Republica Danga

„ Danga nu e, adică e pretutindeni. Este o insulă, compusă din pulberea unei planete îndepărtate, unde legile fizicii terestre nu sunt chiar atât de riguroase. Aici nu se știe prea bine dacă oamenii mint, visează, sau trăiesc cu adevarat „


Du-te si vezi....

Distribuiţi
avatar
The Dude

Mesaje : 4455
Puncte : 4572
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Sam Apr 01, 2017 3:40 pm






Cetăţeanul Kane
Citizen Kane  - Orson Welles (1941)




No, I don't think so; no. Mr. Kane was a man who got everything he wanted and then lost it. Maybe Rosebud was something he couldn't get, or something he lost. Anyway, it wouldn't have explained anything... I don't think any word can explain a man's life. No, I guess Rosebud is just a... piece in a jigsaw puzzle... a missing piece.




Cine este Orson Welles ?
Un copil teribil daruit cu geniu, talent, imaginatie, indrazneala si consecventa. Actor, director, scriitor si  producer, fondator al trupei  repertoriale Mercury Theatre, care sub indrumarea sa reuseste sa primeasca spatiu de emisie radio (Columbia Broadcasting System -CBS radio network) la o ora de audienta medie, creeind premizele a  ceea  avea sa devina “noaptea ce a zguduit America” si cel mai important eveniment pus in unda dintotdeauna.





Caci  adaptarea radio a Razboiului Lumilor (H.G.Wells) din noaptea de Halloween (1939), realizata in cele mai atente amanunte, declama in direct si atat de realist o invazie  martiana, incat intreaga tara a fost socata si cuprinsa de panica. Intr-adevar niciun detaliu nu a fost neglijat atunci: alegerea  locatiei initiale precise a debarcarii si a unui cadru atutentic;  remixarea si colatarea de reportaje terifiante apartinand numai comentarorilor in voga,  indragiti si credibili (gen Cristian Topescu din comunism); dramatizarea graduala si violenta a evenimentelor  in stilul pompieristic “breaking news”, de data asta alternativ si incrucisat. Apoi pozitiile oficiale, primele confruntari raportate din diverse zone de conflict, ocuparea orasului New York, instituirea legii martiale…

Mare parte a ascultatorilor care nu au urmarit decat partial emisiunea, si care traiau oricum in atmosfera apasatoare de dinaintea declansarii wwII au crezut ca se afla deja sub atac. Multi si-au parasit casele, unii si-au pus capat zilelor, altii s-au baricadat si preparat pentru riposta; intrucat raspunsurile linistitoare ale autoritatilor erau receptionate cu neincredere si circumspectie.

O importanta cadere de curent din Concrete- Washington a escaladat speculatiile, pentru imprastierea carora a fost nevoie de mai multe luni de zile si de unele asigurari guvernamentale in cea mai riguroasa forma.



In urma acestei intamplari, dar si a originalitatii exuberante  in care reusise anterior punerea in scena a piesei  Julius Caesar, George Orson Welles primeste (la numai 25 de ani) din partea studiourilor de film RKO Radio Picture, o oferta fara egal (nici inainte, nici dupa) pentru  primul sau proiect cinematografic: o libertate decizionala totala.



Cine este  William Randolph Hearst ?
Un mare succes al visului american, un spirit dedicat eficientei si profitului, cu un start bun (descendent din familie prospera) , ce a reusit  pana in varful piramidei financiare, devenind  simultan si un constant punct de reper al jurnalismului mondial. Ca  editor si publicist a construit cel mai important lant de presa (peste 30 de ziare si periodice in principalele orase USA) prin care a promovat un curent nou (Yellow journalism, genul tabloid): unul care se sinchisea prea putin de veridicitatea informatiilor colportate, punand accentul in schimb pe senzational si pe titlurile de mare impact. Stilul practicat l-a adus repede in opozitie cu Joseph Pulitzer sustinatorul juranlismului onest, pur informativ si responsabil, iar tendintele urmate de cei doi au agitat cititorii printr-o propaganda ce in 1898 a culminat cu un razboi (Spania – America)...si care in forme mult mai elevate continua si azi.



Intr-o continua ascensiune  Hearst atinge apogeul expansiunii  la inceputul anilor 1900 cand preia controlul celei mai puternice  afaceri din domeniul ziaristic mondial, urmatorul pas fiind imfintarea  grupului multinational Hearst Corporation aflat si in prezent pe loc de frunte in competitia structurilor angajate in activitatile publicistic/informative,  prin influenta,  diversitate (ziare, reviste, televiziuni, etc.) ….si cifra de afaceri.



A fost posesorul unei imense averi si obiectul unui destin simetric, ce si-a schimbat cursul  din acel punct al vietii in care o intalneste pe Marion Davies, artista/curtezana ce reuseste sa ii devina amanta (relatia ajunsa publica ii distruge si cariera politica si familia).

Bernstein: There's a lot of statues in Europe you haven't bought yet.
Charles Foster Kane: You can't blame me. They've been making statues for some two thousand years, and I've only been collecting for five.


O poveste adevarata si pastrata in secret  pana relativ recent, a fost  dezvaluita de filmul The Cat's Meow (Peter Bogdanovich - 2001, coleg cu Orson Welles si istoric). Ea  dezvaluie fara echivoc raporturile pe care Hearst le avea cu Marion…dar si cu lumea in ansamblul ei. Caci tentativa de a il asasina pe Chaplin (iubitul tainic a lui Marion) sugereaza o deformatie grava a personalitatii, cauzata aici de o boala…profesionala grava: manipularea informatiei generalizata….a carei victima devine.


Ce este "Citizen Kane" ?
Potrivit Institutului American de Film, ar fi cea mai buna productie a tuturor timpurilor, si multa vreme pozitia nr. 1 din topul 100 al clasamentelor combinate  pentru cinematografie, narativ, coloana sonora si inventivitate. Restul criticii mondiale oscileaza si ea printre superlative, insa coboara lung metrajul la un nivel situat de cele mai multe ori in primele 20 de locuri.

