliver Stone, motivatiile productiei, veridicitatea rolului interpretat de Kilmer

- intalnirea Warhol- Morrison a fost reconstituita in amanunte si detalii intime, din declaratiile celor prezenti. Distanta, plina de ingeniozitate, impusa de primul are explicatii identificate de exegeti in faptul ca Warhol il percepea pe Jim ca pe un artist angajat..ca pe unul recunoscut..unul ce a depasit deja nonconformismul



making of:







avatar
The Dude

Mesaje : 4252
Puncte : 4367
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Joi Apr 30, 2015 6:27 pm






Povesti din L.A.
Crash -  Paul Haggis (2004)



Pai daca  Pulp Fiction-ul lui Quentin Tarantino a fost explicat de un critic de film ca pe ecranizarea unui scenariu imprastiat de vant, si ale carui pagini culese in graba au fost reasezate in dosar fara sa se mai tina cont de ordinea lor, atunci filmul Crash este cu siguranta un bibelou scapat din maini, care s-a spart in mai multe cioburi pe care spectatorul trebuie sa le culeaga pe rand, cu atentie, si in speranta ca vasul ar mai putea fi reparat. O suita de istorioare ce se intalnesc intre ele intr-un story despre „inegalitati biologice”(discriminari etnice, religioase), cu o abordare ce impresioneaza mai intai prin impartialitatea ei, dar si prin explicatiile generale pe care le gaseste rasismului, si anume: ignoranta si tabuurile.




E o punere in scena care are sa iti placa foarte mult, pentru ca personajele lui Haggis (asemeni multora dintre noi) sunt deopotriva si victime si promotori ai rasismului, iar actiunile lor oscileaza radical, in limitele maxim admise dintre aceste doua extreme; pentru ca cinematografia  utilizata este de un mare efect, cu preluari de imagini alese priceput si in acord perfect cu tematica scenei la care sunt utilizate; cu o alternanta de montaj prompta si punctuala, ce urmareste gradual povestile pana cand ele converg, si care apoi le impleteste intr-un discurs coerent, atragator si bine secondat de suportul actoricesc.



Crash e si el un film consticios muncit..Nu stim cati ani a lucrat la el Haggis, pentru ca nimeni nu ne-a spus. Stim doar ca proiectul era un „copil de suflet” al sau, unul pentru realizarea caruia (cu un buget minuscul) regizorul s-a vazut nevoit sa utilizeze toate resursele disponibile. Astfel filmarile de interior s-au realizat in cea mai mare parte in locuinta lui Haggis, cu echipamentele (imprumutate partial oficial) de la serialul Monk la care colabora, si utilizand pentru scenele de exterior masini ale membrilor echipei de filmare. In ciuda handicapului lipsei de bani, productia a fost pana la urma un adevarat succes de casa, aducand incasari de sapte ori mai mari decat bugetul investit.



Recompensat cu premiul Oscar pentru cel mai bun film in 2005 (plus inca doua), Crash detine si trista reputatie de a ocupa locul intai in clasamentul celor mai proaste filme care au primit prestigiosul premiu (urmat la departare de Slumdog Millionaire si de Chicago), nu putine fiind glasurile care sustin ca premiul castigat ar fi trebuit sa revina favoritului Brokeback Mountain, in alegerea caruia, teama de latura lui homosexuala ar fi afectat obiectivitatea juriului.



Cele mai frumoase scene, si centrul de greutate al filmului, sunt cele ale Larei, o fetita de varsta basmelor. In seara cand tatal ei o gaseste ascunsa sub un pat, de teama unor impuscaturi care se facusera auzite din strada, ea primeste o mantie invizibila si impenetrabila, menita sa o fereasca  de gloante......Intr-o  secventa  ulterioara, Lara, convinsa ca poarta inca mantia fermecata (in care crede cu toata convingerea, caci  i-a fost daruita de tată), se arunca intre un agresor si parintele ei pentru a il proteja pe acesta de focul de arma care urma sa ii loveasca pieptul..Dar, miraculos, glontul e unul orb, nepericulos, insa toti credem ca mantia a functionat..intr-o superba pirueta filmul chiar sugereaza asta...De minunata  intamplare, cel mai putin surprisa este desigur Lara..si asta incarca emotional intamplarea pana la sublim..



Directorul Paul Haggis (Red Hot, In the Valley of Elah, The Next Three Days, Third Person)...mai cunoscut publicului ca senarist decat ca realizator (The Love Boat, The Facts of Life, Million Dollar Baby, One Day at a Time, L.A. Law, Flags of Our Fathers) surprinde prin tot ce face in aceasta superba ecranizare, atat prin maturitate, cat mai ales prin procedeele utilizate, puterea mesajului, simplitatea si predictibilitatea unui narativ, precis, metaforic si militant in acelasi timp.

Toti oamenii sunt la fel...rasismul este o superstitie stupida si lipsita de sens.
Du-te sa vezi un film bun, care are sa te convinga usor de adevarul asta...si in mai multe feluri.





Picanterii:

Dintrun motiv, insuficient de clar mie, The Crash a facut in repetate randuri obiectul unor metode experimentale educationale, institutionale si/sau...de tratament (?), filmul fiind prezentat la cursurile elevilor pentru a servi ca baza de discutii in scopul insusirii unor principii etice, ca parte din programul de instruire al unor cadre din administratia publica, ori in terapia de grup ca mijloc de investigare si curativ..



making of:





avatar
The Dude

Mesaje : 4252
Puncte : 4367
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Dum Mai 03, 2015 8:02 pm






Titanic
Titanic - James Cameron (1997)


" The juxtaposition of rich and poor, the gender roles played out unto death (women first), the stoicism and nobility of a bygone age, the magnificence of the great ship matched in scale only by the folly of the men who drove her hell-bent through the darkness. And above all the lesson: that life is uncertain, the future unknowable...the unthinkable possible."



In anul 1995, cu o filmografie de constant succes box-office, James Cameron (The Terminator, Terminator 2: Judgment Day, The Abyss, True Lies, Aliens),  era un regizor aflat “pe val”, si ca atare: cu aspiratii fara limite.

Nu o singura data, si nu doar intr-un singur loc, Cameron si-a declarat ambitia de a realiza cel mai grandios proiect cinematografic incercat vreodata, si pentru asta nu a ramas cu mainile in san asteptand vreo solutie miraculoasa din partea divinitatii. Si-a pregatit cateva story-uri importante, toate asteptand sa devina scenarii, si cu ele in maini a inceput sa cutreiere birourile unor posibili factori inetresati, insa  demersurile pentru a obtine incredintarea unui proiect important se poticneau de fiecare data. Politica a trebuit reevaluata.



Pana si cel mai prapadit cunoscator al showbitz-ului stie ca realizarea oricarei productii incepe invariabil din acelasi punct: de la bani si de la numarul lor; ce nu stie nici el, si din pacate nici o sumedenie de alte persoane (din care unele cu serioase pretentii), e ca aceasta conditie e una necesara, insa nu si suficienta. Un adevar caruia James Cameron a trebuit sa ii faca fata  mai curand decat se astepta, caci noile sale  intreprinderi, de a obtine o investitie mare fara un subiect precis pe tapet, s-au vazut rasplatite in cel mai neasteptat mod, si fara multa bataie de cap: studiourile Paramount Pictures si 20th Century Fox, i-au alocat dintr-o strigare un buget aproximat la 200 de milioane de dolari (la vremea respectivă, cel mai mare din istoria filmului).



Singura conditie era ca plotul sa relateze povestea naufragiului transatlanticului RMJ Titanic – An Olympic-Class Ocean Liners, adica a celei mai rasunatoare si spectaculoase catastrofe maritime din toate timpurile, iar socoteala nu era deloc complicata: un eveniment de o asemenea magnitudine avea cele mai mari sanse sa nasca o poveste care sa il egaleze in interes.

Un fir al gandirii pe care James Cameron l-a preluat fara prea mare convingere, dar pe care l-a urmat consecvent, in toate amanuntele lui, alegerea dovedindu-se in final o optiune castigatoare pe toate fronturile.

Intr-adevar, analizand documentele vremii Cameron a observat ca povestea uriasului pachebot incepe cu ani buni inainte de lansarea lui la apa, chiar inainte de constructia lui, cand, o furtunoasa si ampla campanie de presa mediatiza proiectul anuntand prima nava “de nescufundat” si primul vas de croaziera capabil sa ofere calatorilor conditii de lux, dotat cu....ascensoare, piscine, restaurante, biblioteci, sali de sport, teatre, cinematografe, cazinouri, clase de pasageri, etc.





In consecinta, reluand identic etapele povestii, filmul a inceput prin a se ante-anunta cu mare valva, intr-un tornado de presa, cu un episod colateral: regizorul a pornit in cautarea epavei vestitei nave maritime. Actiune de mare amploare, care il antrena (publicitar) in derularea ei si pe vestitul oceanograf Robert Ballard, cel care isi dedicase deja intreaga viata acestui quest. Sigur ca misiunea a fost o reusita, sigur ca intreaga expeditie a fost decontata din bugetul filmului….si sigur ca James Cameron a fost prima persoana care sa coboare pana la adancimea de la care resturile Titanicului puteau fi vizualizate. Saptamani la rand televiziunile din intreaga lume au preluat stirile, neuitand niciodata sa mentioneze, ca pe un amanunt nesemnificativ, ca de fapt actiunile pregateau o productie cinematografica.




Mai departe, in lungi ore de studiu si cercetare, au fost colectate toate datele ce s-au mai putut aduna despre fiecare participant al fatidicei calatorii, in cautarea unui destin, a unor intamplari, si/sau a unei conjuncturi, din care sa se poata extrage o naratiune adevarata; care sa nu aiba nevoie de imaginar, ori de  basm, sau de fantezii…






Foarte multe artefacte din cele recuperate cu prilejul descoperirii ramasitelor transatlanticului au fost investigate la randul lor in speranta ca macar unul singur dintre ele detine o poveste suficient de solida ca sa poata suporta dezvoltarile necesare unui succes de cinema.

Rigoarea echipei de scenaristi a mers pana acolo incat intregul  raport al accidentului care a provocat scufundarea a fost reinvestigat, de data aceasta si prin confruntarea cu noile dovezi ivite in urma examinarii directe, dar si prin prisma marturiilor aparute la decade dupa consumarea ultimelor ecouri de presa.



La capatul unui efort titanic, nimic concret nu s-a putut identifica…Numai fragmente putin interesante in sine..Asa ca textul si subtextul acestei pelicule contine date fictive, ce imbina in mod armonios dovezi fizice reale, franturi de marturii, secvente de reconstituiri, parti a unor drame ce au fost fara indoiala traite la intensitati egale.



Actele de eroism si lasitate, profesionism si amatorism, dragoste si gelozie, panica si luciditate, umanitarism si animalism, bine intersectate, defileaza in prize de o exceptionala calitate, in decoruri bogat alcatuite (atat la propriu cat si la figurat), captate in deschideri specifice panoramarilor si panoramicului,  intr-un eclaraj adecvat mediului din care sunt preluate (culori in pastel filtrate dream pe puntea de la clasa 1 – culori muncitoresti, kodak moments la clasa a 3 a, iar apoi cand tempoul se schimba, tehnicile sunt inversate intre ele, vezi scena petrecerii irandeze vs salonul premergator dezastrului)…coloana sonara e adaptata si ea fiecarei situatii in parte…




De apeciat grija lui James Cameron de a nu repeta secventele de impact ale celorlalte ecranizari, nici macar in variante de interpretare, si persevererenta cu care el incearca sa dea o identitate proprie unui narativ ce pana la el, fusese literalmente intors pe toate fetele..

O drama de arhive si o iubire frumoasa...Intr-un film extrem de atent si de meticulos muncit, cu desfasurari impresionante si credibile, unghiuri curajoase si decupaje indraznete, totul intr-un montaj in care intensitatea momentelor e reglata din lungimea cadrelor si/sau a secventelor proiectate.



Titanic a devenit un enorm succes financiar și critic. A fost nominalizat pentru paisprezece premii Oscar, câștigând unsprezece trofee, inclusiv cel mai bun film și cel mai bun regizor. A devenit filmul cu cele mai bune încasări ale tuturor timpurilor(de peste 1,8 miliarde de dolari la nivel mondial) - primul film care să produca peste un miliard de dolari - și și-a păstrat acest titlu timp de doisprezece ani când a fost depășit de următorul film al lui Cameron, Avatar. Titanic a fost clasat pe locul 6 de către Institutul American de Film în Top 10 cele mai bune filme epice.

In general recunoasterea unei capodopere ce soseste din directia eficientei economice, si/sau de pe calea  cumulului de premii ale Academiei nu semnifica recomandari demne de incredere…dar sunt aproape intotdeauna recomandari justificate…iar in acest caz chiar pe deplin meritate.

Du-te sa il vezi…e o mare reusita.


making of:








avatar
The Dude

Mesaje : 4252
Puncte : 4367
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Joi Mai 07, 2015 8:52 pm






Portile Albastre ale Orasului
Mircea Muresan (1973)



A tous les cœurs bien nés que la patrie est chère – Voltaire
Ai, hai...hai hai di hai, di hai,  pe sub flori ma leganai......


E o latura a lung metrajului romanesc mai putin sau deloc  cunoscuta, iar din cei care o stiu,  inca si mai putini au aflat de  istoria productiei cinematografice Portile Albastre ale Orasului, care a avut parte de o promovare retinuta si de o difuzare suspecta, complet aiurea. Ratiuni de partid si de stat au sabotat ecranizarea, mai  intai lasand pe piata  simultan variante diferite, atat de ciuntite incat plotul era de neainteles pentru oricare dintre ele, apoi retragandu-o pur si simplu din circuit.




Filmul a fost turnat integral intr-o forma in care nu a mai ajuns niciodata in salile de proiectie. Imediat dupa incheierea inregistrarilor, cand pelicula intra in post procesare si montaj, regizorul Mircea Muresan a plecat in America (cu o bursa) , lasand indicatii precise pentru ce trebuia facut in continuare. Premiera urma sa aiba loc, comemorativ si in cadru festiv,  in ziua de 23 august a anului 1974, insa mult inainte de asta au aparut suspiciuni ca regizorul nu se va mai intoarce in tara, situatie in care el devenea transfug si intra automat in sistemul de cenzura ce interzicea orice act ce l-ar fi adus in atentia publicului.



In noile conditii, preventiv, o comise stabilita ad-hoc  a reorganizat montajul prin excluderea a circa o treime din materialul filmat, iar premiera s-a facut in graba, cu aproape un an mai devreme si neanuntat, la un cinematograf de cartier (Favorit,  daca imi aduc bine aminte..cu alt prilej voi vorbi si despre practica asta). Avem astfel o prima varianta, care insa a fost raspandita destul de putin, caci la numai trei luni de la aparitie, cativa din membrii echipei, dar si iubita lui Dan Nutu din film, au emigrat la randul lor. Asa ca a doua varianta exclude din poveste  actrita (Emilia Dobrin), facand din ea doar o sugestie si corecteaza integral genericul.

Credeti ca s-a terminat aici ? Nu !  Fuga peste hotare a actorului Dan Nutu, apoi a lui Dumitru Furdui, dar si prestatiile (de pe scena folk)  socotite nonconformiste si provocatoare ale lui Doru Stanculescu au contribuit la aparitia altor catorva versiuni in care personajele respective fie dispareau cu totul, fie ne erau aratate numai din spate, in  contrejour, ori unghiuri ce le faceau de nerecunoscut; de asemenea coloana sonora era slutita prin excluderea unora dintre piesele lui Stanculescu. Cea mai naucitoare astfel de clona, a fost de departe  cea  realizata pentru televiziune (circa 45 de minute), de care s-au rusinat si cenzorii si  in care totul devenea un fel de eseu cinematografic. In fine, dupa 1989 filmul a fost reconstruit intr-o forma noua, ce pastra multe din cadrele original gandite de Muresan, dar continua sa excluda (nejustificat) multe altele. Pe ea o puteti  urmari in linkul specificat in subpagina.
                                                           


Sa ne intoarcem insa la subiect. Nu exagerez cu nimic atunci cand afirm ca aici avem de a face cu o minunata si extraordinar de buna pelicula romanesca,  pentru ca atunci cand spun asta nu tin cont numai de simpatiile mele, ci am in vedere ca:

- regizorul : Mircea Muresan era unul dintre cei mai bine cotati international (in main stream).
-intreaga caseta tehnica, de la consultantul militar MAPN si pana la cameraman, decoruri, scenografie, costume etc. - continea  numai nume prestigioase si de top ale momentului.
-distributia actoriceasca: Romeo Pop, Costel Constantin, Dan Nuţu, Ion Caramitru, Dumitru Furdui, Amza Pellea, Dumitru Rucăreanu, Emilia Dobrin, Matei Alexandru, Ion Cioranu.Jean Lorin Floerescu a fost la randul ei una exceptionala;  
-muzica utilizata, semnata Doru Stanculescu a fost literalmente fermecatoare si in mod genial aleasa...
-dar mai mult si mai ales ca scenariul, semnat Marin Preda, dupa nuvela sa « o ora din august » reprezinta o mare reusita narativa.

O asemenea asociere nici n-avea cum sa dea  gres;



Insa in economia acestui succes  secretul a stat si in alta parte: Productia a avut un buget coparticipativ  MAPN.

Cum e cu asta ?

Pai ca sa explic mai bine trebuie sa aduc in discutie filmul Top Gun, finantat si el de catre departamentul american al apararii. Statele Unite au constatat periodic o scadere a interesului  tinerilor de a se inrola in activitati militare ori in armatele active. Fenomenul (aducand mari prejudicii sistemului defensiv american si nu numai lui) a impus instituirea de planuri si programe care sa promoveze virtutea militara, imensele oportunitati si marile cariere ce se pot realiza aici. In cadrul acestor demersuri au fost prevazute si sume uriase de propaganda cu cuprindeau realizarile cinematografice. Asa a aparut Top Gun, un scenariu in care niciun producator de la Hollywood nu a vrut sa investeasca.

In Romania acelor timpuri insa, finantarea unui film si din alta parte decat de la Rom-Film insemna ocolirea unor bariere si evitarea unui parcurs. Prin aceasta stratagema isteata regizorul Mircea Muresan a capatat libertatea de a isi pune in practica viziunea in modul cel mai personal cu putinta din acea perioada, evitand cenzura specializata si competenta.