Pentru noi, toti ceilalti,  "Citizen Kane" este o capodopera desavarsita, iar  adevarul de necontestat  e ca avem si aici o importanta piatra de hotar; o redirectionare evolutiva cu daramarea unor ziduri, standarde, sabloane;  si inlocuirea lor cu tehnici noi, curajoase, pline de forta expresiva si impresionante prin rezolvarile ingenioase.



Că despre aceasta intriganta pelicula s-au scris tone de literatura si au curs rauri de cerneala n-ar fi atat de impresionant daca nu s-ar cunoaste că intregul demers s-a petrecut sub un crunt embargou.

Recunoscandu-se in personajul principal, William Hearst a boicotat atat promovarea filmului (prin presa pe care o controla), cat si proiectia lui in salile de cinema; a cumparat voturile academiei de film si a declansat un razboi fara reguli impotriva lui Welles, cu rezultate care l-au abatut pe acesta de pe o cale ce anunta un finl glorios.



Asa se face ca unul dintre cele mai remarcabile succese ale celei de a saptea arte nu a reusit sa isi acopere nici macar bugetul investit, si ca el a ramas aproape numai in atentia criticii. O critica ce l-a pastrat pe locul cuvenit  (luptand exemplar din underground); o critica ce a infruntat cu stoicism interesele si conspiratiile urzite, printr-o  solidaritate,  iarasi, unica si fara precedent.



Charles Foster Kane: This gentleman was saying...
Boss Jim Gettys: I am not a gentleman. I don't even know what a gentleman is.



Inca si mai dramatic, intreaga prigoana era  nefondata, intrucat  Orson Welles nu l-a vizat niciodata direct pe Hearst, ci doar arhetipul magnatului aflat in varful piramidei, o tipologie in alcatuirea careia regizorul s-a documentat studiind un  mare numar de indivizi (ce-i drept, multe din scene, nu seamana intamplator cu importantul publicist).


Charles Foster Kane: Read the cable.
Bernstein: "Girls delightful in Cuba. Stop. Could send you prose poems about scenery, but don't feel right spending your money. Stop. There is no war in Cuba, signed Wheeler." Any answer?
Charles Foster Kane: Yes. "Dear Wheeler: you provide the prose poems. I'll provide the war."




De ce  "Citizen Kane" ?
E o lista lunga de tot. In capul ei oricine ar aseza cinematografia impecabila, in mare parte datorata imaginatiei prolifice, dar si agerimii care a lansat un adevarat mod nou de a face film.

Orson Welles procedeaza pragmatic si ia din toate productiile momentului tehnicile novatoare recente, gasindu-le cel mai potrivit loc din opera sa si  asimilandu-le acolo in mod personalizat.

Trecerile de imagini, sunete si dialoguri, de la o scena la alta,  prin suprapunere  fusese inventat de Howard Hawks  in  His Girl Friday (anul 1940), modul deep-focus de William Wyler in Dead End (anul 1937), utilizarea racursiului ce alege ca fundal tavanul apartine lui  John Ford  in Stagecoach (anul 1939), amestecul neliniar flashbacks/flashforwards:  Garson Kanin in A Man to Remember (anul 1938), coborarea in travelinguri axiale succesive cu punct fix  de reper: Afred Hitchcock's in Rebecca (anul 1940).



A doua prioritate  e legata de neconventional si experimental. Aproape ca nu e cadru in "Citizen Kane" care sa nu contina macar intentia de a proba ceva nemai intrebuintat; de la strategii, la echipamente; de la tehnici, la actorie; de la simbol, la metafora…

In aceasta productie Welles impune folosirea obiectivelor coated (abia aparaute) si destul de controversate la acea data (carente  in culoare); observase ca defectele, in alb/negru nu existau, ci doar avantajele..asa ca…

Pentru a o aduce pe Dorothy Comingore in pielea personajului ei, aceasta e sicanata si umilita voit in platou…iar rezultatul ?...cel asteptat.

Orson insusi se supune transpunerii totale capatand serioase rani la maini (in scena distrugeri camerei Susanei), dar si fracturandu-si glezna atunci cand alearga pe scari dupa Getty; .. e o participare totala a interpretului.

Conditiile de iluminat sunt extravagante si in afara oricaror scheme clasice; ele forteaza limitele echipei de filmare care oricum se confrunta cu problemele deosebite ale asigurari campului de adancime profund (DOF)



In rosebud, cuvantul ce vrea sa polarizeze centrul atentiei din plot, sunt stivuite atat de multe semnificatii, incat fiecare are de unde alege. Multi au vazut in el singura dragoste a lui Kane, altii maternitatea, altii nostalgia copilariei, misterul apocrif, un ordin codat, sau o instructiune, dar si diminutivul arhicunoscut al clitorisului actritei/amante  Marion Davies.



Nu voi vorbi nimic despre narativul structurat in mai multe dimensiuni. Fluiditatea lui e legendara si mirifica, iar granita dintre mijloacele care concura la obtinerea ei, atat de subtire trasata, incat scapa lesne chiar si ochiului avizat. Insa nici nu pot sa termin aceste scurte consideratii fara sa atrag atentia asupra secventelor din deschidere, supranaturale, insinuante, hipnotice si obsedante in egala masura.



E un procedeu complex, ce intruneste colaborarea perfecta (intr-un sincronism de ividiat), a unor inregistrari succesive ce redau incursiunea camerei de filmat dintrun peisaj sinistru si pana la interiorul habitatului a carui fereastra luminata nu e scapata niciun milimetru din pozitia alocata, chiar daca unghiurile sunt schimbate de nenumarate ori..Finalul travelingului, ce nu-i decat un prolog disimulat,  se petrece asemanator, prin retragerea aparatului de filmat din interiorul incintei unui glob de sticla, in care fulgi de nea acopera o casuta…simbolizand psihanalitic perioada de calm intrauterin…Mana care scapa globul, spargerea lui si rostirea cuvantului cheie: R-o-s-e-b-u-d!

Nu mai e nimeni in incapere..asa ca felul in care ultimul cuvant al miliardarului singuratic ajunge  public ar trebuie  sa fie un mister…dar nu e..L-ai auzit tu…i-ai fost martor tu: spectatorul !...esti prins in capcana filmului…tocmai ai fost adoptat….



Cu un caiet gros de notite si cu un pix, musai in fata televizorului de inalta rezolutie (de data asta sala de proiectie nu e indispensabila) du-te la un curs intensiv de cinematografie. Du-te sa vezi Cetateanul Kane, un film/capodopera  in regia lui Orson Walles !!





Susan: I don't know many people.
Charles Foster Kane:I know too many people. I guess we're both lonely.




Picanterii:

-Este pentru prima data cand se intrebuintat Deep focus, o tehnica ce asigura pastrarea fiecarui obiect din cadru in zona de clar. In film sunt frecvent utilizate si alternative ale procedeului, ce contureaza precis doar  elemente opuse  periferic  ale scenei, iar scopul e obtinerea efectului de perceptie a actiunii in planuri diferite. Conditii stricte de iluminat sunt necesare pentru ca sa se poata realiza astfel de inregistrari, de aceea reteta care sa permita preluarea de astfel de imagini in clar/obscur a fost o mare provocare si un real soc in epoca.

-Tatal lui Welles si Hearst, s-au cunoscut, au lucrat impreuna, si au avut chiar o relatie de amicitie. Desi sabotarea productiei a inceput inca de pe platouri, Randolph Hearst a negat permanent orice amestec, declarand ca nici nu are vreo informatie legata de ecranizarea care se pregatea. In seara premierei, la Hotelul Fairmont in care locuiau impreuna, cei doi s-au intalnit intamplator in ascensor. Dupa ce tentativa de a se ignora reciproc nu a reusit, in amintirea relatiei cu parintele sau Orson Welles l-a invitat pe Hearst la spectacol, acesta refuzand oferta tocmai cand se pregatea sa coboare din lift la etajul sau. Ironic, si doar pentru sine Welles a comentat suficient de tare pentru urechile interlocutorului sau: "Charles Foster Kane would have accepted."

-cadrul in care Welles distruge mobilierul din  camera Susanei  (la aflarea vestii ca aceasta la parasit) a fost turnat dintro singura preluare, reusita fiind una peste asteptari. Cand motorul s-a oprit, cu mainile insangerate Orson i-a intrebat din priviri pe ceilalti cum a iesit, iar ei erau muti de admiratie. Intr-un tarziu a rupt tacerea cu vorbele: "I really felt it."

-inceputul narativului, cu aparatul de filmat apropindu-se de punctul de start al relatarii, depanand  o poveste pregatitoare prin incarcatura imaginilor ce se succed pe ecran; ca si lipsa genericului de debut (pentru prima data) a fost intens si abuziv reluat ulterior in cinema. Metoda, devenita deja cliseu agasant, a generat si varianta ironica (high anxiety- mel brooks 1977) ea  insasi o mare reusita (dpdv tehnic).

- toate negativele originale ale productiei au fost distruse intr-un incendiu in anul 1970..



Making of:










avatar
The Dude

Mesaje : 4455
Puncte : 4572
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Dum Apr 09, 2017 2:10 pm




Undeva la Palilula
Silviu Purcarete (2012)



„Palilula nu e, adică e pretutindeni. Este o mică insulă din câmpia valahă, compusă din pulberea unei planete îndepărtate. Acolo, legile fizicii terestre nu sunt chiar atât de riguroase. Acolo nu se știe prea bine dacă oamenii mint, visează sau trăiesc cu adevărat.“ - (Silviu Purcarete)
     


In Amsterdam acum cativa ani, avea loc premiera unui spectacol eveniment  pus “in scena”  de cinci (!!) regizori importanti. Am pus cuvantul  scena in ghilimele intrucat reprezentatia se performa intr-o fabrica abandonata si nu exista acolo nimic de acest gen. O extraordinara experienta "traita pe viu", in intregul ei parcurs, caci spectatorii erau constransi sa faca fata unor situatii special si spontan improvizate, aproape pentru fiecare in parte.

Critica exalta si nu se sfia sa atribuie toate superlativele, laudand la unison mai ales originalitatea conceptului teatral... si noutatea sa.  Noua romanilor, ne era insa ceva cunoscut de multa vreme, pentru ca noi stiam Danaidele lui Silviu Purcarete (din care, fara nicio exagerare, existau in piesa aia ample citate, asta ca sa nu le numim altfel). Ar trebui asadar sa fie evident pentru intreaga lume, ca daca Purcarete ar fi avut adresabilitatea, popularitatea ori audienta oricaruia dintre cei cinci directori, sau poate o distributie care sa contina doua, trei, nume mari, atunci propunerea sa stilistica ar fi devenit, fara nicio indoiala, un  moment de rascruce si de referinta al dramaturgiei universale....

                                                 




     Personaj controversat si coordonator imposibil (din ce se barfeste prin culise) omul asta le are rau de tot cu arta, iar proba cea mai la indemana sta in filmul sau (capodopera) “Undeva la Palilula”. Rar se mai reuseste asa ceva in cinemaul de azi, atat de afectat de valori indoielnice, snobism, superficialitate, impostura si cabotinism.