E un film de razboi. In Portile Albastre ale Orasului se pleaca de la nivelul de perceptie individuala a evenimentelor. Razboiul a fost facut de oameni si purtat de oameni. Confruntarea cu moartea e traita de fiecare diferit, dar in ansamblu de toti combatantii la fel. Filmul reia cateva atitudini, optiuni existentiale, ori simple puncte  de vedere,  care insa converg catre o singura rezolvare: acceptarea,  impacarea cu destinul si cate o solutie eroica personalizata a crizei pentru fiecare.



Tipologiile sunt puternic conturate, conflictele vii si credible, plotul solid, iar dialogurile superbe si incarcate de aforism.
De pilda, plecand spre  moarte unul dintre personaje le spune colegilor cu amaraciune dar si cu sarcasm:
....Salvati-ma daca puteti, Daca nu, traiti voi in locul meu...Parca n-o sa muriti si voi...?... Batrani si nenorociti...Vai de capul vostru...

Iar altul, ratacit intr-o drama personala peste care se suprapun un mare castig la joc si pierderea sotiei (decedata aproape simultan castigului, in bombardament si in bratele altuia) aluneca intr-o alienare magica si contagioasa :

“Jucatorii nu trebuie sa se bucure. Cand castigi inseamna ca hazardul a pus ochii pe tine..Poti castiga numarul cel mare...al mortii.. “.

“..Dai drumul sofer...baga bacnota asta in buzunar si du-ma spre alte zari necunoscute...
Unde sa va duc ?  ...Du-ma la trenul meu albastru...albastru..Unde ?....la trenul meu albastru, care asteapta ora fatala a vietii mele...Am inteles..Va duc la gara...[..]..Tine amice...si sa nu ma uiti...am strabatut impreuna un oras in tacere...spre alte zari misterioase...Adio...adio del passato.....Pentru ca eu trebuie sa plec spre alte tari visate si trenul meu nu vine decat o singura data...daca l-am pierdut...adio “

Doar acest act de cateva minute




       
Ultima scena, marea reusita a acestui film, e cea in care (Sub)Locotenetul Octavian Rosu (rolul principal) este avansat in grad si decorat post mortem pentru jertfa suprema, abnegatie, daruire pana la sacrificiu sub drapelul patriei....bla,bla,bla...bla, bla.....bla, bla...

Cum nu are rude cunoscute, se stabileste ca medalia si onorurile sa ii fie atribuite directorului orfelinatului in care a fost crescut. Asa ca doi ofiteri in tinuta de gala se prezinta la acesta si in mod solemn ii inmaneaza decoratia ca virtual parinte al eroului. Blazat si distant, directorul accepta momentul si insignele, iar dupa ce el trece, intreaba curios: Dar cum arata domn’e baiatul asta ?..Ofiterii se uita mirati la el, apoi intrebatori unul la altul ....si ridica din umeri..



Sunt adunati imediat toti copii din orfelinat (10-12 ani) pentru un scurt speech, in care sunt anuntati pe un ton grav ca un frate a lor mai mare a murit pentru tara si popor..

Ei au insa preocupari mai importante: harjoana, bâza, susoteli, ghionturi...dar respecta formal momentul de reculegere propus.

Cadrul imaginii ezita, camera se plimba, un steag flutura slab, neutru si nepasator, in coltul ecranului...
E un moment delicat, subtil si superb, ce ne comunica soptit ca nici ofiterii, nici directorul si nici copii nu par sa priceapa cum vine treaba cu eroismul. Este evident ca ei indeplinesc (cu oarecare constinciozitatea) doar  o datorie si un ritual....

De partea astalalta a ecranului insa, noi, cu un ghimpe in inima si cu ochii umezi, stim dureros..tocmai am aflat... si asta conteaza al dracului de mult ..

n-a stii nimeni ca m-am dus/ numa m-or vedea ca nu-s...
sus e cerul, larga-i lumea/ bine ca-nfrunzit padurea


Du-te sa vezi acest remarcabil film romanesc
avatar
The Dude

Mesaje : 4252
Puncte : 4367
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Dum Mai 17, 2015 8:01 pm




Magnolia
Magnolia –  Paul Thomas Anderson(1999)


"This happens. This is something that happens."


Un tanar, satul de certurile dintre parintii sai, incarca pe ascuns arma cu care cei doi obisnuiau teatral sa se ameninte unul pe altul in timpul disputelor. Dupa ceva vreme, macinat de multe alte contradictii decide sa se arunce de pe blocul in care locuia, ceea ce si face. In ziua in care actul are loc, o echipa de alpinisti utilitari apuca sa monteze o plasa de siguranta in care sinucigasul si cade. Ar fi fost astfel salvat....dar , in cadere, ajungand in dreptul ferestrei apartamentului parintilor, primeste in piept alicele pustii pe care o incarcase, atunci cand unul din ei trage in celalalt la capatul ultimei dintre infruntarile lor armate.

Intr-o ampla actiune de stingere a unui incendiu forestier, avionul care arunca apa din cer preia, accidental si inconstient, din lacul din care se incarca in zbor planat, un scafandru amator pe care apoi il deverseaza, fara sa afle, peste copacii in flacari. Cei doi, pilotul si scafandrul erau cunoscuti si cu o zi inainte tocmai fusesera angajati intr-un conflict violent.




Paul Thomas Anderson (Punch-Drunk Love, Boogie Nights, There Will be Blood  ) ne prezinta aceaste stiri adevarate, preluate din presa, in preambulul filmului sau ca pe un resume la ceea ce va urma ; caci intr-adevar filmul acesta isi propune sa povesteasca despre coincidente, intr-un pulp complicat, cu multe ite si incurcate dedesupturi ce pare sa aiba ca tema principala abuzul (exploatarea) parinti/copii.

Spre deosebire de continutul intamplarilor citate in prolog, intrepatrunderile dintre destinul comun al unei duzini de personaje de aici sunt mult mai delicate si merg ceva mai adanc, solicitand din partea spectatorului o atentie deosebita si o participare activa.

Asta si pentru ca filmul mizeaza mult pe montajul incrucisat, ce alterneaza scene de lungimi si intensitati diferite si care, alturi de o coloana sonora minutios construita, reusesc sa ii confere un ritm marin. Actiunea vine in valuri care se sparg zgomotos si exploziv in mal, pentru ca apoi sa se retraga tacut si lin, pregatind revenirea.

Atentie mare la acest puls al actiunii, caci el reprezinta una dintre cele mai importante dimensiuni ale productiei Magnolia; una care abunda in cadre bine compuse, cu traveliguri axiale de mare impact si in prestatii actoricesti de o excelenta calitate.  

Tom Cruise chiar face rolul carierei sale, reusind o transpunere totala intr-un personaj dificil, temperamental, cu mari probleme narcisiste si nu numai, cu blocaje, reconsiderari si repozitionari veridice, cu un discurs bine dozat si  de o mare naturalete. Efortul lui este cu atat mai meritoriu cu cat, in privat, in aceiasi perioada de timp, el inca mai lucra in filmul lui Kubrick : eyes wide shut.

Sunt foarte multe scene pline de intensitate insa de departe momentul de culme al plotului ramane ploaia cu broaste, inserata exact in acel moment in care intamplarile par sa ajunga intr-un impas emotional, dar si intr-o pauza de interes. Anderson simte ca aglomerarea si densitatea narativului il pot pierde pe cel absorbit in evaluarea proiectiei, asa ca face aceasta ruptura din care insa decurg imediat si solutii neasteptate, cum este cea cu pistolul pierdut, redat si el povestii de ploaia neobisnuita..caci daca din cer cad broaste, de ce n-ar cadea tot de acolo si arma ratacita ?



Doua melodi au fost compuse special pentru aceasta productie de catre Aimee Mann (pe care eu o apreciez in mod deosebit), si nu sunt piese rau scrise. Tot ei ii apartine si coverul dupa « One » a lui Harry Nilsson de la inceputul peliculei si inca alte cateva cantece din care auzim pe parcurs pasaje izolate.




Magnolia este un film care trebuie vazut fiindca tehnic, el se afla la o raspantie importanta a cinematografiei. Este acel gen destul de rar pe care nu poti pune etichete ; si nu zic aici despre incadrarea peliculei ce pare sa acopere toata gama disponibila (drama psihlogica, poveste moderna, fantezie urbana, comedie neagra?) ci zic despre faptul ca pana la urma nimeni nu a putut sa explice  de ce acest movie place, in ciuda unei sume de imputari si a unor tendinte evidente de marginalizare..

Sau mai bine zis, este acel gen de ecranizari care ne captiveaza fara sa aflam de ce..
Du-te sa vezi Magnolia...e un experiment mai mult decat un entertainment
The film opens and closes with a narrated tale about coincidences. In the opinion of this film, there are no coincidences, only a strange string that significantly ties all of us together, determining our path, giving us opportunities or obstacles as it sees fit. This connection is arguably a spiritual one that is more or less imperceptible to the vast majority of us.

am bolduit concluzia....
avatar
The Dude

Mesaje : 4252
Puncte : 4367
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Mier Mai 20, 2015 8:43 pm







Dead Man

Dead Man: Jim Jarmusch (1995)


“If the doors of perception were cleansed, everything would appear to man as it is: infinite.” - William Blake

Aaaaaaaaaaa...Aha !!
William Blake.

Despre asta e vorba in filmul Dead Man, cea mai costisitoare dintre productiile lui Jim Jarmusch (cu o reteta de 9 milioane usd), si in acelasi timp cea care i-a adus acestuia cel mai prost box-office din intreaga cariera (incasari de un milion), iar cinemaului unul dintre marile dezastre.

                                           


Sigur, daca ar fi fost vreun succes de casa, discursul lui Jim si al criticilor care vad in el un mare regizor ar fi avut o alta orientare; asa el (ei) au trebuit sa se multumeasca cu tema clasica a artistului neanteles si a operei prea subtile pentru digestia greoaie a marelui public.



Insa nu e nimic prea subtil in filmul asta. Trimiterile, mai mult sau mai putin directe, sunt orientate catre poetul/grafician englez si opera sa; iar printre si peste ele, sunt inserate  numele unor muzicieni, actori, sportivi, producatori (de importanta discutabila) sub care evolueaza diverse  personaje ale plotului, amestec bizar marca Jarmusch*.



Cum filmul independent e al dracului de dependent de raportul incasari/ cheltuieli, s-ar putea spune ca avem de a face aici cu o adevarata catastrofa..Insa nu e chiar asa. Sunt cateva argumente izolate, dar puternice, care au reusit sa pastreze productia pe o anumita linie de plutire si care au mentinut-o permanent intr-o relativa actualitate printre iubitorii devotati ai celei de a saptea arte.

Primele doua dintre ele au un nume si nu necesita niciun alt comentariu : Johnny Depp si William Blake

Al treilea se datoreaza unei perfecte documentari.

Al patrulea compozitiei catorva cadre si ingeniozitatii asamblarii altora.

Al cincilea, indubitabil coloanei sonore,  format Neil Young, stabilite ad hoc prin inregistrarea directa a propriilor reacti muzicale pe care proiectia uneia din primele copii montate ale filmului, le-a starnit spontan in mintea sa.



Sa zicem acum de fiecare :

-Blake e un poet de mare forta, iar Jarmusch, absolvent al unei facultati care a avut ca obiectiv principal studiul poeziei si in acelasi timp cineva care l-a inteles suficient de bine. Daca ai sa te apleci insa cu atentie asupra poeziei lui Blake, ai sa constati inevitabil si cu oarecare surprindere ca el este unul dintre acei artisti la care opera nu se poate disocia de biografie. Nu intru in amanunte, insa sunt tare curios cum ar putea cineva sa il inteleaga in afara misticismului sau vizionar, ori al trairilor revelative, experiente puternice de o deosebita forta si intensitate, pentru care reactia lui poetica nu e decat unul dintre efecte.

Dar William Blake este si un excelent pictor, grafician, gravor - si asta il transforma automat in unul dintre primii artisti cu o activitate prolifica deopotriva in poezie si in arta vizuala. Daca mai adaugam si faptul ca Blake, poet romantic, filozof si mistic, sincer si idealist, debordand de creativitate si expresivitate e socotit  o “stea glorioasă” și "un om care nu a fost anticipat de predecesori, nici nu a putut fi încadrat contemporanilor, nici înlocuit ușor de vreun succesor cunoscut sau ipotetic."; atunci e mult mai lesne de priceput alegerea  lui Jarmusch, care ne propune o varianta in miscare a marelui poet ; una ce nu isi cunoaste nici chemarea, nici talentul si nici menirea, dar care si le descopera (initiatic) pe rand.

-Nu cred ca Blake, caruia mediul artistic al cinemaului nu i-a adus inca un omagiu pe masura, sa fi putut fi interpretat mai bine de altcineva decat de Johnny Depp. Alegerea e pur si simplu perfecta, actorul avand si trasaturi apropiate de chipul lui Blake din tinerete, dar si disponibilitatea nativa de a crea roluri introvertite, cu evolutii simultane in mai multe planuri.

-Studiul modului de viata al indienilor ce apar in film este unul minutios si analitic. Desi replicile consistente ale acestora raman netraduse (o adevarata jignire pentru spectator), iar unele dintre reactiile lui Nobody sunt putin credibile, tot restul este riguros si autentic, conferind un anume balans filmului, ce are de compensat multe frivolitati gratuite si excese stranii.



-Nu poate sa ii apartina lui Jarmusch, asa ca ii dau credit directorului de imagine, sau mai exact vreunuia dintre asistenti. Zic de cateva scene bine incadrate si frumos constituite, care chiar leaga imaginile intre ele. Spun ca Jarmusch n-are o asemenea grija intrucat toate filmele lui denunta asta, si dau ca exemplu, scena din debut, ce ne transmite dimensiunea impresionanta a calatoriei prin schimbarea compozitiei cadrului si a genului de persoane ce apar succesiv in el (ne este astfel indicat, prin schimbarea vestimentatiei, a tipului de pasageri si a genului de calatorie practicata de acestia, teritoriile pe care trenul le traverseaza si implicit lungimea traseului)

-Nu e deloc o idee noua sa pui un muzician sa cante pe ceea ce vede. In primele zile ale cinematografiei copiile filmelor mute veneau insotite de partituri ce trebuiau executate la pian in timpul proiectiei. Asa erau realizate primele coloane sonore, insa de multe ori se intampla diferit, iar multe role de film ajungeau neansotite de nimic ori gresit imperecheate; In situatiile astea pianistul trebuia sa improvizeze. Imi pare insa o gaselnita de mare efect reluarea unei asemenea practici in filmul modern, ca si cum Jarmusch nu gaseste coloana potrivita si trebuie sa apeleze, ca si predecesorii sai aflati intr-o situatie similara,  la improvizatii. Desi abuzul de fuzzing, reverb si alte efecte ale unei chitari nu prea bine stapanite (ea intra de multe ori in zone de distorsiune necontrolate) e deranjanta in cateva dintre pasaje (banuiesc aici o scapare intentionata tocmai pentru ca ele dau mai multa veridicitate improvizatiei ).



As mai atrage atentia si asupra unui amanunt ce ar fi obligatoriu de stiut pentru spectator. Indienii au o viziune aparte a numelui. El este altceva decat un apelativ. In cele mai multe cazuri numele reprezinta  o suita de evenimente, ori imprejurari deosebite ce se pot asocia cu persoana cuiva. Intotdeauna insa numele e sacru, iar atunci cand avem de a face cu un nume secret (indienii au mai multe nume dintre care cateva sunt pastrate strict pentru anturajul intim) sacralitatea este la apogeu.

Acum, cand un indian care cunoaste poezia lui Blake (n-are a face pe ce cai) intalneste pe cineva care poarta acest nume, este evident ca el se afla in fata unei revelatii mistice profunde. Asa trebuie inteles Nobody (atentie si la numele lui) si tot asa si Dead-Man.

“Nobody: My name is Exaybachay = He Who Talks Loud, Saying Nothing.
William Blake: He who talks... I thought you said your name was Nobody.
Nobody: I preferred to be called Nobody.
                                                   




Du-te sa vezi un film care nu te va plictisii, o sa iti bucure 121 de minute din viata si are sa te intrige in multe din partile lui bune.



* e vorba de mereu acelasi tribut obositor, pe care Jim il plateste ori de cate ori are prilejul, grupului de artisti descendenti din miscarea The Factory initiata de Andy Warhol, mai exact ai celor care s-au autointitulat The Warhol’s Superstars.


making of:



avatar
The Dude

Mesaje : 4252
Puncte : 4367
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Joi Mai 21, 2015 8:17 pm







Ultimul rege al Scoţiei
The Last King of Scotland - Kevin Macdonald (2006)

“I may wear the uniform of a general, but in my heart I am a simple man”



Idi Dada Amin. Numai rostind acest nume multe spinari simt fiori de gheata....
Da...Fiul unuia dintre fondatorii Kakwa (primul grup etnic din Uganda convertit de la catolicism la islamism), si al vindecatoarei samane Assa Aatte (ce avea in grija si protectie mai multe dintre ierarhiile locale), a ramas in istorie  drept unul dintre cei mai odiosi si mai sangersoi tirani de pe mapamond, ce a promovat exemplar  metoda exterminarii (prin lichidare fizica), ca forma de guvernare aplicabila oricarei opozitii (avand pe constiinta circa 300 000 de suflete).




Crimele imputate s-au intamplat in toate domeniile de activitate, la toate nivelurile societatii, si au vizat in mai multe randuri  comunitati intregi. In ciuda agresivitatii fara margini si a unui sistem de teroare dus pana la paroxism, Idi Amin a fost insa si un adevarat erou al neamului, reusind pentru  patria sa o serie impresionanta de succese cu care nu multe administratii statale se pot mandri. Consecintă aproape fireasca a totalitarismului, progresul Ugandei de atunci reuseste insa in mica masura sa ii transfere personalitatea in zona ceva mai convenabila a controversei, chiar daca parte din populatia tarii inca regreta perioada "mandatului" sau.