Undeva la Palilula” e o productie cu tenta suprarealista ce abunda in metafore solide, perene si conjuncturale deopotriva; magistral intrebuintate.
                                           


   Daca Jarmusch foloseste simbolul ca sa faca trimiteri la chestii periferice, ori apartinand unei (sub)culturi de cartier, daca von Trier il arunca “la plesneala” lasandu-ne sa descoperim singuri vreo eventuala conotatie si in fine, daca Tarantino ne plimba ca pe prosti printr-un labirint simbolistic straverziu si imediat, Purcarete te ia la pas. Orice scena, oricare cadru si aproape fiecare replica, are incarcatura ei, aerisit si elegant,  intr-un ansamblu ce se cladeste sub privirile tale si la constructia caruia, tot participantul e invitat sa contribuie activ si spornic.
                                             


   E greu spre imposibil sa vorbesti despre o asemenea productie, fiindca : ”Palilula e un loc unde derizoriul coexistă cu lucruri fermecătoare, iar populaţia din oraş e izolată pentru eternitate în beţie, petreceri şi orgii.” In fraza asta incape intregul plot, care mai contine si periplul initiatic al cuiva (Serafim, nu intamplator un nume angelic) ce descopera si desface in felii toate aspectele particulare locatiei, pana cand capata la randul lui un nas rosu aprins si un chip livid, o contaminare ireversibila, echivalenta cu abdicarea, sau mai exact cu inregimentarea sa in realitatea impusa.
                                                   


Un actor care preia vocea din off continuand-o cu un monolog (trimitere extrem de subtila la Kubrick si Lucas), o adunare ce isi schimba brusc atitudinea treacand de la sporovaiala marunta, la interpretarea "a capella" a unei arii din coloana sonora ce se ingana pana atunci, mocnit, in fundal; futulusii si anotimpul lor, Geta bombardata, scena cu partzul si cu tablourile celor doi; transexualul varcolac ce e femeie in noptile cu luna plina si barbat in cele cu luna nou, surorile gemene si farmaciste ce canta la flaut. Isus facand fotoreportaj, schimbarea la fata a negrului, leandru, te’n cur de lup, a ars bohema.......
                                                 




   Da. Alegoriile sunt burlesti, sosesc in valuri si te acapareaza urgent intr-o naratiune incoerenta, fara sens, ambigua si eliptica, dar care in ciuda astora este extrem de interesanta. Asta pentru ca Purcarete e un mare maestru al imaginii si un excelent  organizator al demersului artistic. Regret ca cei care au evaluat acest film nu i-au recunoscut meritele evidente, lasandu-se prada superstitiilor potrivit carora nu poti gratula  un debut  la adevarata lui valoare pentru simplul (si ridicolul) motiv ca el nu are un precedent... o continuitate.
                                                     


  In  toata povestea, metafora personajului care alergat de lup prin padure, tine in piept o injuratura pe care nu are curajul sa o slobode decat ajuns la adapostul casei, nici nu e metafora. E patzanie. Singura. Purcarete ne spune ca e o intamplare adevarata care i s-a parut interesanta si ca d-aia a ingramadit-o in plot...Dar cin’ sa-l mai creada ?
                                                   




Du-te sa vezi pe nerasuflate acest film impecabil; fiindca printre multe altele el este si un prilej de mare si profund romanism si romanitate.

Du-te sa-l vezi pe Silviu Purcarete, intr-un film cu actori mari in roluri mici, ce ne povesteste despre o mare tulburare care s-ar fi produs in Palilula, o mica insula din campia valaha... « ca sa arzi si tu un astfel de foc »


Picanterii:

-  “Undeva la Palilula” a fost premiat la festivalul Gopo (oscarul autohton) de sase ori, scotand astfel din anonimat obscurul concurs, caci raportul asta a fost: un film monumental si o manifestare de rahat...

- Numele lui Serafim si mai ales cel al tatalui sau, sunt imprumutate de la doua personaje reale, care dupa ce si-au dat initial acceptul pentru acest artificiu, au revenint ulterior solicitand daune/interese, intrucat prin viciile exagerate de pe ecran imaginea le-ar fi fost prejudiciata. Conflictul a gasit repede o rezolvare tacita si nimeni nu a mai auzit nimic despre el.

- Desi nu a ajuns sa fie distribuit in reteaua nationala un DVD copie a fost oferit anul trecut cititorilor unui ziar de larga circulatie. Confirmata in reviw-uri pana la sublim (in cercurile de specialitate), productia abia daca este cunoscuta de publicul avizat de la noi...  Deh, la romani ca la romani... vorba aia din Palilula:  traiasca neamul nostru ala rau si puturos..!!





Making of:







avatar
The Dude

Mesaje : 4455
Puncte : 4572
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Sam Apr 15, 2017 8:44 am






Vorbeşte cu Ea
Hable con ella - Talk to Her - Pedro Almodóvar (2002)



Dintotdeauna mi-am dorit să fac un film despre cum bărbatul cutreieră corpul persoanei iubite ca pe un teritoriu. -Pedro Almodóvar


E o drama compusa din flashback-uri ce relateaza despre prietenie, despre valoarea cuvintelor si importanta povestii, despre ranile provocate de iubire, dar mai mult si mai ales, spune despre nebunie. Multe teme suprapuse, inobilate cu lacrimi pretioase (fiind planse de barbati,  ele sosesc prin violare de statut), multa grija plina de atentie si o suprema fericirea nascuta din “a purta de grija”.



Doi indivizi ajung sa imparta aceiasi soarta, prin accidente care le arunca partenerele in coma profunda. O toreadoare si o balerina in devenire. Posibilitatile ca vreuna din ele sa isi revina candva sunt minuscule, si aproape doar teoretice. Femeile au fost  considerate moarte (clinic), asa ca este foarte putin probabil ca ele vor afla vreodata de onestitatea, interesul, sau de daruirea perechilor lor.

Prin inspirata alegere, Almodovar relanseaza tema freudiana a "femeii obiect" insa de data asta din perspectiva iubirii/neiubirii, pentru ca se intampla ca unul din tipi sa isi ingrijasca pacienta pana mult dincolo de devotament, iar celalalt sa ii impuna suferindei de care se ocupa, un moratoriu al acceptarii fatalitatii.


B.: „Vorbeste cu ea, povesteste-i“,
M.: „Da, mi-ar placea, dar ea nu ma poate auzi“,
B.: „Creierul femeii e un mister, iar in starea aceasta chiar mai mult...“


Primul ii povesteste tot neputincioasei sale, o spala, o coafeaza, ii face unghiile si o maseaza cu creme si uleiuri  intocmai ca cel mai ambitios stilist si cosmetician aspirant; celalalt este surpat in sine, isi limiteaza actiunile la simpla prezenta, instituind linisti grave si tristeti profunde.

Cei doi devin amici apropiati.




Rezultatul tratamentului diferit este evident: bolnava careia i se vorbeste, desi in continuare absenta, radiaza si e plina de culoare, cea careia i se tace e cianurata, morbida…si nici nu va supravietui.





Prin tehnica filmului in film, ingenios inserata la momentul cel mai potrivit al narativului, aparent fara legatura, aflam de intamplarea (indrazneata) a unui amant,  transformat din epatare in liliputean, si care in momentul erotic al reintalnirii cu iubita sa, nu are decat alternativa unei explorari ce nu refuza escaladarea sanilor, a coapselor si care sfarseste prin investigarea vaginului urias in care eroul si dispare cu totul, ca intr-o pestera insufletita…Geniala insertie e doar o reiterare psihanalitica a motivului principal din sub-textul  intregului plot, conturat acum din alt unghi si printr-un alt discurs.



De ce nu ??..... criza comunicarii dintre sexe ar putea avea o rezolvare si in asta, caci femeile tacute, misterioase si constranse la o evolutie retrasa si distanta, sunt intotdeauna foarte vii pe dinauntrul lor...

Trebuiesc asadar ele cercetate in adancurile cele mai intime, in cele mai ascunse cotloane, infruntand riscul de a nu pricepe o iota din tot ce poti afla acolo ???

Raspunsul este DA, pentru ca in spatele unui corp atragator exista intotdeauna o persoana condamnata si ispasind o pedeapsa, iar metoda eliberari ei ar putea consta in dialog…Oricum e necesar sa ii vorbesti (crede Almadovar)…iar procedeul propus impune conversatia, chiar daca aceasta imbraca forma monologului..

Astfel de strategii reclama insa sentimente ce trec de granitele amorului ajungand in tinutul fermecator al  pasiunii......Pasiunea pentru o femeie inapta...atat de greu de priceput din afara ei, si atat de usor de confundat cu efectul unor obsesii sexuale, in care moralitatea capata nuantele echivocului.




Posibila inspiratie dintrun caz real, in care un necrofil abuzand cadavrul unei minore o readuce pe aceasta la viata  e confirmata (decesul fusese pripit diagnosticat). Infamul agresor capata toate absolvirile din partea familiei, bucuroasa de finalul intamplarii, dar sfarseste in puscarie pentru ca procuratura "s-a sezizat din oficiu"...si iata ca  Talk to her ridica cam aceleasi probleme, caci daca un viol s-a produs asupra cuiva prăpădit in cea mai mare masura, dar el a declansat procesul reintoarcerii la normalitate, atunci cat de multa vina mai exista totusi in gestul reprobabil ???

„Nu exista nimic mai rau decit sa-l parasesti pe cel pe care inca il iubesti“



Ca de obicei Almodovar socheaza si induioseaza generand o complexitate de sentimente ce ravasesc serios spectatorul cu atat mai mult cu cat story-ul asta ii ofera o gama nesfarsita de posibilitati…Intriganta imi pare sugestia Marco/Alicia survenita pe final, dar ea e lasata in obscuritate de cea mai frumoasa idee a acestui film: iubirea lui Benigno petrecuta si probabil implinita intr-un plan incert, ce nu apartine pe deantregul nici realitatii, dar nici imaginarului.

Despre dragostea in forma pura, prieteni si prietenie, nebuni si nebunie, sadacat si fidelitate..Du-te sa vezi despre toate astea o productie care e emotionanta si plina de talc..Are sa iti prinda bine ce ai sa afli, si te va  ajuta sa iti depasesti multe dintre pragurile de acum...





Picanterii:

-moartea taurilor din film este adevarata si a atras puternice proteste ale unor grupuri de iubitori ai animalelor, care insa au ramas fara efecte imediate. Abia mult mai tarziu cateva scene au fost retrase din pelicula.

-păpuşa gigantica din filmul mut a fost realizat in atelierul unui plastician, dupa ce furnizorii de decoruri contactati si-au declinat "competenta" in confectionarea unei asemenea butaforii.

-productia a cunoscut mai multe variante din care au fost pe rand extrase pasaje considerate erotice, ori violente. Cea mai circulata versiune a ramas una ce convine satisfacator mesajului dorit de Almadovar, desi nu contine mai multe cadre de nuditate si nici uciderea celor 6 tauri.

-scena acidentului din corida a trebuit repetata de nenumarate ori, intrucat taurul refuza constant sa loveasca manechinul si il ocolea.

-similitudinile cu intriga din nuvela The Marquise of O a lui Bernd Heinrich Wilhelm von Kleist, ori cu ecranizarea (magnifica) a acesteia, realizata de Eric Rohmer (1975) au fost exagerate, tendentioase si pline de invidie.

-scenariul a ramas neschimbat fata de forma sa initiala, desi principalii actorii pentru care fusese gandit nu au putut participa la proiect.