In alcatuirea impunatorului roman "Toamna Patriarhului" (El otono del patriarca -1975 )  Gabriel García Márquez, care si-a petrecut foarte mult timp studiind cazurile celor mai importante regimuri abuzive, pentru a construi un personaj fictiv puternic conturat si structurat pe profilul dictatorului de pretutindeni   (Nicolae Ceausescu included), confirma ca in plamadirea portretului central majoritatea "imprumuturilor" au fost preluate din  ascensiunea, discursul si actiunile lui Idi Amin. Ca el este cel mai complet individ din acest punct de vedere si cel mai potrivit destinului despotic ce i-a fost harazit.



Atribuit de exegeti, fara retineri,  calificativului:  The Most Evil Men In History, Idi Dada Amin se prezenta deja, pe la jumatatea dominatiei sale, cu titlurile autoconferite de "Excelenta, Presdinte pe Viata, Mareshal de infanterie Al Hadji, Doctor Honoris Causa, detinator al ordinelor si decoratiilor  VC (Victorious Cross), DSO (Distinguished Service Order) , MC (Military Cross) , Suveran Suprem al tuturor Animalelor de pe pamant si a tuturor Vietatilor din adancul apelor, Invingator al Imperiului Britanic din Africa in general, si din Uganda in special, Rege neincoronat al Scotiei “;

In plin delir egocentric, avea sa isi sanctifice mama, sa aseze in functiile cheie ale carmuirii pe multi dintre cei 40 de fii legitimi (proveniti de la sapte neveste oficiale) si sa faca o problema nationala din macelarirea bestiala a uneia dintre sotii; pedeapsa prin care a dorit sa transmita o pilda si un exemplu intregii omeniri, dar care i-a adus in schimb doar faima de canibal scelerat.



The Last King of Scotland a lui Kevin Macdonald, este in primul rand o replica a peliculei investigative  General Idi Amin Dada: A Self Portrait - Barbet Schroeder (1974), si la inceput pare sa aiba unicul scop de a provoca o disputa de specialitate, o polemica divergenta acesteia.

Caci daca Schroeder (cunoscut pana atunci pentru filmele More si La Valee - dar mai ales prin inspiratele colaborari cu grupul Pink Floyd)  venea ca un amator in domeniu, Macdonald este un profesionist al documentarului, cumva ofensat de autoportretul lui Amin; nu de lipsa autenticitatii  informatiilor, nu de tratarea superficiala a unui subiect extrem de generos…ci doar de felul in care s-a realizat abordarea  lui. Parca simtim asta in primele secunde din King of Scotland (...doar  daca anterior am savarsit parcurgerea materialului semnat de Barbet Schroeder)…insa e un sentiment inselator.



Filmul asta nu puncteaza vreo mare izbanda cinematografica, o creatie nemaipomenita, ori o memorabila cronica a unei domnii autoritare..Nicidecum. E mai degraba plin de greseli tehnice, de inconsecvente,  si chiar radiaza pulsativ in diletantism; elementele spectaculoase  din cariera lui Amin, cu doua trei exceptii,  sunt indicate aluziv.....(..si cat de multe se puteau extrage numai din ele ...)......



Productia The Last King of Scotland marcheaza insa o nemaintalnita realizare din alta perspectiva; si multa vreme ai crede ca ar fii vorba doar de un accident norocos, dar re-vizionarea confirma indubitabil dimensiunea ei exceptionala ca fiind una planificata si scontata. Abia constatarea asta face filmul sa poata arata asa cum e, si  numai ea m-a determinat sa il propun in  rubrica.



Sa ne intoarcem acum la regizorul Kevin Macdonald (nepotul legendarului Emeric Pressburger autor, intre altele, a celebrului Stairway to Heaven (1946) ce avea sa imprumute grupului Led Zeppelin, nu numai titlul hit-ul cu acelasi nume, ci si graficul lent/crescendo al melodiei).

Macdonald este aici un dublu debutant (intaiul lungmetraj - primul nondocumentar), iar ingaduinta la care are dreptul pare sa fie la locul ei, fiindca  in  cadrele de debut ale productiei (acolo unde James McAvoy - Dr. Nicholas Garrigan e aproape penibil), imaginile exceleaza printr-un caracter informativ, (fara valente artistice) iar narativul e tratat rudimentar.

Pe masura ce timpul trece, de-a dreptul miraculos, filmul creste in maturitate cu fiecare noua secventa a lui, sugerand astfel simultan transformarile pe care le prezinta, si anume: a directorului ce devine din documentarist-artist, a politicianului ce se metamorfozeaza din presedinte in dictator, a omului Amin alunecand subtil din sanatate in alienare.  Mai mult, insasi cinematografia participa la proces, toate scenele de calitate ale peliculei aglumerandu-se pe ultimele lui minute, acolo unde gasim, in sfarsit, un tratament profesionist al redactarii si compozitiei, dar si prelucrari inteligente in culoare, menite sa alinieze imaginile cu evolutia dramatismului.

Idi Amin: Look at you. Is there one thing you have done that is good? Did you think this was all a game? 'I will go to Africa and I will play the white man with the natives.' Is that what you thought? We are not a game, Nicholas. We are real. This room here, it is real. I think your death will be the first real thing that has happened to you.



O atat de elaborata si discreta transgresie nu stiu sa mai fi fost in cinema pana acum, dar chiar daca ideea are un precedent, este imposibil ca el sa atinga gradul de imponderabilitate al plotului din The Last King of Scotland, o metafora a carei valoare cei mai multi o echivaleaza, ori o confunda, cu interpretarea splendida, magnifica si stralucitoare a lui Forest Whitaker  din rolul principal, rasplatita in cvasi unanimitate cu toate onorurile posibile (oscar, bafta, golden globe…si alte 34 (!!!) de premii best actor).



Pentru a putea acoperii intreaga gama a fatetelor, Idi Dada Amin din The Last King of Scotland, se inventeaza ca un erou bine intentionat, tributar insa educatiei, traditiilor, contextului si dependent de anumite conjuncturi. Esecul lui in paranoia profunda e predictibil, si veritabil asociat unei "boli profesionale" dobandite gradual.

Du-te si vezi cum cred  Kevin Macdonald si Forest Whitaker ca s-a instalat aceasta deviere maladiva, studiind fisa medicala a pacientului Idi Amin, cu fiecare etapa de diagnostic, riguros completata la zi de catre doi fini observatori/analisti…
Nicholas Garrigan: If you're afraid of dying it shows you have a life worth living.







Picanterii:

-initial, solicitarea de a se permite inregistrarea peliculei in Uganda, a fost respinsa de oficialii competenti cu emiterea acestor autorizatii, din  teama ca populatia va avea reactii ostile, necooperante, ori chiar periculoase team-ului. Cu multa ingrijorare, producatorii au obtinut o audienta la insusi presedintele republicii, Yoweri Museveni, sperand la un ajutor din partea lui. "Presedintele nu numai ca a fost incredibil de bucuros sa facem filmul in tara sa, ci chiar ne-a ajutat cu armata sa, parlamentul si ministrii sai!", a declarat regizorul Kevin Macdonald.

-fiu al unei femei cu puteri paranormale (vraci, saman, vrajitor) Amin a capatat ereditar darul premonitiei ce i-a permis sa vada, in viitor, ziua in care va deceda…Ea i s-a aratat indepartata, la capatul vietii, si intr-un spatiu medical. Dada Amin a fost atat de increzator in viziune, incat nu a avut nici cea mai mica teama de o moarte prematura, formidabila fiind reactia pe care el a avut-o la una dintre nenumaratele tentative de asasinat ce i s-au organizat, atunci cand fara nicio tresarire, s-a indreptat spre agresorul care il tintea de la mica distanta, cu un pistol de mare calibru..l-a palmuit, si abia apoi l-a dezarmat, profitand de starea de stupefactie ce il paralizase pe atentatorul surprins de un asemenea curaj. Episodul este evocat de Márquez in "Toamna Patriarhului", alaturi de precizarea ca previziunea....s-a adeverit. Idi Dada Amin, a murit in patul sau, la o varsta onorabila, de o moarte naturala…fara sa ajunga in fata niciunei instante de judecata.

-in rolul Sarah Merrit, poate fii (cu greu) recunoscuta partenera lui David Duchovny, "Scully" din serialul "Dosarele X", actrita Gillian Anderson.

-caracterul Dr. Nicholas Garrigan nu este in intregime imaginat. Desi Amin nu a avut niciodata un medic personal scotian, el a avut un confident special, de profesie medic, militar si diplomat pe nume Bob Astles, fost soldat englez si apropiat al predecesorului lui Amin, Milton Obote.

-productia s-a realizat pe un scenariu adaptat dupa nuvela cu acelasi nume, scrisa de Giles Foden, care apare in film ca jurnalist englez la conferinta de presa din final, pentru numai cateva clipe, intr-un camo.



The making off:


avatar
The Dude

Mesaje : 4252
Puncte : 4367
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Sam Mai 23, 2015 6:52 pm







Antichrist
Antichrist - Lars von Trier (2009)


Fox: "Chaos reigns."

Intr-un proces (pe care nu l-am deslusit decat in parte) grotescul a fascinat in arta aproape intocmai ca frumosul…Exista chiar si o impresionanta estetica a urâtului…Cand vorbim insa despre miraculosul hidos, am in cap sugestivele gravuri ale lui Francisco Goya, fantasticul-ciudat al picturilor lui Hieronymus Bosch,  burlescul caricatural din tablourile lui Pieter Bruegel  cel batran....lugubrul aluziv de la Lucas Cranach cel Bătrân (!)

Ne captiveaza asa ceva pentru ca in constitutia ei interioara, fiinta umana inca detine o componenta astrala, unde conjunctiile plutesc incoerent, dupa legi si norme straine celor naturale, si intr-o stare de imponderabilitate de care unii din apartenentii speciei sunt consecvent.....mandrii.

She: "Nature is Satan's church."

Lumea din spatele realitatii intriga obsesiv (cu puternice efecte psihice), punand o mare presiune pe ordinea confectionata artizanal, si furnizand un  paliativ deosebit de tentant, atunci cand vicisitudinile cotidianului inchid fiecare usa.

Evaluand conceptual alternativa, Lars von Trier propune in Antichrist un cosmar bizar, deschis multor interpretari si supraincarcat in simboluri grelele, ce acopera o gama larga de teme fundamentale.




Instaurarea dezordinii cognitive se produce pe seama unui accident tragic, in care un copil (singurul personaj care poarta un nume: Nick ) moare cazand de la o fereastra, nesupraveghat de parintii lui  angajati intr-o pasionala partida de amor (in film, caracterele el=He si ea=She).


Antichrist are sase parti (Prologue, Grief, Pain, Despair, The Three Beggars, Epilogue) prin care relateaza, intr-o cinematografie constiincios si meticulos adecvata: alienarea.



Constant prezenta in cele 108 minute ale proiectiei, nebunia ce genereaza evenimentul brutal si dramatic din debut, nu se declanseaza acolo, asa cum ai fii inclinat sa crezi. Povestea dezvoltarii insanitatii, cuprinde evenimente anterioare (si periodice) atent disimulate, asa cum se intampla cel mai frecvent in patologie, caci inaintea celor doua episoade culminante de mutilare genitala, aflam de torturarea deliberata a fiului prin inversare incaltarilor; si mai ales vedem, in unul dintre ultimele cadre (despre care iarasi nu stim precis daca e un flashback, ori o explicatie imaginata), cum She ar fi putut prevenii insasi caderea pustiului, pe care il surprinde din faza escaladarii fereastrei….fara sa intervina…




She: "Oak trees grow to be hundreds of years old. They only have to produce one single tree every hundred years in order to propagate. May sound banal to you but it was a big thing for me to realize that when I was up here with Nic. The acorns fell on the roof vent. They kept falling and falling. And die and die. And I understood that everything that used to be beautiful about Eden was perhaps hideous. Now I could hear what I couldn't hear before. The cry of all the things that are to die."

In stilul caracteristic lui Trier, aceleasi sub-texte sunt etajate de o maniera mult mai putin ermetica si densa decat cea din Melancholia. He este un soi de terapeut, She o asidua cercetatoare in domeniul vrajitoriei (despre care scrie de mai multa vreme o carte); amandoi autodidacti. Trauma pierderii unicului fiu e urmata de un tratament institutionalizat, etapizat, in care partea de recuperare a fost decis sa se petreaca intr-o cabana izolata din adancul codrului, numita…Eden.



Sprijinit si de alte markere numele asta ar putea conduce la ideea ca decodarea Antichrist-ului lui Trier, incepe  de undeva dintre  Der Begriff Angst - Søren Kierkegaard si  Angst - Martin Heidegger… Adica din vastul si fabulosul teritoriu al angoasei si al fricii, focalizate (sau nu) pe ceva anume.

Parabola lui Kierkegaard observa ca Adam, in gradina Eden-ului, este  anterior conceptului bine/rău, depre care nu cunoaste nimic. El stie doar ce i s-a spus: sa nu manance din pomul cunoasterii. Asadar Adam comite incalcarea pactului in absenta răului..iar răul se naste din acest gest.

Conchidem ca responsabil de pacatul original nu e răul, ci altceva; ceva ce il precede. Søren ii spune: angoasa, si o descrie ca pe starea sufleteasca ce il domina pe Adam, izvorata din lupta dorintei de a respecta interdictia lui Dumnezeu si sugestiile insinuate de libertatea deplina a alegerilor,  pe care tot Dumnezeu  i-a acordat-o…

Concluzia lui  Kierkegaard e ca angoasa este doar o presupunere a răului,  iar Heidegger preluand de aici, vede in ea sansa unei eliberari absolute, caci  omului ii este alocat in angoasa potentialul de a fii autentic, macar si  prin puterea de a isi controla propria moarte; deznodamantul silogismului sau releva ca adevarata teama decurge din constientizarea marelui proiect divin, a faptului crud si dezarmant, ca jalnicele noastre existente sunt penibile, inutile, costisitoare si absurde.



Pe aici salasuiesc confruntarile  personajelor din  Antichrist si solutiile haotice gasite de ele..Insa prima parte din trilogia depresiei (alaturi de Melancholia, and Nymphomaniac) ofera, dupa parerea mea, un conspect riguros analitic al instrumentelor cu care opereaza curent regizorul Lars von Trier, in forma cea mai accesibila: o imagine pretentioasa, culori saturate, ori sumbre; sexualitate aberanta sau extrema, atmosfera onirica si hipnotica, un plot cu puternice influente filozofice din zona existentiala, o bogata prezenta a tot ce se afla in opozitie cu identitatea precisa, localizabila, certa.

Chiar daca intreaga pelicula radiaza o atmosfera stranie, cateva scene cheie transced cadrul general si trebuiesc amintite macar in treacat, ca puncte de reper in vizionarea spectacolului.



...sar peste decuparea cu o pereche de foarfece a unui clitoris, ori de sangeroasa masturbare (ea facand aluzie la un complex destul de frecvent intalnit printre barbati, asociat de multe ori celui al castrarii) - imaginile astea au generat deja adevarate furtuni in presa de specialitate - si ajung la metafora dealului urcat de He dupa incinerarea lui She; o tranzitie unde trupuri feminine fara chip ii intersecteaza parcursul, in secvente exemplar inregistrate... Apoi jocul de imagini redundante, care copiaza peisajului cu copac, din viziunea initiala, in actul prefinal, (totul filmat in acelasi  mod), manipuland speculativ interpretarea ca He evolueaza de fapt in imaginatia lui She; sau ca, posibil, She a stapanit permanent  facultati  oculte, vrajitoresti..



Este grotescul o licoare obtinuta din melanjul a doua dimensiuni corelate simbiotic ??? Este el „...un surâs contaminat de oroare”, așa cum îl intelege Wolfgang Kayser, unul dintre teoreticienii dedicati lui ???... iar in teama, functioneaza subversiv cu adevarat eliberarea in stadiu embrionar...??....avem motive sa credem orice.

In Antichrist,  Du-te si vezi o versiune de raspuns, cu un cuplu narcisist/solipsist orbecaind prin propria reflexie, si angajat febril intr-o anihilarea mutuala, sub supravegherea a trei cerșetori : suferinta, durerea, si disperarea. Fiindca in eseul sau tulbure, Lars von Trier insista sa ne convinga ca “antichrist” nu este o entitate malefica, cum indeobste se crede, ci insusi omul de rand care a abandonat valorile morale, fie in escapade ocazionale....fie prin disciplina unei seriozitati radicale.........




Picanterii:

-Lars von Trier a realizat Antichrist in pauzele dintre perioadele (lungi) de internare ale unui tratament intensiv antidepresie. Starea sanatatii lui era atat de precara, incat nu putea manevra singur camera si intrerupea ades scenele, ori le amana, cerandu-si scuze pentru asta actorilor si echipei.

-filmul a fost premiat ironic la Cannes in categoria umanitarism pentru "valoarea" sa misogina. In replica Trier a raspuns ca acuzele sunt nefondate, el fiind un mare admirator al femeii. Antichrist  a fost de asemenea catalogat ori criticat ca , depresiv, horror si chiar "teologic".

-pentru scena amputarii clitorisului a fost construit un manechin special, la care vaginul putea fi inlocuit, de tot atatea ori decat ar fi cerut-o dublele necesare.

-secventa in care este redata masina trecand peste un pod reprezinta un omagiu adus filumui Shining (Stanley Kubrick). Cadrul ales, la fel ca si coloana sonora fiind similare. In interviuri ulterioare Trier a declarat ca si-a dorit ca aceasta pelicula sa fie un horror, insa problemele sale psihice au transformat proiectul....in ceea ce a iesit. Tehnica e repetata in Nymphomaniac: Volume II, unde un copil se apropie amenintator de fereastra deschisa de la etaj...pe aceiasi muzica ca si in scena corespunzatoare din Antichrist..de aceasta data fiind vorba de un citat propriu.

- cei mai castigati de pe urma productiei au fost cei doi actori, unanim laudati atat pentru calitatea prestatiei, dar mai ales pentru curajul de a interpreta roluri atat de complexe...si de riscante pentru orice cariera
.



...making of:






avatar
The Dude

Mesaje : 4252
Puncte : 4367
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Mier Mai 27, 2015 8:45 pm







Amarcord
Amarcord - Federico Fellini (1973)



Sa ne intelegem din capul locului: numele acestei productii e derivatul formularii italiene "Mi ricordo" (adica: imi amintesc) pronuntat in dialectul Rimini, in care sentinta suna asa:  "A m'arcord"....