The Making of:





avatar
The Dude

Mesaje : 4455
Puncte : 4572
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Dum Apr 23, 2017 6:12 pm






Teoria Întregului
The Theory of Everything - James Marsh (2014)



The woods of Arcady are dead,
And over is their antique joy;
Of old the world on dreaming fed
;



Este universul un spatiu determinat ? .. Are el granite, temporalitate, esenta si logica comprehensibila ?  ‎Stephen Hawking  pare sa afirme ca „DA”, si poate ca ar fi o discutie de purtat pe marginea supozitiilor sale, insa The Theory of Everything nu-i nici pe departe incitarea la dezbatere a unor astfel de polemici.

Nope... nu-i nici despre povestea de dragoste, nici despre rulajul mediului academic, nici macar despre stiinta, publicitate, afirmare, forta a persuasiunii, incredere, credinta, ori speranta... Nu-i nici cat o centima despre devotament. Zice in treacat despre toate astea, insa e cu totul altceva.



E o evocare, desigur.. o monografie atent documentata si o marturie „la bara”.... insa nu una legata de subiectul suspus analizei. O marturisire de fond. Un autodenunt cinematografic... James Marsh omul care in documentarul sau de debut “Man on Wire - 2008” te convinge ca ai vazut pe ecran ceva ce nu s-a proiectat nicio secunda, are acum prilejul de a te expune unui cercetari cu mult mai elaborate. Una ce tine de alcatuirea ta intima si de onestitatea raporturilor tale cu tine.



Cazul Stephen Hawking e  doar intrebuintat..Pana la urma nu savantul, sau studentul in ascensiune (plin de aspiratii si pregatit pentru orice infruntare) e pus aici in lumina rampei... ci dihotomia sugerata prin alternativa.



Diagnosticat incurabil si condamnat la moarte pe termen scurt (maxim 2 ani) Hawking ignora sentintele. Are alte prioritati si se dedica exclusiv lor.

In cotidian refuzul supunerii la astfel de deciziie este aspru penalizat, in narativul asta insa nu e luat in seama. E un dat. Ceva care apartine stiintei si metodei, deci asumat de toata lumea, fie ea spectator, critic, ori  exeget.




Exista o frumusete a peliculei si in asta, insa valoarea ei e proiectia. Ceea ce vedem derulat pe ecran. Utilizarea mijloacelor care transmit simultan, pe canale diferite mesaje diferite, cele mai multe inaccesibile neavizatului.




The Theory of Everything insinueaza o conspiratie de tip fenomenlogic menita sa pastreze un echilibru al fiintei.. al oricarei fiinte. Declara, fara sa afirme, ca lucrurile sunt strans corelate intre ele si ca doar ele genereaza evenimente de o factura sau alta. Ca lumea in care traim are cel puitn cate o componenta  particulara fiecaruia dintre noi.

O astfel de atitudine e greu de explicat in fraze, insa James Marsh se descurca de minune in limbajul vizual, utilizand doar colateral textul.





In 1969, o sarcina secreta a echipajului misiunii Apollo 11, a rezidat in transmiterea mai multor apeluri  de tip telepatic. Posibilii respondenti erau invitati sa ia legatura imediat cu paranormali gazduiti temporar la centrul de comanda din Cape Canaveral (datele unui contact usor acesibil erau continute in subsidiar). Au raspuns zeci de mii, fara a socotii populatiile din spatele cortinei de fier care nu aveau posibilitatea vreunei reactii.

Este exact ceea ce incearca (la alta scara) productia de fata...

The Theory of Everything ramane asadar o provocare adresata dismulat tuturor cinefililor... Du-te sa vezi daca ai alcatuirea necesara pentru a ii decripta cimilitura...si apoi, daca poti conta cu un raspuns cat de cat ...




Picanterii:

- In compunerea personajului Eddie Redmayne l-a intalnit pe Stephen Hawking o singura data intr-o intrevedere de circa trei ore. "In the three hours I spent with him, he said maybe eight sentences" isi aminteste  Redmayne. Cu toate acestea Hawking avea sa declare dupa premiera ca interpretarea a fost exceptionala si ca s-a regasit in aproape fiecare cadru.

- Scenaristului Anthony McCarten i-au trebuit trei ani sa o convinga pe Jane Hawking (fosta sotie a eroului principal si autoare a unei carti de amintiri) sa utilizeze romanul ca fundament al story-ului. In total, de la stabilrea scriptului si pana la promovarea sa au trecut fix 10 ani.

- Replica "Daisy, Daisy Give me your answer, do..." are ample semnificatii. Hawking o reproduce ca proba de microfon pentru proaspatul sau implant laringian, insa acest cantecel pentru copii a fost prima data intrebuintat la sintetizarea vociei umane de catre un computer (IBM - 1961). A devenit celebru insa, prin aluzilile inserate in filmul lui Kubrick A Space Odyssey (1968), acolo unde, in regresie  si deteriorare, compuetrul razvratit HAL 9000, reitereaza pasaje infantile.

- Pixul pe care  Stephen isi  imagineaza ca il poate ridica si oferi posesorului, intr-un gest de politete imposibil lui, este un Parker 51, socotit de cunoscatori ca cel mai bun instrument de scris fabricat vreodata.

- Coloana sonora a peliculei a fost finalizata in celebrele studiouri de pe Abbey Road...  Penny for your thoughts...?? ..You guess it !! ......It's The Beatles traditional courtyard !

- Eddie Redmayne s-a nascut pe 6 Ianuarie, iar Stephen Hawking pe 8 Ianuarie. Aceiasi conjunctura astrala, destine atat de diferite.

- Jane Hawking a pretins ca niciuna dintre scenele productiei sa nu aiba conotatii sexuale, ori trimiteri la relatiile de cuplu cu un handicapat. Cerintele sale au fost respectate cu mare rigoare.






Making of:







avatar
The Dude

Mesaje : 4455
Puncte : 4572
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Lun Mai 01, 2017 1:00 pm





Gravitația  
Gravity - Alfonso Cuarón (2013)


At 600KM above planet Earth the temperature fluctuates between +258 and -148 degrees Fahrenheit.
There is nothing to carry sound. No air pressure. No oxygen.
Life in space is impossible.