Notam declaratia lui Fellini potrivit careia filmul nu este unul autobiografic, dar nu o luam in serios din cauza marturiei-confesiune survenita pe finalul carierei: I'm a Born Liar (cea care a prilejuit si o ecranizare comemorativa: „Je suis un grand menteur - Damian Pettigrew - 2002"). Alaturata adevarului de necontestat ca orice ar fi spus, sau ar fi facut, la Fellini totul era cumva autobiografic, ne explicam contradictia prin exteriorizarea totala a unei alcatuiri, care in profunzimi e atat de complexa si exuberanta, incat defuleaza necontrolat, ca o maladie de care autorul a suferit in necunostiinta.



Retinem asadar de pe afis ca filmul e anuntat „memorialistic”, si pricepem apoi inca din primele minute ale peliculei  ca e vorba de intamplari izolate, personaje dispersate, traditii si obiceiuri neaose dintrun orasel de coasta italian, prezentate distant si nepartinitor. O fresca, ori poate o evocare a unui parcurs ciclic.



Povestea incepe cu puful de plopi al primavarii anului 1930 si se termina simetric cu puful de plopi al primavarii anului urmator, trecand succesiv prin evenimente cotidiene amestecate in incarcatura si valoare, cu iconografii de o fabuloasa calitate.



Productia Amarcord e in opinia mea unul dintre filmele de referinta ale cinematografiei si reprezinta un moment atat de important, incat parcurgerea lui imi pare pur si simplu obligatorie pana si pentru cel mai pricajit dintre cinefili. Este apogeul creatiei Felliniene si ultima dintre marile sale productii neangajate, toate celelalte uriase contributii “La Strada,” “Nights of Cabiria,” “La Dolce Vita,” “8 1/2” , “Juliet of the Spirits”, “Il Bidone,” “Roma,” “Satyricon,” functionand diferit. Du-te sa il vezi. E o inlantuire de cadre potrivita oricarei stari de spirit si oricarei dispozitii; si mai primesti, la pachet, si o impresionanta lectie despre a saptea arta....



Caci e o mare pierdere sa mergi in sali de spectacol luxoase, pentru vizionari pline de pretentii, din care prea multe iti scapa prin lipsa unei educatii minimale de specialitate.



Amarcord e un dictionar formulat in cei mai simpli termeni, si accesibil oricui. E scurtatura de pe care poti ajunge la informatii esentiale despre cinema evitand, atat cat se poate, osteneala si plictisul studiului academic. E un film usor de urmarit si este fascinant cum, la mai bine de 40 de ani de la prima proiectie, el reuseste sa se pastreze atat de actual incat ai putea jura ca s-a turnat anul trecut.

In plus, gasesti in el, printr-un curios efect secundar al feed-back-ului, imagini, secvente si citate pe care le-ai intalnit deja in atatea alte productii aparute ulterior...Fiindca Federico Fellini a starnit o influenta sufocanta, molipsitoare si acaparatoare, careia doar putini i s-au putut sustrage.



Intr-o inegalabila alternanta de nostalgie si bucurie, narativul e saturat de portrete subiectiv evaluate prin exagerarea caricaturala a unor dominante, dar pastrand totodata (nealterat) spiritul galagios, declamativ si spectacular al locuitorilor peninsulei, in cea mai autentica nota neorealista. Orasul insasi e un personaj al filmului, iar naratorii ocazionali, ce ne tot povestesc despre el, sunt o gaselnita geniala, ce personalizaeaza demersul si ii asigura unicitatea.



Ca orice erou, orasul are zona lui de mister si legenda, interzisa (de opulenta) concitadinilor, numita: Grand Hotel. Si mai are si o fantezie erotica: Gradisca (identica Carlei din “8 1/2.”) tratata aici  ca pe un fel de simbol al sperantei...ca pe o mandrie, si o mare reusita a asezarii...Gradisca este o adevarata izbanda a carnii, a voluptatii si a sexualitatii; esecul ei in nunta din final are si o conotatie lirica: buchetul miresei aruncat, peste umar, nu e receptionat de nimeni...deci nu va avea o continuatoare...



Sunt atatea simboluri, atata dragoste si intelegere pentru oamenii si locurile din plot, incat totul are o cursivitate naturala si fireasca pe care Fellini o intrerupe in cateva randuri, cu totul abrupt, pentru a face loc unor momente decontextualizate de frumusete involuntara: in mijlocul ninsorii un paun isi desfasoara paleta de culori; sarbatoarea, vie si absurda, de la trecerea pachebotului cursa- linie Rex; miraculoasa vizita a sultanului cu 30 de neveste; istoria printului ce si-ar fi dorit o aventura...etc.





Du-te sa vezi, un film coplesit de afectiune, optimism si speranta...o veritabila capodopera si un exceptional spectacol.





Picanterii:

- Fellini s-a nascut si a copilarit in Rimini (provincia Emilia-Romagna). El a negat o lunga perioada de timp (in declaratii directe) acest lucru, la fel ca pe legatura dintre denumirea filmului si fraza "mi ricordo" rostita in dialect. In mai multe interviuri Fellini a sustinut, nuantand, ca "Amarcord" e un cuvant cabalistic si misterios, incarcat de simboluri oculte, ce face aluzie la o alta lume situata „undeva in adancul unei oglinzi”.
- cei mai multi exegeti ai operei lui Federico Fellini suunt de acord ca filmul are structura si asemanarea unui spectacol de circ, viu colorat, plin de caractere exagerate spre satiric, cu o poveste simpla, confuza si secundara.
- si aici Fellini utilizeaza din plin metoda sa particulara de a construii personaje. Ele sunt alese dintro imensa colectie de fotografii, dupa criteriul deformarilor prin contrast si cel al complementaritatii. Pentru fiecare dintre operele sale, marele regizor nu urmarea sa construiasca tipologii credibile, sau consistente, ci un intreg univers adaptat plotului. Fellini descopera filmul pe care l-a gandit, filmandu-l...
- in scena pachebotului Rex, vaporul a fost confectionat din carton, marea e o folie de plastic, iar background-ul e pictat pe o panza. Nici nu se pune mare pret pe mascarea butaforiei, rostul „neglijentei” fiind acela de a evidentia felul in care trairea intensa a unui eveniment mistifica si deformeaza realitatea.

-"Nu este nimic autobiografic în Amarcord", spune Fellini, afirmand acelasi lucru si despre celebru sau eseu "Rimini-ul meu," care „nu este nici autobiografie, nici amintire, ci mai degrabă ceva delicat și poetic: o reminiscenta”. Aceasta realitate expresiva a fost  construita de spiritul lui Fellini, asa cum a fost cea a Julietei din „Julieta Spiritelor (1965)”. Filmele sale concretizeaza aceste spirite și astfel le ajuta sa se elibereze. Clovnii de Amarcord sunt astfel de spirite, nu amintiri exacte, ci doar simboluri comprimate și asociații....intocmai ca într-un vis.
avatar
The Dude

Mesaje : 4252
Puncte : 4367
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Vin Mai 29, 2015 9:23 pm





Viata lui Pi
Life of Pi - Ang Lee (2012)


Above all: don't lose hope.

O vorba de demult spune ca India e mai mare ca lumea, iar Petre Tutea a zis: "M-au întrebat unii care sînt foarte filoamericani ce cred despre americani. Sînt lacatusi cosmici, domnule, le-am zis. India, de pilda, este inferioara tehnic Americii. Nici nu încape îndoiala: America o baga la jiletca. Da' spiritual America e o Ghana; pe lînga India e primitiva.




Regizorul Ang Lee (Brokeback Mountaine, Crouching Tiger - Hidden Dragon) e un visator.

Si viseaza atat de frumos…127 de minute face asta impreuna cu tine, si e un dar de care ar trebui sa te bucuri pana la extaz…ca nu-s multi cei care ne fac asemenea cadouri.




Du-te sa vezi The Life of Pi, caci e ditamai filmul…nu-i vorba si cartea trebuie citita, fiindca e chiar altceva, dar ecranizarea asta e fabuloasa, si atat de bine facuta……

Thank you Vishnu, for introducing me to Christ.


Un copil devine adult in 227 de zile de naufragiu, in care trebuie sa aiba grija de un tigru…sau poate tigrul de el ?




Imagini generate sintetic, ori filmate in clarul impecabil al celor de la National Geographic, dialoguri ferme si memorabile, oceanul… Ang Lee chiar este un mare nedreptatit al sistemului de evaluare din lumea cinemaului…nu poti lasa asa ceva sa treaca pe langa tine fara sa tresalti macar.

Life is a Story
Writer: So your story does have a happy ending.
Adult Pi Patel: Well, that's up to you. The story's yours now.




E un film care te lasa fara cuvinte…asa cum sunt si eu acum…





Nu mai pierde nicio clipa…Du-te sa il vezi !



Adult Pi Patel: Faith is a house with many rooms.
Writer: But no room for doubt?
Adult Pi Patel: Oh plenty, on every floor. Doubt is useful, it keeps faith a living thing. After all, you cannot know the strength of your faith until it is tested.



Above all: don't lose hope.







avatar
The Dude

Mesaje : 4252
Puncte : 4367
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Mier Iun 03, 2015 9:15 pm






Aguirre, mânia lui Dumnezeu
Aguirre, der Zorn Gottes (Aguirre, the Wrath of God) -  Werner Herzog (1973)


"I, the Wrath of God, will marry my own daughter and with her I will found the purest dynasty the world has ever seen. Together, we shall rule this entire continent. We shall endure. I am the Wrath of God! Who else is with me?"


Aguirre, the Wrath of God” e punctul comun a trei creatii distincte: viziunea lui Werner Herzog, interpretarea lui Klaus Kinski, si muzica lui Florian Fricke, toate acestea atingand repede si lejer cota superlativului intr-un melanj perfect, protejat de o atitudine regizorala  novatoare. Fiecare spune o poveste a lui, cu mijloacele ce ii stau la dispozitie, si toate relatarile sunt suprapuse ulterior, in detrimentul celorlalte dimensiuni ale filmului, in care scenariul e vag, dialogurile putine si laconice, constructia narativa quasi-absenta.


Putini stiu asadar ca succesul incontestabil al acestei minunate realizari apartine, in egala masura, si trupei rock (precursor al genului space music) Popol Vuh, a carui sound plin de conotatii mistice si introspective, l-a fascinat pe  Herzog pana intr-atat, incat nu mai putin de sapte dintre cele mai importante realizari ale sale ii datoreaza coloana sonora (Aguirre, the Wrath of God, Nosferatu, Fitzcarraldo, Cobra Verde, Heart of Glass si The Enigma of Kaspar Hauser). Inima grupului, Florian Fricke, muzician cu o puternica inclinatie spre experimental, este de altfel responsabil in cea mai mare masura de efectul coplesitor al primei scene a filmului, acolo unde a fost utilizat un instrument neobisnuit “choir-organ” (o varianta de melotron) ce rula simultan, in bucle, pre-inregistrari vocale pe diverse tonalitati, mixate apoi prin intermediul unui instrument cu clape de tip syntetizator.



Dar nu e numai asta. Relatia simbiotica a lui Herzog cu actorul Klaus Kinski, rezultat al unui conservatorism de tip premonitoriu impins pana la extrem (caci atunci cand il vede pentru prima data pe o scena pe Kinski, regizorul are o revelatie pe care avea sa si-o aminteasca mai tarziu “At that moment I knew it was my destiny to make films, and his to act in them.”) claseaza comunicarea dintre cei doi pe un palier inaccesibil abordarilor obisnuite. Credincios in talentul, in forta si in expresivitatea jocului lui Kinski, dar mizand multe si pe aspectul lui fizic (de alienat in degradare progresiva), Herzog nu intervine aproape deloc in munca acestuia…si bine face. Se preocupa insa intens de treaba sa, una care il consuma epuizant. Caci a ales ca turnajul sa se intample in padurea tropicala din Amazon, in conditiile celor din plot, cu toate riscurile (deloc putine) asumate. Echipa de filmare si-a taiat efectiv drum cu macetele prin desisul de liane, a plutit pe ambarcatiuni sumare, construite de triburile localnice, in ape tumultoase  (utilizand plutele care se pot vedea) si s-a expus pericolelor de imbolnavire, infometare, ori otravire prin interactiunea directa cu tot felul de plante, insecte si reptile veninoase.



In general ecranizarile lui Werner Herzog au ca numitor comun creearea unei anumite dispozitii interioare, a unei stari specifice (probabil o deformatie survenita ca urmare a faptului ca a regizat foarte multe spectacole de opera) si au cam aceiasi tema: ..a individului  haituit de viziunea unei uriase realizari, care aluneca in pacatul mandriei de a indraznii sa isi atinga telul, si care sfarseste prin a fi zdrobit de un univers  implacabil…

Productia e despre forta credintei, vorbind de daruire si abnegatie…de puterea de a urma un ideal. Aguirre e al doilea ofiter in comanda al unei grupe de soldati/exploratori ai lumii noi (40 la numar), trimis de Gonzalo Pizarro (fratele lui Francisco Pizarro) sa coboare pe fluviu intr-o incursiune de recunoastere si prospectiune. Ordinul le cere sa se intoarca pana la o data limita (7 zile) pentru a nu fi abandonati, iar cautarea are ca tinta orasul pierdut El Dorado, visul obsedant al oricarui conchistador. Evenimente tragice au loc, misiunea este ratata, iar Aguirre, ultim supravietuitor ajunge prada totala a unui delir psihotic care ii refuza realitatea.  Un caracter ce se potriveste ca o manusa pentru Kinski…un conflict parca dedicat lui Herzog…cel mai propice mediu pentru fanteziile lui Fricke.

Chiar si asa, din toate cele trei directii marcante, in „Aguirre, the Wrath of God“ participarea fiecaruia e la limita cea mai de jos a discretiei....In economia coloanei sonore totalul contributiei semnate de Florian Fricke e aproape egal in minute cu participarea fluierasului (un localnic handicapat racolat de Herzog); Kinski propune un personaj introvertit la care cele mai importante transformari si deveniri nu sunt exteriorizate, ci doar intens traite; iar  in "impunerile de platou“ Werner are cosmetizari putine si simple.



Paralela subtila dintre Aguirre si Richard al III-lea (vazut de Shakespeare) apare ca evidenta (Kinski a urmat chiar un antrenament special pentru a pasi intr-un anume fel) dar a scapat criticii, desi ea explica un amanunt mai putin vizibil pe ecran, acela ca..totusi...grupa de luptatori spanioli are  obligatia de a gasi orasul de aur..adica sunt supusi unei tentatii extreme (la fel ca incercarea lui Richard de a salva dinastia Plantagenet)..Tinta lor valoreaza mai mult decat toata Spania...Aproape cat intreaga Europa, si (in mintea lor) sunt numai la zile distanta de ea; deja in calatorie la un moment dat rebelii si-au trecut (unilateral) in patrimoniu si administrare o suprafata mai mare de patru ori cat tara din care au venit. In mod similar, nebunia grandorii ce insoteste ultimele clipe ale celor doua interpretari (Aguirre/Richard), ce evolueaza in alt univers, pecetluieste story-ul intr-o maniera de mare rafinament.
Du-te sa vezi unul dintre cele mai bune 100 de filme ale tuturor timpurilor (Time magazine)



Picanterii:

- actorul  Klaus Kinski a fost si in viata privata acelasi personaj ca cel pe care l-a interpretat pe ecran, iar colaborarea sa cu Herzog: un exercitiu de complemntaritate care a durat peste 15 ani de zile. Claudia Cardinale, sotia lui Kinski avea sa declare ca intre cei doi se petrece ceea ce s-ar intampla, daca ai pune la un loc, un mazochist (Herzog) si un sadic (Kinski). In cursul filmarilor la “Aguirre, the Wrath of God” (prima lor colaborare), comportamentul exploziv a lui Kinski ce rabufnea zilnic impotriva tuturor a culminat cu o criza de isterie in care i-a cerut lui Herzog sa demita cativa membri ai echipei de filmare…Conflictul a escaladat, iar actorul a amenintat cu parasirea filmarilor. In replica Herzog i-a spus ca daca pleaca are sa il impuste, dupa care are sa se impuste si pe el. Desi negata in cartea sa autobiografica de Kinski, intamplarea e confirmata ca reala de mai multi martori oculari.

-cele mai multe dintre scenele acestui film sunt improvizatii de moment, inregistrate din prima priza, fara repetitii anterioare si fara pregatiri prealabile ale cadrului. Herzog sustine ca scenariul a fost scris in doua zile si jumatate si chiar si asa o mare parte a variantei originale s-a distrus iremediabil si irecuperabil intr-un accident (cineva i-a vomitat in masina de scris).

- cele mai multe cadre din jungla s-au filmat cu o camera de 35mm furata de Herzog de la academia la care activa..Nevoit sa recunoasca furtul, regizorul a pus totul pe seama pornirilor sale artistice si a nevoilor lor; ci nu in vreo legatura cu valoarea aparatului, pe care a trebuit sa il returneze.

-dupa terminarea filmarilor, din cauza unor formalitati de expediere toate negativele s-au ratacit fiind considerate pierdute pentru aproape doua luni de zile.

-disputa privind felul in care ar trebui interpretata ultima interventie din film a lui Aguirre a fost transata prin smecherie de Herzog. El l-a lasat pe Kinski sa declame urland replicile timp de o ora si jumatate, pana cand acesta a obosit. Cadrul s-a reluat si dupa, iar actorul nu a mai avut puterea sa interpreteze asa cum si-a propus....era forma dorita de Herzog si cea care apare in film.





avatar
The Dude

Mesaje : 4252
Puncte : 4367
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Dum Iun 07, 2015 8:40 pm






Romeo si Julieta
Romeo and Juliet - Franco Zeffirelli (1968)


O serie intreaga de senzori stau permanent acordati pe frecvente, scanand mediul in cautarea unui raspuns. In acelasi timp, stimuli pe care nu ii pricepem inca pe de-a-ntregul emit constant semnale catre senzori altor persoane.