SF filozofic cu exceptionale procesari electronice, prezente in  80 din cele 91 de minute ale proiectiei, "Gravity" e un film ce trebuie vazut musai in 3D si numai cu un procesor de sunet adecvat numarului de canale pentru care a fost realizata coloana sonora, caci cunoscutei companii de efecte speciale Framestore Oxford Street din Anglia i-au trebuit trei ani pentru a fabrica prelucrarile digitale, iar o sumedenie intreaga de echipamente de unica utilizare, au fost construite special in scopul turnajului scenelor cheie.





“Gravity” este si o piatra de hotar, un pas inainte al cinematografului si o productie unde audio-vizualul e principalul beneficiar al progresului. Cea mai mare parte din valoare sa rezida exact in dimensiunea calitatii unei redarii pe ecran. Altfel spus sala de spectacol e indispensabila aici, o copie vizionata online, CD, DVD, pe calculator sau laptop, insemnand practic orice altceva decat filmul in sine.





Chiar daca o distributie cu Sandra Bullock si George Cloony ar putea sa descurajeze pe multi, cei doi obisnuindu-ne in timp cu performante dintr-o arie a cinemaului ce cocheteaza pe fata cu showbiz-ul, sau cel putin cu una plina de o vinovata  intelegere pentru superficial, facil si lejeritate, in “Gravity”  insa, sub bagheta magica a lui Alfonso Cuaron, amandoi au prestatii actoricesti remarcabile, Sandra  reusind probabil cel mai bun rol al carierei sale.




Nici clipul de prezentare nu e din cale afara de convingator, iar campania de promovare, in cazul in care a existat cu adevarat una, nu a reusit sa atraga pe nimeni, audienta si interesul sosind abia dupa ce filmul a capatat recunoasterile meritate din partea academiei americane. Si e cel putin straniu cum, cei sapte ani de munca asidua (de la inceputul proiectului, pana la premiera) si un buget ce a totalizat 100 de milioane USD, au putut fi tratate cu atata neglijenta pe latura comerciala.



Poate ca totusi producatorii s-au gandit ca avem de a face cu un film excelent ce se va impune de unul singur ?

Posibil.





"Gravity" e o aventura tensionanta, relatata cursiv, cu imagini comentate din off prin alternanta tacerilor absolute cu cea a sound-urilor necunoscute, in care gravitatea ("Gravity") eroina principala, e exact cea care ne place....taman pentru ca lipseste in cea mai mare parte din plot.



Desi narativul e beton, iar cadrele si sunetul sunt exotic suprarealiste, nu numai pentru asta ai sa iubesti filmul pana la lacrimi, ci mai cu seama pentru ingeniozitatea regizorala ce speculeaza original si inselator  cateva teme esentiale.  Mai intai aduse periferic in atentie, apoi propuse dezbaterii, niciuna nu este insa dezvoltata  pana la concluzii, fiecare ramanand in aceiasi stare de suspendare ca cea a membrului de echipaj Dr. Stone, ce rataceste prin spatiu interstelar intr-o deriva periculoasa.



Pe tot parcursul sunt exploatate asemanarile izbitoare dintre un cosmonaut echipat in costum si un foetus uman in gestatie. Unul  pluteste prin saptiu, altul in lichidul amniotic, disproportia dintre cap (casca) si restul trupului, forma rotunjita, platfusul (cismele cu talpa dreapta), cordonul ombilical (cablul de siguranta), limita in amplitudine a miscarilor ce se produc in relanti…





Accentuarea acestei observatii prin cadre secventa lungi (primul are 14 minute trase continuu)  inseamna un omagiu adus miracolului maternitatii, dar  semnifica in acelasi timp ca omul, in cucerirea spatiului extraterestru, se afla abia in stadiu embrionar.

Si nu-i numai asta. Intrata in cabina statiei rusesti Dr.Stone are un moment de destindere si o relaxare totala in care ia exact pozitia intrauterina a fatului, identica cu cea a ultimelor secvente din Space Odyssey a lui Stanley Kubrick. Devine foarte limpede cum Alfonso Cuaron face prin asta iar o dubla trimitere, atat la capodopera amintita, dar mai ales la teoria din spatele ei, cea care sugereaza ca germenii vietii au ajuns pe pamant accidental si din cosmos…



Multe alte markere aduc in discutie Solaris - Andrei Tarkovsky, The Right Stuff - Philip Kaufman,  Deliverance- John Boorman, Cast Away-  Robert Zemeckis, Meshes of the Afternoon - Maya Deren…caci  "Gravity" zice cel mai mult despre felul in care poate fi gestionata o situatie post-catastrofa; despre supravietuire si conditiile impuse de ea..







Metaforele religioase si mistice nu lipsesc si sunt la randul lor tratate cu delicatete, subtilitate si eleganta. Amintirea Gangelui, statueta lui Buda din nava chineza…Insa de departe cea mai reusita pare scena in care, in statia ruseasca Dr.Stone gaseste pe bord o icoana a sfantului Hristofor, patronul spiritual al calatorilor la crestini..Mai inainte de a lua decizia de a abandona lupta pentru viata (debransand oxigenul),  privirea ei mangaie cateva clipe icoana..Nu-i rostit niciun cuvant si nici nu-i foarte clar ce ii trece prin cap omului de stiinta privind-o…Insa, intocmai ca in urma unei rugaciuni ascultate, lucruri ce pot fi socotite supranaturale, ori doar nefiresti,  se intampla...ele ii schimba radical si hotararea si soarta. Brusc, si cu o daruire totala, Dr. Stone vrea cu intreaga ei fiinta sa traiasca.