Cateodata senzori si stimulii reusesc sa intre in comunicare, dupa reguli iarasi necunoscute, iar de aici incolo un intreg proces hormonal gestionat de trei arii distincte ale creierului este activat pe etape, in aceasta ordine: dorinta, atractie, sentiment profund. Segregarea estrogen testosteron conduce la eliberarea adrenalinei responsabila de senzatii emotionale majore (dorinta); in faza doi (atractia) intra in joc dopamina, apoi totul e completat de nivelul de percepţie şi educaţia fiecărui subiect (sentiment profund).

Stiinta a identificat si componenta exacta a substantelor care participa la proces, si mai banuie ca in mecanism ar intervenii in mod direct si alte organe. Se numeste Dragoste si dupa cum se vede e doar chimie.




In zilele noastre se confunda foarte usor cu o gramada de alte lucruri, e utilizata ca marfa, instrument de convingere si/sau manipulare, caci poate fi usor simulata (chiar si de persoane mai putin abile) si pentru ca vine mai mereu insotita de efecte secundare precum pierderea temporara a ratiunii si logicii, a cronologiei, ierarhiilor, nevoilor de proprietate, ori avere, etc.




Cand e adevarata insa Dragostea este devastatoare si e de departe cea mai puternica in intensitate dintre toate trairile posibile. Cea care ii urmeaza in clasament „ura” e doar un derivat si o consecinta.




Romeo si Julieta sunt nume care, asociate, echivaleaza in valoare semantica cu sensul cuvantului iubire.




Filmul lui Franco Zeffirelli reuseste cea mai buna ecranizare facuta vreodata dupa vreo opera a lui Shakespeare, intrucat chiar ia dragostea in serios. Totul este atat de natural in acest film, incat uitam de plot, uitam de tragic si uitam de marea literatura..Traim pur si simplu intamplarea in devenirea ei si asta aproape numai de pe urma alegerii miraculoase a celor doi actori. In aflarea lor Zeffirelli a intervievat sute de pretendenti..



Cand mergi sa vezi un film facut dupa o piesa Shakespeariana, pleci de acasa deja  preparat cu mai multe sugestii...Stii ca ai cateva momente precis de urmarit si te astepti cu infrigurare sa afli ce interpretare a pregatit regizorul pentru ele....in filmul asta ? chiar toata lumea uita de ele...Cand Julieta se intreaba retoric:

O Romeo, Romeo! Wherefore art thou Romeo?
Deny thy father and refuse thy name.
Or, if thou wilt not, be but sworn my love,
And I’ll no longer be a Capulet.


si Romeo ii raspunde in gand:

Shall I hear more, or shall I speak at this?

nici nu mai e  marele Will...e doar marasmul unei potriviri nefericite de care abia devi constient




Nu mai putin inspirate sunt alegerile pentru Tybalt si Mercutio (redusi la opozitia  trufie/sarcasm), dar si cele ale doicii si calugarului, care pentru prima data intr-o punere in scena a piesei sunt la randul lor suficient de tineri pentru a avea o altfel de intelegere fata de ceea ce se intampla cu cei doi inamorati.



Sunt tineri, sunt frumosi si reusesc sa transmita acea naivitatea, dar si abandonul total, specifice primei iubiri...Memorabila compunerea ce sugereaza dragostea la prima vedere din actul balului....cel dublat in plan secund de melodia tema.

Fantastic jocul fetei pentru Julieta, extraordinar traveling, geniala ideea de a focusa totul pe legamantul mainilor...care nici nu mai stii cat de mult sta la Zeffirelli, cat la Shakespeare...

Felul in care scenele sunt plasate in cotidianul vremii, prin reconstituirea unor cadre comune, este remarcabil si de o impresionanta sinceritate; iar utilizarea atenta a culorilor in dominante, e o nazbatie care se dovedeste complet functionala....

Filmari discrete cu tehnici a la carte, cateva abordari pline de curaj (scena balconului, in care se incearca echilibrarea dimensiunii sus/jos ce ar putea altera mesajul) si altele in acord cu dinamismul actiunii (filmari din mana, cu schimbare rapida de unghiuri, in scena duelului) fac ca aceasta productie sa fie una la fel de buna in fiecare dintre imaginile ei.



Cu o coloana sonora (Nino Rota) controlata autoritar de piesa "What Is a Youth" (pe versuri de Eugene Walter, si interpretata diafan de  Glen Weston) ce a tinut ocupat saptamani in sir primul loc al multor topuri din lume, nu-i nicio surpriza ca pelicula asta a primit doua oscar, trei globuri de aur si doua bafta...

Un film frumos, de la un cap la celalalt, pe care te rog insistent sa te duci sa il vezi...
Good night, good night. Parting is such sweet sorrow, That I shall say good night till it will be morrow.



Picanterii:
nu s-au placut...intre ei nu s-au placut deloc...dar ce roluri au reusit...poate ca totusi dragostea nu e decat o fandoseala de ambele parti...











avatar
The Dude

Mesaje : 4252
Puncte : 4367
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Vin Iun 12, 2015 9:17 pm







Şi caii se împuşcă, nu-i aşa?
They Shoot Horses, Don't They?-Sydney Pollack (1969)


Rocky: Yowza! Yowza! Yowza!

Un cal se raneste grav la unul din picioare si, fiindca prin natura destinului sau nu poate continua asa, este impuscat pentru a i se curma suferinta. In mod asemanator, un om se raneste grav la suflet si, fiindca prin natura fiintei sale nu poate continua asa, cere (spre deosebire de cal, el poate asta)  sa fie impuscat pentru a i se curma suferinta.



Cam despre asta vorbeste ecranizarea lui Sydney Pollack (The Firm, Three days of The Condor, Out of Africa, The Way We Were) un rasfatat al hollywood-ului, un regizor surprinzator de fiecare data, si unul cu o cariera plina de recunoasteri.

They Shoot Horses e o poveste superba (dupa nuvela de mare succes a lui Horace McCoy), dar si o adevarata metafora a supravietuirii. Caci in spatele chinului si a atrocitatilor maratonului de dans, stau amenintatoare in boxa acuzarii: marele crah american, recesiunea care i-a urmat, nesfarsitele posibilitati ale degradarii umane, limitele compromisului opuse celor ale verticalitatii.

Rocky: It isn't a contest. It's a show.

Pe acest fundal de exceptie, Pollak construieste, printr-o cinematografie extrem de personala, un narativ firesc si discret. Tehnicile lui sunt redutabile si pentru anul 1969, cand au trecut aproape neobservate,   desăvârșit novatoare. Aveau sa fie reluate la alta scara de cineasti precum Vilgot Sjöman, sau Louis Malle.



Pasiunea (controversata) pentru travelingul lateral continuat de unul axial dintro singura priza, gaseste cele mai adecvate secvente ce il pot justifica; iar geniala alegere de a utiliza, in marea majoritate a situatiilor, obiectivul corespondent focalei de 50 mm (cel care vede cel mai apropiat de felul in care ochiul citeste realitatea) e atat de adanc asociata sory-ului, incat esti efectiv acaparat de plot, daca nu cumva smuls si imbrancit brutal acolo.

Imaginile in care Gloria il poarta in spate pe Robert sunt redundante, emblematice si sugestive.  



E fascinant si modul in care e intrebuintata lumina, dialogurile plan/contraplan, filmarile din unghi si in racursi, atentia fata de background in care iar se petrec scheme elaborate de iluminat.



Dupa ce il plimba prin toate mlastinile si prin intreaga mizerie a conditiei umane, in ultimele secvente, filmul recupereaza din adancul spectatorului compasiunea. Adica ceva pe care in general nu punem mare pret, tindem sa bagatelizam, sau pur si simplu: ignoram grabit si iresponsabil.

Gloria Beatty: I'm gonna get off this merry-go-round. I'm so sick of all sticky things.
Robert: What thing?
Gloria Beatty: Life. And don't give me no sunshine lectures!
Robert: I wasn't going to.


Cele doua personaje principale intrezaresc victoria, dar afla cu stupoare ce premiul concursului e grevat de cheltuieli neanuntate. Si daca ar castiga, s-ar alege cu mai nimic..in plus sunt la pragul cel mai de jos al indurarii. Parasesc competitia. Pe o alee marginasa, slab luminata si neutra, Gloria ar vrea sa se sinucida dar n-are puterea sa apese tragaciul. Ii cere lui Robert sa o ajute sa faca asta...Ii cere mult mai mult decat atat, caci implicatiile si consecintele pot fi dezastroase, dar Robert, in modul cel mai natural, accepta. Rar s-au vazut in film declaratii de prietenie si intelegere (citeste compasiune) de o asemenea forta si intensitate.....



Glontul care ii zdruncina capul Gloriei (scena a fost repetata de 60 de ori, imitand rezultatul unor teste reale, facute pe manechine) o trimite pe aceasta din strada sumbra direct pe un camp insorit plin de culoare, unde se prabuseste moarta (imaginea caderii este mixata in relanti exact asa).




E atat simbol in cadrele astea incat variantele de interpretare pot atinge cifre ametitoare; eu zic numai ca nu e tragic sa mori atunci cand iti doresti asta, cand esti epuizat, cand nu mai poti. Si mai adaug ca moartea chiar poate fi o eliberare, iar trecerea lugubru/insorit sugereaza asa ceva. Extraordinar insa imi pare ca, ucisa, Gloria nu se trezeste pe campia mirifica plina de viata...Ea doar cade rapusa acolo, si nu in mijlocul unei aleei sorbide.

Robert: Suppose we did win? What would you do with it?
Gloria Beatty: What, what, what?
Robert: The money.
Gloria Beatty: Maybe I'd buy some good rat poison.




Nu stim ce se intampla pana la urma cu infruntarea din ringul de dans, nu aflam niciodata daca Robert va fi condamnat la moarte (sunt motive sa credem ca da), si nici nu ne mai ingrijoreaza prea tare vreuna din temele astea devenite dintr-odata secundare si neinteresante. Aflam din secventele  de final, ce ne prezinta sala de dans indepartandu-se (mai intai axial si apoi ascendent), ca spectacolul va continua in acelasi ritm...ceea ce din 69 si pana azi s-a si intamplat...si probabil va continua sa se intample...E limpede asadar: Lumea nu merge in directia buna.



Policeman: Let's go.
Policeman: Why did you do it, kid?
Robert: She asked me to.
Policeman: [smirking] Obliging bastard. Is that the only reason you got, kid?
Robert: They shoot horses, don't they?

Preluat de ofiterii de politie, Robert e intrebat, in timp ce e incatusat, de ce a facut asta.

Pentru ca ea mi-a cerut-o !...

Politistii rad, iar Robert replica: Şi caii se împuşcă, nu-i aşa?
E doar atat pentru el. A facut un gest capital pentru un prieten sfarsit oricum...A facut-o din compasiune.

Şi caii se împuşcă ?

...Du-te si vezi.......!!

Dar mai ales du-te sa afli un sens nou al termenului « compasiune » ceva pentru care (vei intelege usor) dictionarele nu au gasit inca o formula explicativa suficient de incapatoare.






Picanterii:

-este filmul care detine cel mai straniu record din istoria premiilor Oscar. A fost nominalizat la 9 categori, fara insa a fi propus si pentru cel mai bun film...Nici astazi nimeni nu intelege cum cei mai buni actori, cele mai bune decoruri, cel mai bun regizor si cel mai bun scenariu, nu pot da la un loc : cel mai bun film. Avea sa castige, ridicol, unul singur : cel mai bun rol secundar.

- prezentat in afara concursului la Cannes, They Shoot Horses, Don't They, a fost o intamplare  aproape necomentata. Anonimatul s-a motivat in culise prin averisunea nedeclarata a criticii fata de personalitatea accentuata  a Janei Fonda, adica ceva care ii provocase lui Pollack mari neplaceri in platou; intr-o relatare autobiografica, un important critic de film francez explica tacerea ca unica alternativa de o amenda pe Jane, fara a il nedreptati pe Sydney...

-a fost si greu si nedrept pentru producatorii acestui film. Desi un box office reusit (de patru ori investitia) multe persoane s-au simtit deranjate de pelicula; in special cei angajati in midnight show-uri, (o industrie ce functiona ca un aisberg, cu doar 20% la vedere). Pentru o scurta perioada  Sydney Pollack a trebuit sa faca fata unui embargo ce nu a reusit sa se concretizeze asa cum si-a dorit.



making of:



avatar
The Dude

Mesaje : 4252
Puncte : 4367
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Mier Iun 17, 2015 8:24 pm







Sange Sacru
Santa Sangre - Alejandro Jodorowsky (1989)


Alejandro Jodorowsky e locul in care isi dau intalnire cateva discipline fara de care filmul nu ar avea azi chiar niciun sens. Magia (de cele mai multe ori mistica si religioasa), supranaturalul violent (dus pana la absurd), si miraculosul (aflat la randul lui in intersectia dintre  alchimie, tarot, budismul zen si shamanism).

Pentru ca Alejandro Jodorowsky a fost pe rand clovn profesionist, mim si maestru de pantonima, papusar, director de teatru, ziarist si publicist, anarhist interzis (expulzat, dat in urmarire), guru si mentorul unor comunitati, lider al unei miscari artistice, scriitor de benzi desenate (urais succes cu The Saga of The Meta-Barons), terapeut psiholog ..iar din 1957 si scriitor, scenarist si director in cinema.

Unele dintre filmele sale inca nu se pot proiecta public, iar in multe situatii nu numai avangarda, dar pana si curentele extreme underground s-au dezis de ele. Cinemaul mare il contesta ca realizator de valoare, iar productiile sale sunt atat de incarcate de simbol haotic incat devin mult prea obositor de urmarit cu seriozitate.



Infiintand Panic Movement in 1962 (de la mitologicul Pan), ca protest la faptul ca suprarealismul fusese preluat deja in mainstream, alaturi de Fernando Arrabal, si de Roland Topor, Alejandro Jodorowsky face una dintre cele mai abile miscari ale carierei sale, caci influentele Teatrului Cruzimii a lui Antonin Artaud (omul stârv - teatrul mirosind a decadenţă şi a puroi amestecat cu sânge) gasesc aici pentru prima data o scena deschisa de exprimare publica, iar miscarea capata o neasteptata audienta de nisa, vie si insetata de exhibitii ostentative.

“Acţiunea teatrului, ca şi a ciumei, este binefăcătoare, căci impingându-i pe oameni să se vadă aşa cum sunt, le smulge masca, le descoperă minciuna, moleşeala, nimicnicia, ipocrizia”. Spune Antonin.

Acte aberante: diverse obiecte si chiar broaste vii aruncate in public, sacrificarea unor animale, focuri de arma, autopsierea unor gaște, crucificarea unui pui intr-o procesiune/ritual condusa de un rabin, autoflagerari pana la sange, scene de nuditate, ori sex, alte expuneri indecente, sunt performate in sedinte de tip happenind, si reusesc sa atraga atentia opiniei publice prin soc si dezgust (multe dintre aceste experimente aveau sa fie reluate in spectacolele rock noir si heavy metal - Alice Cooper, Ozzy Osborne, iar felul in care se petrece un asemenea eveniment e fidel relatat in misanscena din parc a filmului The Great Beauty - 2013, acolo insa in mod ironic).



Vorbind despre filmul Santa Sangre , un preambul care sa prezinte personalitatea controversata a lui Alejandro Jodorowsky era absolut necesar, chiar daca (din decenta) in el nu a fost adaugat nimic  legat de calitatea umana a artistului (care nici nu ar trebui sa intereseze pe nimeni).

Am considerat doar ca e important ca cineva care urmareste aceasta pelicula, sa stie din ce motive atentia pentru gesturi este una deosebita (formatia: mim, din mediul circ), sa stie unde trebuiesc cautate explicatiile unor scene de un excentricism fioros (formatia: teatrul cruzimii, din mediul suprarealist), dar mai ales cum trebuie interpretat scenariul  si abordarea de ecran, atat de improprii cinemaului (formatiunea: autor story benzi desenate, din mediul presa periodica).



Si mai cred iar ca e bine de stiut: Jodorowsky nu se sinchiseste nici cat negru sub unghie sa puna o logica in avalansa de simboluri cu care isi sufoca spectatorii…E in sarcina lor sa faca asta, care cum poate. Treaba lui e sa gaseasca pretexte convingatoare in motivarea succesiunii unor imagini frapante, grotesti si cu reprezentari violente, iesite din comun.



Asadar intr-un script cu multe ambiguitati, construit numai din cadre onirice, indelung elaborate, ne este realatata o poveste ce nu se poate integra in niciun gen artistic. Istoria unui fiu, ce isi vede familia destramata (inchis intr-o rulota, deci neputincios) prin sinuciderea tatalui si mutilarea mamei (amputarea bratelor), nebunia care il cuprinde si il trimite intr-un azil, perioada de acolo…totul in flashback si flashforward.

Apoi transformarea intr-un instrument perfect al mamei handicapate si anularea lui ca persoana (relatia speciala cu omul invizibil), ca si tumultul de obsesii ce il domina si il directioneaza. In final o rasturnare en coup de foudre care schimba sensul quasi-absent al unui story ce numai reconstituit pe hartie, prin descifrarea inlantuirii satirei, poate capata o interpretare de tip narativ.



Cand am ales prezentarea filmului Santa Sangre a lui Alejandro Jodorowsky, imediat dupa Shining-ul lui Stanley Kubrick nu am facut asta intamplator. Desigur, sunt doua fatete in contradictie ale hororrului (prima il celebreaza, a doua il evoca), insa este si o opozitie totala a modului de a utiliza, metafora, simbolul si alegoria..Caci ermetismul si profesionalismul lui Kubrick nu pot avea nicodata o antonimie mai perfecta ca in larga deschidere si in amatorismul lui Jodorowsky, iar aceste doua abordari diametral opuse, doar impreuna pot furniza o imagine completa.



Sunt doua lucruri de remarcat si remarcabile in Santa Sangre, pe care nu imi amintesc sa le mai fi vazut prin alte parti la fel de elegant (si de inutil) exploatate:

- contrastul intre culorile pastel, filtrate dream 1 (usoara difuzie) si cele dure, suprasaturate; constructiile suprarealiste capata in felul asta, fie o aura de romantism, ori tandrete; fie un exces de duritate, ori impact. In alternanta imediata, efectul e unul deosebit.
- continuitatea cadrelor in coborare (nu traveling descendent) , discret amplasate in proiectie, si care imprima subliminal o nota sumbra, adancind dramatismul si meditativul.


Du-te sa vezi un film plin de scene care au sa te intrige…caci:
- se afla aici naluciri originale,
- pentru ca e musai sa stii ce se intampla la rascrucea dintre magie, supranatural si miraculos, chiar si din gura unui poevstitor mai sarac in exprimare,
- fiindca e cea mai eficienta lectie de simbolistica de pe ecran..

Nu-i mare cinematografie, nu-i cine stie ce calitate artistica,
dar are sa iti puna mintea la treaba, atunci cand nu te va bloca in starile de soc ale ineditulu, indecent expus...




Picanterii:

- Adan Jodorowsky si Axel Jodorowsky sunt fiii lui Alejandro si amandoi impart in film rolul lui Fenix la varste diferite. La fel ca cei mai multi dintre independenti Jodorowsky umple genericul cu rude, prieteni si apropiati….Ecranul ? …cu o nepricepere binevoitoare si cu staruinta.

- nici filmul acesta nu a scapat de acuzele (cu care regizorul e obisnuit in toate situatiile) potrivit carora multe din fondurile alocate nu se regasesc in cheltuielile justificative.

- In Santa Sangre se face o referire clara la productia Cannibal Holocaust (1980) prezentata in acest topic, la sectiunea mondo-film si primita cu destula retinere, ea fiind insa pentru cineama o importanta realizare.

-neplata in acord cu conventiile initiale au facut ca echipa de filmare sa nu se mai achite nici ea, cu prea mare interes, de sarcinile contractuale. Aceasta este explicatia pentru care filmul nu este egal pe toata lungimea lui in ce priveste calitatea imaginii si felul in care sunt captate prizele, sunetul, conditiile de iluminat.  

-trimiterile din ultimele secvente la teoriile lui Freud, concentrate si relatate la repezeala, par o adaugare fortata, sugerata de altcineva, mult prea tarziu pentru productie. Oricum, chiar si asa, ele sunt foarte binevenite, si salveaza multe din apanajele filmului.

-cea mai comuna versiune a peliculei, este mai scurta, si are lipsa o singura secventa de natura erotica (2 minute).

- intr-un articol aparut ca replica la cronicile documentarului Jodorowsky's Dune - 2013 (un proiect care nu s-a realizat niciodata), Michael Phillips observa un adevar trist si evident: Jodorowsky e un personaj care apartine multor orientari, din care niciuna nu il revendica. Undergroundul il considera prea soft, circul: impostor, avangarda: incomplet si ezitant, critica: oportunist, publicul:  inregimentat, mainstremul: ratacit si ambiguu, suprarealismul: prea inchistat si tributar unor dogme apuse, filmul: amator, banda desenata: epuizat, psihologii: sarlatan, sectanti: profet fals, ziaristii: lipsit de talent, scenaristii: poltron, pornografia: o gluma proasta…Cand tot ce e marginal nu te accepta..atunci: Poate ce esti totusi un personaj principal ?




making of:



avatar
The Dude

Mesaje : 4252
Puncte : 4367
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Mar Iun 23, 2015 8:12 pm






The Matrix
The Matrix -  Andy Wachowski, Lana Wachowski(1999)


Civilizatia Maya, pe la apogeul ei isi punea fascinanta intrebare: suntem oare visul cuiva ? Ce anume ii facea sa aiba aceasta dilema…?..dar mai ales ce raspuns au gasit pentru ea ?..E posibil ca disparitia lor brusca de pe scena istoriei sa fie pana la urma doar rezultatul unei treziri ?

"No one can be told what the Matrix is. You have to see it for yourself." says Morpheus (Laurence Fishburne), the earnest, elegant John the Baptist figure in the Wachowski brothers' allegorical science fiction masterpiece. Well, we'll give it a shot. - Nimeni nu poate spune ce este Matricea. Fiecare trebuie să găsească singur raspunsul. ", zice Morpheus (Laurence Fishburne), reprezentare alegorica a lui Ioan Botezătorul, din capodopera SF a fratilor  Wachowski. Ei bine, sa ii dam o sansa..



A fost denumita “a cyberspace opera” si este o pelicula ce reia tema clasica  a naturii concretului obiectiv, cu argumente menite sa  convinga de existenta unei alte realitati, ce evolueaza undeva in spatele celei aparente..Nimic nou aici de la Platon incoace.., insa chiar daca e  reshapat, narativul din filmul “The Matrix” este unul actualizat, adaptat momentului…adica in termenii story-ului: upgradat la zi.




“Este o alternativa a viitorului în care roboți conduc planeta și ii păstreza pe oamenii conectati  într-o matrice de realitate virtuală, in care acestia trăiesc într-o lume de vis, în timp ce energiile lor sunt combustibili pentru mașini.”

In varianta aceasta suntem, asadar, doar visari ale unui corp clonat, conservat in viata  intr-un lichid obligatoriu vascos,  pe  care masini inteligente il hranesc prin impulsuri electronice si il fac sa creada ca ar fi un individ, ce evolueaza intr-un ambient de pe o planeta numita Pamant, dintr-un anume timp…
Pentru ca, dintrun viitor destul de indepartat, doar va imaginati ca in clipa asta va aflati pe Hanuancutei citind aceasta cronica, la sugestia unui urias calculator (situat mult inainte in timp), si care va face sa credeti asa ceva…



Film dinamic, plin de nerv, de efecte speciale absolut noi si de rasturnari spectaculoase de situatie..Un script curajos, cu o tema captivanta, original abordata, ce se intampla la granita dintre fantezie si realitate intr-un mod unic si intr-o atmosfera de legenda. E un plot ce speculeaza obsesiv temerea umana, inoculata periodic de sentimentul incertitudinii dintre vis si realitate caci, de cate ori in viata nu ne-am ratacit nestiind foarte sigur daca suntem treji, ori daca inca visam ?



Fratii Andy si Larry Wachowski  (Bound, Cloud Atlas, scenariu: V for Vendetta)..actually:  Andy si ….Lana Wachowski, caci fratele mai mare a urmat un tratament de schimbare de sex (2003-2005) si a devenit o ea (sau un transexual, mai exact) – sunt doi oameni de cinema foarte, foarte talentati. Regia acestui film de referinta si de cotitura in istoria tehnicilor de platou (filmare, sound, eclaraj) este impartita de cei doi si pe palierul operator camera, undeva printre zecile de participanti nemijlociti la preluarea imaginilor (188!!), desi cu un buget de 63,000,000 usd, The Matrix si-a permis o echipa absolut uriasa care sa acopere toate pozitiile necesare si inca multe altele noi pe deasupra.



Un SF, care va sa zica, cu o lupta de guerila impotriva masinii, purtata in afara corpului si doar in lumea mintii, dar la fel de periculoasa pentru ca:  You can still get killed, though: "The body cannot live without the mind", conditie ce da originalitate si identitate ecranizarii; si asta  nu numai in proiectie, acolo unde imaginile sunt captate intr-o calitate exemplara, ci si in difuzoare, caci avem de a face cu o minunata coloana sonora ce separa sunetele pe nenumarate coloane si canale.

Stau insa mult mai multe ascunse in filmul Matrix.

Dincolo de costumele din piele, ochelari de soare, armele sofisticate, filmarile “bullet time”, cascade si kung-fu; dincolo de lupta underground, de rebeliune, revolutie si eliberare, exista foarte multa substanta in aceasta productie. Ea sta concentrata in legenda si mit  cu imprumuturi masive din evangheliile biblice (Isus=Neo=new man) si budism (cele cinci agregate ce compun fiinta: materialitatea, senzorialul, vointa, constiinta, perceptiile), mitologia greaca (oracolul si profetia) si questul cavaleresc de tip templier (eliberarea/prezervarea unui loc sacru).



Parabola destul de bine camuflata ne spune despre o societate, sau o elita a ei, traind in bunastare si confort, in timp ce restul lumii, ce exista in suferinta si ignoranta suporta aceasta structura. Realitatea virtuala impusa clonelor umane este conceputa sa asigure o supunere oarba fata de sistem, una care sa permita celeilalte prosperitatea. Nu poti sa nu recunosti aici criticile de tip socialist, ce au fost mereu opuse relatiilor din lumea caiptalului…

Desigur raul identificat permite restaurarea binelui, iar personajele din film se angajeaza imediat in aventura de eliberare a fiintelor umane pastrate prizoniere, actiune cu o finalitate ipotetica cel putin bizara…Caci involuntar, iti imaginezi imediat ce s-ar intampla cu aceasta lume debransata brusc de la virtualitatea ei, si care ar fi astfel fortata sa faca fata instantaneu unei realitati in care nimeni nu mai are nicio identitate, niciun trecut, nicio norma de convietuire, nicio proprietate, niciun tel, nicio slujba, niciun aproape..Productia greseste grav aici, insa in economia filmului scaparea se dilueaza destul de usor…suntem prea captivati de efectele ce ii fac pe Neo si Trinity sa poata alerga orizontal pe pereti, sa zboare, sa evite milimetric gloante trase din apropiere, sau care le permit sa zaboveasca in aer sufficient de mult timp pentru a putea aplica cea mai precisa si eficienta lovitura de kung-fu..



Un film ce a revolutionat cinematografia in directii despre care vom mai vorbi.


Se spune ca atunci cand nu putem dormi este pentru ca suntem de fapt treji in visul altcuiva..
Du-te sa vezi Matrix….pana la urma, o chestie despre vis...visare si visuri....


making of:



avatar
The Dude

Mesaje : 4252
Puncte : 4367
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Sam Iun 27, 2015 7:33 pm







Master and Commander: The Far Side of the World
Maestru si Comandant: La capătul Pământului - Peter Weir (2003)


Capt. Jack Aubrey: The simple truth is, not all of us become the men we once hoped we might be. But we are all God's creatures.


"Professional mariners live on the margins of society, with much of their life spent beyond the reach of land. They face cramped, stark, noisy, and dangerous conditions at sea. Yet men and women still go to sea. For some, the attraction is a life unencumbered with the restraints of life ashore. Seagoing adventure and a chance to see the world also appeal to many seafarers. Whatever the calling, those who live and work at sea invariably confront social isolation."


Inapoi la inceputurile marinaritului imbarcarea pentru o calatorie catre necunoscut echivala,  in constiinta tuturor celor implicati, cu o despartire definitiva. Multe culturi ale lumii aveau pe atunci  ritualuri identice in evocarea celor aflati in incursiuni itinerare, ori a mortilor. Pentru ca “plecatul” si “plecarea”, desi importante si esentiale devenirii, n-au fost niciodata pe placul oamenilor.



Din principalele puncte de vedere,  navigatul pe oceanele lumii secolului 18, nu poate fi foarte diferit de navigatul prin cosmos al secolului 22. Gradul de aproximare a reperelor cartografiate ar fi asemanator, modul de pregatire al traseului n-ar reclama eforturi psihice mai mari, spaimele si teama de necunoascut ale echipajului ar fii…..cam la fel.

Temerarii cutezatori ce s-ar angaja intr-un quest spatial vor urma sa se supuna acelorasi discipline ferme, superstitiile si misticismul n-ar lipsi din actul deciziei, iar optiunile pentru situatiile critice ar trebui probabil alese tot printr-un dramatism extrem.

Spiritul calatorului dintrun circuit plin de surprize nu variaza asadar  prea mult de la individ la individ, nu tine decat vag de lungimea, ori de complexitatea drumului, iar intensitatea trairilor nu variaza cine stie ce,  limitandu-se strict la cadrul cunoscut al reactiei la nou.

Chiar si fara voia lui, omul a fost si este o fiinta nomada prin definitie. Daca nu ar fi avut in el provocarile distantei, extincția  speciei s-ar fi produs inca de la prima mare glaciatiune, si de atunci pana acum inca de cateva sute de ori.



Capt. Jack Aubrey: For England, for home, and for the prize!


Elaborat pe structura minunatelor povestiri ale lui Patrick O'Brian (Patrick Richard Russ pe numele adevarat), dar imprumutand masiv, si aproape  “pe fata”,  din scriptul serialului tv inspirat tot de acolo,  Master and Commander ne propune un demers pitoresc, supraincarcat cu imagini exuberant-exotice, peisaje marine, traditii navale, capa si spada, confruntari de tot felul….

Capt. Jack Aubrey: England is under threat of invasion, and though we be on the far side of the world, this ship is our home. This ship "is" England.



Evenimentele se petrec aproape exclusiv la bordul micului velier, HMS Surprise, aflat in misiunea disproportionata de a intercepta, captura, ori distruge, nava de razboi frantuzeasca Acheron, de doua ori mai mare, mai bine inarmata si mai performanta.



Desi filmul a fost conceput sa poata avea o viata a lui independenta (fata de nuvelele lui O’Brien),  imi este aproape imposibil sa imi imaginez cum poate fi el receptat de cineva care nu a parcurs in prealabil macar cateva dintre aceste incantatoare si palpitante lecturi; si asta pentru ca in Master and Commander nu vorbim atat despre o ecranizare, cat despre un alt nivel de prezentare a unor evenimente ce se presupun cunoscute.



Sigur, pana la urma nu e decat rezultatul unui stil cinematografic, caci pe parcursul proiectiei, pelicula isi completeaza zonele lasate libere din debut, capatatnd o personalitate proprie; in timp ce pentru cel care a citit cartea (cartile), pasajele  “de completare”  sublinieaza doar momente cheie semnificative pe care regizorul Peter Weir le crede esentiale interpretarii sale.



Sub pretextul filmului de aventuri (presarat cu multe scene reusite), timp de 138 minute, asistam insa, la un narativ epic discret, splendid conceput ca eseu inchinat amicitiei, pe care Weir o identifica drept singura cale de implinire onesta a unei relatii.

Ceva mai putin  ca prietenia, dar undeva deasupra  colegialitatii, Amicitia e iarasi una dintre  manifestarile peste care trecem cu o condamnabila usurinta si filmul  amendeaza asta.

Amicitia, adica reciprocitatea sentimentului de simpatie, stima si atasament dintre doi indivizi, se datoreaza cel mai ades unor conditii externe si functioneaza prin consens.

In numele ei, si numai mizand pe ea, omul poate infrunta orice incercare si toate vicisitudinile…poate chiar ajunge dincolo de ultimele frontiere, acolo unde… "… no man has gone before".     Zace o imensa forta ascunsa in amicitie, si nimeni nu poate spune cum se declansaza ea, ori: ce ar putea fi capabil sa o intrerupa…care ii sunt regulile dupa care opereaza, ori cum isi stabileste subiectii pe care urmeaza sa ii aseze in asociere..



Pentru ca nu te-ai gandit niciodata serios la asta, capitanul Jack Aubrey si medicul chirurg Stephen Maturin, iti explica pe indelete principiile, intrucat ei ii devin in lung-metrajul asta si protagonistii si modele de referinta.



Amicitia…acest infinit paradis al promisiunii..neintinata si negrefata de impunerile prieteniei, de contractul matrimonial, de spasmele dusmaniei, de angoasa urii, de incertitudinile colaborarii, sau de frustrarile asteptarilor.



Master and Commander are o atat de fina sensibilitate cand analizeaza sentimentul asta, incat de la cele mai incipiente forme ale instaurarii lui,  si pana la momentul in care el poate degenera in altceva (prietenie sau dusmanie) nici nu aflam ca am fost cooptati participativ in investigatie.

Abia cand grija pentru mentinerea amicitiei dicteaza personajelor angrenate in jocul ei, actionarea unor mecanisme care sa o salveze, incepem sa suspectam cate ceva. Iar totul sa limpezeste cristal in ultima dintre desele reprize de armonie (scena cheie a plotului), in care Capt. Jack Aubrey  si  Dr. Stephen Maturin fac inca o data muzica impreuna.

Iar de indata ce filmul rezolva chestiunea asta, el se departeaza elegant de ea, suficient pentru a ii oferii si o imagine de ansamblu....apoi se termina abrupt, anuntand banal ca forfota goanei dupa nava Acheron va  continua in acelasi ritm, dar ca el, filmul, si-a terminat mesajul pe care il avea de transmis…



In secvente lungi si impozante, cu mijloacele cinemaului documentar utilizate ori de cate ori preluarile o impun; si cu un ambiental construit minutios numai pentru evidentierea scopului propus, grandioasa productie “Master and Commander” incanta spectatorul ….

….si zau ca merita sa faci asta: Du-te si vezi cum e si cu amicitia, explicata in pilde, pe fundalul unei  povestiri antrenante, plina de nerv, de culoare si ….de valurile marilor si ale oceanelor..





Preserved Killick, Captain's Steward: [hearing Aubrey and Maturin warming up for their music session] Ugh, here we go again. Scrape, scrape, scrape!



Capt. Jack Aubrey: To wives and sweethearts.
Officers: To wives and sweethearts !!
Capt. Jack Aubrey: May they never meet.





Picanterii:

- inregistrarile furtunei din apele sud americane sunt adevarate, au fost preluate pe viu, si nu contin trucaje. Ele au ca subiect nava replica a HMS Endeavour, aflata la primul ei voiaj (de testare) in jurul lumii.

- pentru a facilita construirea unei atmosfere corespunzatoare, toate personajele care apar in film au fost incartiruite intr-un loc separat de membrii echipei de filmare; le-au fost impuse reguli de convietuire asemanatoare celor de pe o nava aflata in croaziera, iar pentru instituirea sentimentului de camaraderie, ele au beneficiat si de serviciile unui club special, in care nimeni altcineva nu a avut acces pe perioada filmarilor.

- din respect fata de autenticitate, majoritatea obiectelor ce apar in cadru au fost obtinute de la (sau cu participarea) unei case de antichitati specializata in artefacte ce tin de activitatile marinaresti.

- aproape toate inregistrarile duetelor muzicale contin interpretari in priza directa ale lui Russell Crowe, care special pentru acest film, a invatat sa cante la vioara...din intreaga participare, aceasta parte i s-a parut cea mai dificila.

- la turnajele efectuate in tangaj si hula, singurul care nu a avut rau de mare a fost actorul Paul Bettany (Dr. Maturin), datorita experientei din marinaritul cu vele, exersat in tinerete..

- multe filmari aditionale s-au petrecut in studiourile de la Baja din Rosarito, Mexico (construite special pentru realizarea Titanic-ului lui James Cameron) si au durat 100 de zile. Restul inregistrarilor s-a facut intr-un voiaj de 10 zile pe mare; in economia peliculei circa 90% din actiune intamplandu-se in plutire.

-coloana sonora a peliculei Master and Commander a luat Oscar. Au mai fost 10 nominalizari, insa aceasta recunoastere e una dintre cele mai meritate; una pe care nu doreesc sa o comentez, intrucat isi poate sustine singura cauza….Urmariti asta cu mare atentie..

-cartile lui Patrick O’Brian, pe care le recomand fara niciun fel de retinere,  au aparut traduse sporadic in Romania , ca un serial, intr-un bilunar transilvanean. Ceva mai recent (2005), Editura Litera International a publicat un melanj a trei nuvele sub titlul “Maestru si Comandant”. Desi nu am cum sa fiu de acord cu etichetarea atribuita de cronicarii ziarului The Times („Cel mai mare romancier istoric al tuturor timpurilor.”) subscriu si repet: acesta este un autor ce trebuie musai citit.






making of:








avatar
The Dude

Mesaje : 4252
Puncte : 4367
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Joi Iul 02, 2015 7:44 pm






Du-te si vezi..
Elem Klimov - Idi i Smotri (1985)

"Razboaiele nu hotarasc cine are dreptate, ci doar cine ramane in viata.- Bertrand Russell"

Exista un animal in fiecare om. Suntem fara indoiala acele trestii ganditoare de care zicea Pascal..poate si pulberea de stele de care vorbea Marele Will, ori Carl Segan; insa mancam frecvent, respiram in ritm precis, mergem la toaleta zilnic, coopulam, facem tot ce putem pentru a ne ajuta aproapele, sau pentru a il ingenunchia, de fiecare data cand e nevoie de una, ori de cealalta.

Nici animalul, nici anima nu ne reprezinta insa in totul, ci doar o varianta combinativa dintre ele, aflata intr-o continua miscare.
Du-te si vezi, un film care si-a socat literalmente spectatorii, este o incercare de a explica aceasta perpetua lupta de acomodare dintre fiinta si trup, atunci cand ea e cel mai greu incercata : in conditii extreme ale unui razboi apocaliptic : ww2.

                                       

In cinematograful rusesc, dar si in cel universal, Elem Klimov are marele merit al originalitati. Putini oameni il au in arta si inca si mai putini in cotidian. In Du-te si vezi, Klimov experimenteaza prin tehnici comune un procedeu nou care ii iese, pentru ca tot ce vedem si tot ce auzim se intampla prin filtrul sensibilitatii, sau mai exact senzorial, al persoanjului principal (excelente scenenele  cand acesta isi pierde temporar auzul, iar coloana sonora amuteste, sau se estompeaza si ea pe aceiasi perioada de timp).

                                           


Il cheama Florian si e un pusti silit sa traiasca o cumplita tragedie personala, pe fondul uneia grotesti, mondiale. Ce poate fi mai rau ?

Chipul de proaspat adolescent din debutul filmului, devenit imbatranit, emaciat si intunecat in ultimele cadre, creaza un contrast izbitor si este rezultatul trairilor majore pe care personajul trebuie sa le parcurga : maceluri, pierderea familiei (mama si doi ingerasi de surioare gemene), a inocentei si a increderii (o idila scurta in padure), noroaie (rusii au asociat intotdeauna mocirla razboiului), sange, torturi, violuri, bombardamente terifiante, incendieri de persoane, exercitii absurde de forta si autoritate...

                                         

S-a spus despre aceasta monumetala fresca ca este cel mai important protest cinematografic formulat vreodata impotriva razboiului, iar eu impartasesc si parerile (aproape unanime) potrivit carora Du-te si vezi  lasa cu mult in urma grozaviile din  Apocalyipse Now, Full Metal Jacket, The Platoon, ori Saving Private Ryan, desi filmul e mult mai sarac in scene explicite.

                                           

Klimov a lucrat la acesasta pelicula aproape cinci ani fara sa accepte niciun compromis intr-un cinema puternic sovietizat si in care interventiile oricarui politruc in scenariile de film, erau practici curente.  De aceea, in Du-te si vezi, partizanii care lupta impotriva nazistilor nu sunt cu nimic mai buni, iar incriminata nu este armata germana (desi filmul exagereaza voit adevarul istoric privind atrocitatile acesteia) ci umanitatea insasi, pentru un grad al decaderi pe care n-ar fi trebuit sa il cunoasca, ori atinga.

                                   

Ecranizarea se inchide emblematic cu imaginea lui Florian tragand intr-un portret a lui Hitler peste care sunt suprapuse proiectii ale acestuia din timpul ascensiunii la putere. La fiecare impuscatura: ba cate un discurs, ba vreo lozinca.. Simbolul e ca ar fi putut fi oprit in fiecare din aceste momente fara sa se ajunga pana la atrocitatile razboiului. Cand insa trebuie sa traga si in fotografia ce il reprezinta pe Hitler copil in bratele mamei sale...Florian nu o face...(semnificatia acestui gest va trebui sa o descoperiti singuri).

                                 


Du-te si vezi : Du-te si vezi...pentru ca e un film ce chiar trebuie vazut.

                                               

Elem Klimov….(cu doar doua alte filme de referinta – Agonya 1975 si No Trespassing 1964), ramane un regizor  peste care s-a trecut mult prea usor.

                                             

PS Am utilizat in text denumirea sub care filmul a rulat in Romania la vremea lui, desi o traducere mai exacta ar fi Vino si vezi, asa cum au folosit si americanii.



PS’ Orice legatura intre titlul topicului de aici si numele acestui film este inevitabila, planuita si propusa inca de la publicarea lui.



avatar
The Dude

Mesaje : 4252
Puncte : 4367
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Mar Iul 07, 2015 9:26 pm






...4 luni, 3 saptamâni si 2 zile
Cristian Mungiu - (2007)



       Este primul film romanesc de dupa revolutie care reuseste performanta unei coerente totale de la un cap la altul. Meritul lui Mungiu in chestia asta chiar ii apartine si  e  unul cu totul remarcabil. Sigur ca in intreaga tarasenia pune umarul la greu si plotul, interesant, neprevazut, credibil si tensionant, iar grija fata de decorurile ce reusesc sa fie pastrate strict  in epoca (pana la detaliu,  chiar si dincolo de zona de blur),  au efecte decisive in economia filmului (gurile rele zic ca la reconstituirea atmosferei,  familia Mungiu ar fi contribuit in corpore cu sfaturi).



Mai e si jocul actorilor, ce si atunci cand improvizeaza, reusesc sa fie la fel de convingatori  si in fine, dar nu in ultimul rand, felul in care ansamblul reuseste sa aduca la un numitor comun elemente cinematografice din curente si orientari diferite.  

Toate astea contribuie la realizarea unor scene grele  (luate in priza directa dintrun singur unghi cu camera tinuta ferm in mana), cu replici spontane plauzibile si fac ca aceasta pelicula sa fie intr-adevar un succes de marca al cinemaului national.



Plotul ne zice de doua caministe care se ajuta intre ele sa scape de o sarcina intarziata si nedorita (a uneia dintre ele) si care sunt abuzate de cel angajat sa le ajute, pe fondul unei legislatii acerbe care pedepsea grav astfel de fapte.

Chiar si interlopii mai putin versati stiu lucrul asta inca din primele lor zile de activitate : cele mai vulnerabile dintre victime sunt cele din mediul rural care ajung sa locuiasca la oras. Intre ei caministii sunt fruntasi (aici in sensul de cei mai expusi). Au naivitatea si bravada specifica varstei, sunt smulsi direct dintrun mediu pentru a ocupa, fara adaptare prealabila, altul si asta de pe o pozitie absolut noua, una  privilegiata in societate, aceea de student. Trec prin multe si variate schimbari, din mers si in goana, ...asa ca intotdeauna raman destule nerezolvate in urma...iar astea se razbuna...mai devreme ori mai tarziu.



Provincialism si naivitatea sunt insa doar subploturi ale acestui film. La fel prietenia, devotamentul ori sacrificiul. E mai degraba vorba de impostura. De doua personaje care se cred altceva decat ceea ce sunt si care actioneaza in acord cu tipologiilele pe care le interpreteaza (in viata, nu in film). Otilia nu se culca cu felcerul ala din daruire fata de relatia ei cu Gabita..O face pentru ca individul propus de ea mediului  functioneaza in aceste limite. Pentru ca personajul ei crede ca nu poate face altfel ; nu are solutii alternative si nici vreme sa aloce pentru asa ceva. Sa gatam totul cat mai repede si cat mai convenabil..Ce e o tavaleala pana la urma ?..




De un lucru trebuie sa ne lamurim: pe vremea lui Ceasca existau structuri precise, bine stabilite si precis functionale. Accesand gruparea potrivita puteai rezolva orice problema. Si asta nu era un atu al elitelor. Era un sistem cu o larga adresabilitate si avea chiar si un nume PCR (pile, cunostinte, relatii).



Retelele care se ocupau cu intreruperea de sarcini aveau nevoie vitala de clienti ca sa se poata sustine, asa ca exista o deschidere catre toate paturile sociale. Preturile erau piperate iar intreprinderea, una atat de profitabila incat dezvoltata cum trebuie a ajuns repede sa isi poata asigura acoperirea eficace de care ar fi avut nevoie la o adica (intre altele vezi si confesiunile lui Gheorghe Florescu). Asa ca superficialitatea de care cele doua protagoniste dau dovada coroborata cu o stare de confuzie apropiata de euforie, sunt  atat de neasteptate incat chiar capeti incredere in ele si in ascuns chiar iti plac.

Intregul lant de neglijente e atat de tineresc incat te castiga imediat: Gabita a ramas gravida, Gabita a intarziat nepermis in luarea unei decizii, cand  ia o alege e una pripita, venita prin interpusi, ne-negociata si insuficient clarificata. Otilia o secondeaza. Ea pare ceva mai matura si un pic mai lucida, dar nu e asa. O vedem incurcandu-se cu socoteala banilor, amestecand hotelurile si multe din deciziile luate, amalgamand momente importante dintro alta viata mai personala, ce se desfasoara in paralel si in alt plan..



Ce reprosez filmului. Pai graba cu care incearca sa ne introduca in atmosfera anilor ‘70. Mungiu baga in primele cadre o agulmerare nefireasca de markere menite sa ne readuca in epoca de aur. Sunt folosite atat imaginile, practicile, replicile, obiceiurile si conditiile deosebite de atunci, printr-o tehnica ce pacatuieste prin exagerarea unor realitati si minimalizarea altora. Este evident ca Mungiu a primit informatii incomplete de la sfatuitorii sai, ori ca din ce a primit unele nu i-au convenit asa ca a umblat prin ele ajustandu-le cu un filtru al actualitatii care sa le faca in opinia sa accesibile si/sau plauzibile. E o greseala.

Eu n-am fost caminist. Sunt orasean de generatii intregi, insa in studentie mi-am petrecut mult timp prin camine. Lucrai altfel in colectiv la proiecte, invatai mai repede, mai placut si mai eficient si nu in ultimul rand te distrai mult mai bine ca la berarie. Nici blugi, nici tricouri, nici adidasi nu gaseai prin alte locuri asa cum gaseai in mini magazinele amenajate in C-urile din Grozavesti.



O alta scapare a filmului e mai putin evidentiata de cel care nu a trait acele timpuri.

Reactiile personajelor din film nu incap in epoca. Sunt evident mai apropiate de zilele noastre. Nu exista un libertinaj de acest fel. O relatie intre tineri decurgea altfel, iar multe dintre lucrurile care se faceau, ca si acum, nu ajungeau niciodata sa fie rostite...spuse..Iar daca se faceau, atunci limajul care le insotea era cu totul altul si apartinea confesiunii mai degraba decat dialogului, asa cum se intampla acum..



Pentru ce laud aceasta productie ?…Pai pentru ansamblul ei, de care aminteam in debutul cronicii, pentru supletea discursului…dar foarte mult pentru un singur moment..cel din final, in care se lamuresc lucrurile. Cele doua protagoniste stau la o masa de restaurant si se linistesc una pe alta. Povestea s-a incheiat ?...Nu, caci in ultimele cadre Otilia isi intoarce brusc capul si mai inainte ca genericul sa inceapa, priveste direct si tacut fix in camera. Priveste in ochi martorii acestei intamplari infruntandu-i. E o secventa extrem de reusita.





Bravos domnule Mungiu, asta chiar mi-a placut…Iar tu ?

Tu Du-te sa vezi acest film, ca merita..





avatar
The Dude

Mesaje : 4252
Puncte : 4367
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Dum Iul 12, 2015 6:36 pm






Zbor Deasupra Unui Cuib de Cuci
Milos Forman - One Flew over The Cuckoo's Nest (1975)



"Unul zboara’n stanga, altul zboara’n dreapta lui,
Altul zboara peste cuibul cucului.."






Cand vor sa fie rele, femeile fac asta in cel mai perfect mod. Nu e uitata nicio nuanta, niciun segment nu e neglijat, nicio atitudine, niciun gest, ncio tresarire, niciun rid, nicio cuta a pieli, grimasa ori componenta mimica, nicio imputare...Nimic. Fiecare fibra participa si chiar si fiecare celula.

                                       
Femeile pot fi rele cu toata fiinta lor.
Nimeni altcineva de pe planeta nu poate asta.

                                           

Desi rautatea femeiasca e mereu la fel ea vine sub multe forme, unele brute si directe, altele subtil si discret disimulate, toate atent elaborate, insinuante ori aluzive, cateva (pe cale de consecinta),  in fine = cele mai multe sunt livrate cu zambetul pe buze.

                                 


Rautatea Sorei Sefe Ratched (majusculele se impun) are desigur cauze ce o pot justifica si chiar reactii care o onoreaza, insa ea este atat de autentica incat te intrebi daca nu cumva iadul are cu aceasta doamna un acord de colaborare redactat in termeni de perfecta egalitate.

De cealalta parte Randle Patrick McMurphy, un individ certat cu societatea, este superficial si inganfat, dar si bon viveur, baiat de gasca, smacher si zeflemist. In razboiul pe care il declanseaza din reflex cu Sora Ratched el vine de pe pozitii de amatorism, asa ca nicio clipa nu ne punem problema cine va invinge, ci doar cand si in ce fel.

                                   

Ba mai mult, sunt o gramada de marcare care sugereaza ca reactia lui McMurphy ar fi fost atent si subtil provocata, fiindca din prima clipa in care il intalneste Sora Ratched vede limpede prin el si nici nu tine ascuns asta.

McMurphy e un condamnat recidivist (tentativa de viol de aceasta data) care incearca sa fenteze detentia din puscarie prin regimul mult mai permisiv al unei institutii de boli mentale, iar ea se simte responsabila de fiecare dintre bolnavii sectiei in care a nimerit el. Nu poate tolera un intrus nedisimulat (pentru ca, aflam curand, ospiciul ascunde o smedenie de altii bine camuflati).



In partida care incepe ea joaca acasa, iar McMurphy in deplasare si chiar daca el reuseste sa capteze repede complicitatea mascata a publicului spectator,   nu-i deajuns.  Intr-un meci ca asta totul conteaza, de la decor, la arbitrii, recuzita si cronicari, iar Sora Ratched domina partida din toate directiile. Nici nu o intereseaza jocul, ci doar victoria. McMurphy insa evolueaza pentru public si pentru spectacol, asa ca infrangerea lui e frumoasa si superioara oricarei reusite anonime, ori lipsite de stralucire.

                           

Despre asta e vorba..si povestea confruntarii ne e relatata (pe muteste) de un urias indian tacut, Seful Bromden, retard numai atat cat trebuie, ce are multe in comun cu McMurphy: spiritul liber al rasei sale, inadapatbilitatea la o realitate care ii pare sufocanta si opresiva, dorinta de a isi pastra nealterate atat ordinea interioara cat si valorile ei.

                                     

Momentul cheie al filmului il constituie pariul din sala de baie. McMurphy ii provoaca pe ceilalti pacienti sa liciteze pentru el, asigurandu-i ca este in stare sa smulga din amplasament un postament de beton ce contine un lavoar.

Nu are cum sa faca asta, intrucat obiectul e gigantic si masiv. Toata lumea stie ca el nu il va putea urni din loc, insa McMurphy are atata incredere in puterile lui si e atat de elocvent in discurs, incat isi convinge repede publicul ca lucrul e perfect posibil si realizabil. Chiar si atunci cand se propteste in el cu toate fortele si cand disproportia, ca si unda esecului, devin evidente; determinarea si hotararea gestului te fac sa crezi pentru cateva secunde ca el va reusi...o zana trece prin aer in momentul ala...Dar McMurphy nu reuseste...iese din incrancenare inca mai mic si complet epuizat, apoi trece cu capul in pamant pe langa toti ceilalti pe care pentru cateva secunde i-a facut sa creada in imposibil...Din pragul usii, in tacerea mormantala care s-a asternut peste uralele si ovatiile din timpul probei, se intoarce si le spune prietenilor lui : « ...Da eu macar am incercat...fir-ar sa fie : Am Incercat ! Macar atat,  tot am facut »

Acest moment (plin cat intregul film) nu se inchide aici, ci abia in ultimele cadre, atunci cand indianul urias si tacut repeta incercarea...cu succes de aceasta data (unul lipsit de glorie).

                                             

Ce mai trebuie spus despre acesata remarcabila realizare, despre care un profesor de la UNATC (unul ce nu crede ca Nasul lui Coppola e cea mai buna ecranizare) afirma ori de cate ori are prilejul : « Daca n-as fi fost informat ca Nasul I e cel mai bun film facut vreodata, as crede sincer ca Zbor Deasupra Unui Cuib de Cuci este acea productie » :
- ca a luat cinci Oscaruri la principalele cinci categorii (Cel mai Bun Film, Actor, Actrita,  Regizor, Scenariu), lucru care s-a mai intamplat doar de trei ori in istoria prestigiosului premiu.
- ca starneste o anumita reactie artistica de profondis in fiecare creator : cartea are frumusetea ei de necontestat, filmul pe a lui si mult diferita, iar un spectacol al teatrului national cu Florin Piersic in rolul lui McMurphy isi ia exceptionalitatea din cu totul alta parte..Nici nu sti care e cea mai frumoasa abordare.

                                         

Du-te sa vezi acest film marturie, cu cadre indraznete si travelinguri de mare efect ; cu un montaj flexibil, o poveste frumoasa si cu un joc actoricesc fara de repros pe toate palierele, pana la nivelul figuratiei.

Dar mai ales du-te sa o vezi pe Sora Ratched (Louise Fletcher) interpretand natural, dezimplicat si nepasional, raul...o femeie aflata in largul ei...





making of:










avatar
The Dude

Mesaje : 4252
Puncte : 4367
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Mier Iul 15, 2015 9:22 pm







După-amiază de câine
Dog Day Afternoon - Sidney Lumet (1975)




La romani zilele cainelui se refereau la acea perioada a verii (22 iulie- 23 august) in care Siriuis (Bayer Alpha ), cea mai stralucitoare partasa a constelatiei Canis Majoris – Cainele Mare (Ursa Mare, sau Carul Mare) rasare si apune odata cu soarele. Cea mai mare stea cunoscuta de oameni era socotita  nefasta si responsabila de o serie intreaga de incurcaturi, intre care otetirea vinului, turbarea animalelor, stari febrile la oameni, etc. Intre altele Zilele Cainelui, pentru emisfera nordica pozate fix in toiul arsitei, au imprumutat si numele zilelor toride pe care, prin derivatie, le numim caniculare. Intr-o traducere responsabila Dupa-amiaza caniculara este titlul unui film in regia lui Sidney Lumet (12 Oameni Furiosi, Reteaua, Verdictul) in care lucrurile se conformeaza superstitiilor transmise de la romani si merg anapoda de la un cap la celalalt.



Trei proaspete cunostiinte, barbati tineri, decid sa jefuiasca o banca, pentru ca cel ce pare sa fie seful lor are nevoie de banii necesari unei operatii de schimbare de sex a iubitul sau. El are o familie abandonata (nevasta si copil), o mama grijulie si ingrijorata, iar partenerul cu nevoia reprezinta o extravaganta a laturi sale gay, ce ii completeaza portretul nonconformist. Din nou: omul comite o crima, cu riscuri uriase, pentru ca iubitul sau barbat, sa poata deveni femeie…. Il cheama Sonny Wortzik si e exponentul cel mai nimerit al acelei Middle America, adica o patura sociala suburbana, marginalizata, nemultumita de conditia ei, si aflata in convulsii majore pentru a si-o depasi. In plot personajul e intruchipat genial de Al Pacino, care pare ca se joaca exact pe sine, intr-o productie a carui trasatura de fond incape intr-un sigur cuvant: naturalete.



Atacul bancii, plin de nuante comice si de dezvoltari neprevazute, se dovedeste insa o indeletnicire ceva mai complicata decat se anticipase. Trebuia sa se termine in cateva minute, dar se intinde pe lungimea a 14 ore, caci intervin politia, federalii…presa si poporul, cel din urma fraternizand frenetic si  compasional cu atacatorii….Incet, incet, devine tot mai limpede ca narativul nu relateaza un act anti-social si reprobabil, ci mai degraba expune o defulare colectiva cu semnificative accente protestatare.



Dupa-amiaza caniculara e o frumusete de film in care cinematografia e pusa serios la treaba, in cel mai discret mod. Dupa o schema comuna, turnajele, cu preluari minimaliste la inceput, cresc in elaborare pe masura ce actiunea se deplaseaza de la scriptul banditesc catre introspectia unei atitudini contestatare, iar pe motivul acestei alunecari elegante, eroii din centrul actiunii capata forta si credibilitate devenind vii…extrem de vii si de motivati. Contrar asteptarilor, scenariul (premiat cu Oscar) nu zice de baieti buni si de baieti rai, in fapt nimeni nu e rau in Dupa-amiaza caniculara...nimeni in afara afurisitei de intamplari (stanjenitoare pentru toata lumea) accentuata la extrem de  nadusala care e si ea componenta principala in film.



Mai important decat toate, unda de simpatie fata de cei doi infractori ce ii atinge pe participantii la evenimente, inclusiv ostatici si politisti (un fel de Sindrom Stockholm), e fermecator redata; iar sfarsitul tragic al povestii, ce cade precum cutitul ghilotinei, pe un parcurs firesc care n-a incearcat niciodata sa te minta cu ceva si care te-a lasat tot timpul de unul singur in fata proiectiei, e si el plin de incarcaturi si de sensuri.

Astea toate s-au petrecut aievea, iar pentru cateva dintre cele 14 ore (in adevar doar 10) televiziunile au tinut intreaga America cu sufletul la gura. In cea mai buna performanta a carierei sale (la capatul unui ciclu de aur - dupa Godfather II, si Scarecrow) Du-te si vezi un Al Pacino de zile mari, intr-o dupa-masa de pomina, ce a deranjat serios programul mai multor cetateni respectabili…






Picanterii:

-Al Pacino a parasit filmarile la scurta vreme dupa demararea acestora; in locul lui a fost cooptat Dustin Hoffman. Mai inainte ca inregistrarile sa se reia, partile si-au depasit neintelegerile si Pacino a revenit in platou (gurile rele sustin ca asta s-a intamplat ca urmare a rivalitatii dintre cei doi actori)

-povestea este minutios construita dupa un caz real petrecut la 22 august 1972 in Brooklin insa asa cum a fost descris el in revista Life. Autorul jafului a reclamat ulterior ca doar 30% din ceea ce se vede pe ecran corespunde realitatii, apreciind ca rolul jucat de Pacino este singura prestatie majoritar fidela.

-avand o mare incredere in colaboratorii sai regizorul Sidney Lumet a lasat libere toate dialogurile din scenariu, cele mai multe alegeri si gesturi ale actorilor fiind improvizatii de moment. Nu era stilul sau, dar a fost de acord cu sugestiile primite, cu atat mai mult cu cat a putut sesiza ca Pacino parea nascut pentru un astfel de rol.

-invocarea masacrului din urma revoltei de la puscaria Attica prin scandarea: "Attica! Attica!" , cea care declansaza sustinerea multimii fata de spargatori este si ea o traire spontana, si este retinuta in analele cinema-ului ca una dintre cele mai puternice replici ever, fiind o aluzie la brutatlitatea politiei si la excesul de violenta gratuita.

-filmarile de exterior s-au realizat intr-o perioada foarte friguroasa, pentru a masca aburul respiratiei ce devenea vizibil in camera (si contravenea scriptului) actorii au pastrat cuburi de gheata in gura inaintea fiecarei scene.

-Al Pacino in rolul lui Sonny Wortzik a fost catalogata ca a patra cea mai valoroasa interpretare de pe ecrane in clasamentul Premiere Magazine's 100 Greatest Performances of All Time (2006).

-adevarataul  Sonny - John Wojtowicz pe numele sau, a fost platit de producatorii pentru ca povestea sa sa se poata spune intr-un spectacol. Din banii astfel obtinuti el a platit opratia iubitului sau care l-a parasit instant dupa. John Wojtowicz lucrase intr-o banca si era veteran de razboi (Vietnam).

-in ciuda faptului ca  armele de foc au o bogata prezenta in intreaga proiectie numai doua impuscaturi se fac auzite, cea in care Sal vrea sa ii sperie pe politisti, si cea din final.

-pentru compunerea lui Sonny, Pacino si-a impus un program istovitor cu numai doua ore de somn pe zi si o indusa stare de tensiune care sa ii permita isteria, paranoia si declansarile nervoase din film. Venit imediat dupa terminarea Godfather II, actorul epuizat nu a rezistat ritmului si a intrat in colaps fiind internat de urgenta cateva zile la rand. Dupa terminarea filmarilor Al Pacino si-a autoimpus o pauza de cativa ani in care sa stea departe de platou.



making of:

avatar
The Dude

Mesaje : 4252
Puncte : 4367
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Dum Iul 26, 2015 4:42 pm







Django dezlantuit
Quentin Tarantino - "Django Unchained" (2012)


pentru fiecare om lipsit de libertate, toti ceilalti suntem vinovati
Django  nu e dezlantuit.

Traducerea e una gresita, caci in limba romana ea trimite cu gandul la un personaj scapat de sub orice control. In schimb, in acest film, Django e literalmente.......descatusat....si atat.

Desi raportul dintre catusele pe care le poarta si restul de lanturi ce il tin prizonier pare sa fie clar in favoarea celor de pe urma, Django este doar descatusat prin gestul salvatorului sau de la inceputul filmului, in sensul eliberarii din sclavie (ce se intampla mai intai formal, iar mai apoi si tehnic).

                                                       

In limbajul cu care deja ne-a obisnuit, ultimul lung metraj al « regizorului » autodidact Quentin Tarantino despre asta vorbeste:  sclavie, persecutie, opresiune si nevoia de a corecta aceste nedreptati ; o nevoie mai veche a autorului, ce in Inglourious Bastards s-a razboit cu ororile nazismului cam din aceleasi motive.

De data asta insa Tarantino isi ia partas spectatorul, pentru ca fiecare dintre crimele infaptuite de Django si de eliberatorul sau, un vanator de recompense pe nume Dr. Schultz (personaj compus exemplar  de Christoph Waltz), au motive temeinice, sunt acte perfect legale si dau sentimentul restabilirii unei echitati cu suficienta moralitate.

                                                               

Despre plot ? Pai Django (personaj decupat din alt film, aici un negru fugar) ajunge sa fie platit pentru a impusca albi. O slujba care ii merge la inima: si banoasa si plina de satisfactii. Of-ul lui este insa sa isi salveze sotia (da prieteni, exista si astfel de tembeli ; ce-i drept doar in filme) ceea ce si face, antrenand in nebunia lui un vartej de viitori decedati, intre care si celelalte personaje principale ale povesti (....pentru DeCaprio... chiar mi-a parut rau).

                                                                   

Intr-un film pe care criticii l-au catalogat ca ceva mai matur, caci pentru prima data la Quentin se observa o grija atenta fata de imagine; dar si fata de procedeele ce fac aluzie la filmele western spaghetti si blaxploitation (tematici carora  aici le este platit un adevarat tribut), deslusim prea multe citate din propriul stil, insotite de o tocire evidenta a creativitatii debordante din Pulp Fiction.



Un film de vazut...nu doar pentru ca te ajuta sa ai pareri in mediul monden...



Dar e bine sa il vezi oricum...macar si pentru scenele de carnagiu, cu sange siroind in valuri si tasnind in adevarate jerbe, fusilade cu zeci de cadavre (...in fine chestii d’ale lui Tarantino....) daca nu pentru prestatiile de exceptie ale lui Leonardo DiCaprio, Samuel Jackson si Christoph Waltz (de care eu unul sunt indragostit lulea).

Du-te sa-l vezi.






avatar
The Dude

Mesaje : 4252
Puncte : 4367
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Dum Aug 02, 2015 9:58 pm







Brazil
Brazil - Terry Gilliam (1985)


Well, I really want to encourage a kind of fantasy, a kind of magic. I love the term magic realism, whoever invented it – I do actually like it because it says certain things. It's about expanding how you see the world. I think we live in an age where we're just hammered, hammered to think this is what the world is. Television's saying, everything's saying 'That's the world.' And it's not the world. The world is a million possible things.



Dystopia este opusul utopiei, adica antiteza idilismului ludic. Propune imaginea unei societati disfunctionale, adancita in dezorganizare si  angajata pe drumul spre apocalipsa. S-a afirmat ca gen literar, a prins ceva audienta si azi il gasim cel mai ades reprezentat in asocieri (de genuri).

Intr-o structura dystopica mecanicismul logic e sistem de referinta. Metodele insa sunt anormale (de ex: bolnavii pedepsiti precum criminali, iar infractorii tratati in spitale). Viziuni mai ample ale maestrilor in astfel de scriitura (Voltaire, Yevgeny Zamyatin, Aldous Huxley, Samuel Butler, Margaret Atwood, George Orwell) prognozeaza un viitor totalitar, in care urmand criterii de tip fascist, extrem religios, ori tehnocrat, o minoritate domina prin sclavie utilizand propaganda psihotropa, drogurile, teroarea, ori forta.

Daca  utopia propune in esenta ceva fictiv, dystopia ofera prin antonimie o realitate materiala, iar semantica rationamentului  conduce speculativ, in mod direct, la concluzia ca lumea evolueaza deja intr-o dystopie. E ceea ce incearca sa ne convinga Brazil.



Cand si-a conceput trilogia (compusa din filmele Brazil, The Army of 12 Monkey si recentul The Zero Theorem), regizorul Terry Guilliam si-a bazat story-ul pe aceasta concluzie, si urmand exact rationamentul enuntat; caci desi in abordari destul de diferite tema este identica: reprezentari  alternative sumbre, ale trecutui, prezentului si viitorului.



Mai mult decat surorile ei insa, Brazil e o productie tumultoasa cu existente exclusiv subterane, de tip Orwellian. Prea multe similitudini cu intamplarile din romanul „1984”, au facut chiar, ca o parte a criticii sa vada in ea o ecranizare foarte libera a celebrului roman, sau macar o continuare a cartii...ceea ce nu este. Si asta pentru ca, peiasjul de fundal e tot birocratic, iar mediul tot unul controlat strict si autoritar (citeste despotic), in care totul merge prost, totul se strica, ori e incurajat sa se defecteze (superba metafora instalatorului Harry Tuttle, care desfide normele sistemului opresiv reparand ilegal lucruri, ca forma a protestului si mijloc de lupta subversiva din "spatele  frontului").



Cu un buget fara prea mari restrictii, Terry Guilliam se lasa in platou prada tuturor fanteziilor de moment, si pare sa actioneze lipsit de sens,  fiindca in scenariul sau putine se leaga, multe personaje nu au nicio contributie, iar cursivitatea e grav afectata de deturnari frecvente si aparent gratuite. Daca putem vorbi de un plot, atunci el este unul simplu, in care elementele aditionale „de atmosfera”  il domina si il marginalizeaza, cele mai multe dintre ramificatiile narativului dovedindu-se fundaturi, sau cursuri de parcurs abandonate.



Mai avem de a face insa aici si cu o infruntare a stilului conventional de a face un film, o radiografie si un fel de confesiune hipnotica a mintii lui Guilliam. Multe scene sunt inregistrate voit cu deficit mare de sharf, zgomot de imagine suparator, ori in alcatuiri peste care camera surpinde doar in pasaj compozitia cheie, fara sa staruie ori sa revina la ea. Tonuri grisate sparte in continuitatea lor prin exuberante rabufniri de culoare, decoruri depresive dominate de confuzie si incoerenta...

Lung metrajul asta e o depozitie psihologica (si o marturie autobiografica) ce nu evoca intamplari din trecut, ci doar visari legate de ele.

E o explicatie  a celeilalte lumi; cea care se opune vehement cotidianului impus de autoritati, reguli, legi, traditii, media (asa zisa "normalitate")..O detaliere a lumii dominate de realismul magic si de fantasticul fabulos, alternativa  din maldarul de posibilitati despre care Guilliam stie cu certitudine un singur lucru: ca exista intr-un numar nesfarsit..



Din punctul de vedere al universului propus de Terry Guilliam, unul ce cuprinde intreaga sa opera corelata, pelicula se situeaza la confluenta dintre doua serii conceptuale; caci daca apartine cel mai mult Trilogieii Dystopice,  ea este simultan si partea a doua din Trilogia Imaginatiei, ce sugereaza suprapunerea reprezentari fanteziste,  prin ochii unui copil  (Time Bandits -1981) , a unui adult (Brazil - 1985) si a unui batran (The Adventures of Baron Munchausen - 1988).


Brazil este un film dedicat. Ca sa afli daca te numeri printre cei carora li se adreseaza: Du-te sa il vezi !



Picanterii:

- peste 30 de versiuni diferite ale acestei productii circula in prezent simultan pe piata. Discutiile aprige care au intrerupt inregistrarile au facut loc si unei pelicule "alternative" : "Love conquers all" incropita din materialul inregistrat pana la un anumit moment. Intre ele, dominante sunt cele finale, una europeana (mai lunga cu 10 minute, cu alt sfarsit, si cu o scena erotica in plus) si cea americana (multe cadre schimbate). Cea adevarata este insa varianta Director’s Cut editata in Blu-Ray Special Edition, dar scoasa si pe DVD.

- cand Harry Tuttle (Robert De Niro) o salveaza pe Sam (Jonathan Pryce) din Ministerul Informatiilor, garzile aliniate in urmarire, tragand salve  corelate, dar mai ales aspiratorul care cade pe scari din treapta in treapta, sunt inlantuiri de cadre cu aluzii transparente la  filmul lui Eisenstein, Crucisatorul Potemkin (1925) - scena caruciorului, si a masacrului cazacilor facut in randul populatiei civile, pe treptele Odesei (un act cinematografic de referinta)

- Brazil are o lunga istorie, el fiind un proiect intrerupt in mai multe randuri. Intr-o prima abordare, numele fusese stabilit la „1984" si ½”, ca o dubla trimitere, atat la romanul lui Orwell „1984”, cat si la productia „8 ½” a lui Federico Fellini.

- ideea mastii purtate de tortionarul Jack Lint, din ultimele secvente, a fost preluata din clipul  "Basket Case" (1995) al trupei Green Day,  iar primul sunet al filmului este produs de Fenderul Telecaster al celebrului Amos Garrett.

- inscriptia de pe firmamentul Ministerului Informatiilor : "Information the key to Prosperity " este o alegorie la afisul (celebru pentru cunoscatori) "Rezinotrest" a lui Vladimir Mayakovsky.

- desi a admis peste tot ca Brazil este un film cu puternice influente din Orwell – 1984, Terry Guilliam nu a citit niciodata aceasta carte

- titlul filmul este inspirat de melodia  lui Ary Barroso "Aquarela do Brasil" (1939); pe o plaja pustie, intro zi inorata, Terry a intalnit un solitar care privea marea si asculta in continuu acest cantec..




making of:








Continut sponsorizat

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de Continut sponsorizat


    Acum este: Mar Sept 19, 2017 6:02 pm