O alta parabola impresionanta vizeaza lumea dezbinata..Periplul imprejurarilor ce ii pot salva viata o plimba pe Dr.Stone prin trei statii/nave spatiale, ce au toate comenzile si instructiunile in limbaje complet diferite (alfabete: latin englez, chirilic rus si ideografic chinezesc); Haosul ce se instaureaza e depasit cel mai mult prin noroc si similitudini, insa indicatia e transparenta: pentru a  spori  sansele unui succes universal societatea oamenilor trebuie sa isi anuleze granitele ce o divid si sa isi uite neantelegerile.



La capatul unor epuizante eforturi savanta reuseste. Din pantecul inundat al capsulei salvatoare  (aterizata dramatic pe fundul unui lac) ea se naste parasind placenta (costumul de astronaut) si iesind la lumina. Pluteste apoi inerta, o vreme, pe suprafata apei, pentru ca apoi, ajunsa la mal…fata in fata cu gravitatea insasi, sa se tareasca in nisip ca o reptila, sa mearga in patru labe ca o primata, si in final, ezitant... biped. Simbolic e evocata aici faza cea mai importanta a evolutiei vietii pe pamant: amfibienii.







"Gravity"...pentru cei mai multi, povestea palpitanta a unui naufragiu dublata de forta invincibila a sperantei si a increderii...e si altceva. Du-te si vezi..ai sa afli singur care-i adevarul despre filmul asta.












Picanterii:

-In limba engleza, termenul Gravity vine din familia de cuvinte ce are la baza grave…adica ceva foarte profund si marcant, sau locul in care toti vom sfarsi: mormant. Ceva de care Dr.Stone fuge pe intreaga durata a proiectiei, titlul filmului ascunzand si aici un hint.

-co-scenarist al productiei este fiul cel mai mare al regizorului Alfonso Cuaron.

-pentru a putea deveni compatibila cu trairile intense prin care trebuie sa treaca personajul sau, Sandra Bullock a urmat o pregatire psihiatrica de sase luni de zile. Sedintele s-au desfasurat in sensul invers al celor traditionale de tratament, medicul incercand sa o familiarizeze si pregateasca pentru  starile de suspans, de panica si de soc.

-in cateva imagini preluate fara casca de astronaut, chipul Sandrei este adus in ipostaze ce fac aluzie la filmul de referinta The Passion of Joan of Arc, a lui Carl Dreyer.

- parerile specialistilor privind posibilitatea ca un accident similar sa se petreaca in spatiul cosmic din imediata apropiere a planetei noastre sunt destul de controversate.  In  aeronautica fenomenul e recunoscut ca sindromul Kessler, dupa numele savantului care l-a imaginat in anul 1978.

- dupa abandonul lui Robert Downey Jr, pentru rolul Matt Kowalski au fost evaluati ca inlocuitori, pe rand: Daniel Craig, Tom Cruise, Tom Hanks, Harrison Ford, John Travolta, Bruce Willis, Russell Crowe, Kevin Costner,si  Denzel Washington, abia dupa asta jobul i-a fost incredintat lui George Clooney. Pentru rolul Dr. Stone fusese avuta in vedere doar Angelina Jolie (la care s-a renuntat pentru a relaxa bugetul filmului). O a doua invitatie a fost lansata catre Natalie Portman, dar respinsa de aceasta din cauza sarcinii avansate.

-ciclul de 90 de minute in care norul ucigas de ramasite revine la locul primului accident cu aceleasi intentii criminale, corespunde unei rotatii complete (la altitudinea statiei orbitale si la viteza ei de 17 500 mile/ora)  …nu intamplator el dicteaza durata filmului.

-este al treilea scenariu in care actorul Ed Harris reprezinta vocea de la sol a centrului de control al misiunii (celelalte doua: Apollo 13 si The Right Stuff )

-cand Dr.Stone intra in contact radio cu un necunoscut (pe unde scurte) acesta: Aningaaq, este de fapt personajul principal al scurt metrajului Aningaaq (2013) regizat de  Jonás Cuarón si care relateaza despre un pescar inuit, cainele si fetita sa, nevoiti sa locuiasca o bucata de timp pe un fiord inghetat.

-in spatiul cosmic sunetul nu se poate transmite in conditiile cunoscute de noi. Din acest motiv coloana sonora (absolut atipica) e una dintre cele mai mari izbanzi ale acestei productii, si ea a tinut cont de un volum impresionant de informatii, de consultanti NASA si de personal ce a desfasurat autentice activitati de intretinere si reparatii in afara statiilor orbitale din cer






The making of:









avatar
The Dude

Mesaje : 4455
Puncte : 4572
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Vin Mai 05, 2017 10:11 pm






Lili Marleen  
Rainer Werner Fassbinder (1981)



„Das Lied eines jungen Soldaten auf der Wacht”
Stand eine Laterne und steht sie noch davor
So wollen wir uns da wiedersehen
Bei der Laterne wollen wir stehen
       Wie einst Lili Marleen,
       wie einst Lili Marleen"




Va vine sau nu sa credeti, e doar povestea unui cantec. Ar fi putut sa ajunga la lada de gunoi, insa s-a intamplat sa aiba alt traseu. S-a intamplat, asta ne spune apasat  Fassbinder in singurul lui film in care cauta sa faca pace cu critica si cu conventionalul, vanand cel mai probabil un premiu ori o recunoastere.


                             


In povestea lui, melodia e scrisa de un evreu pentru o amanta actrita, de care familia incearca sa il rupa. Unul dintre multele daruri si atentii  neansemnate  cu care el o gratuleaza. Au loc insa schimbari grave: Der Krieg .

Nemtii ocupa Belgradul, evreul e implicat in miscarea de rezistenta, intervine o distanta, iar pe fondul ei un inalt ofiter german pune ochii pe actrita. La repezeala, in scopul interesat de a o ajuta, acesta ii inlesneste scoaterea unui disc si singura piesa la indemana, care convine, e cea scrisa de evreu. Oricum cantecul nu avea niciun viitor, si chiar si pe disc se rataceste repede printre rafturi si iese din actualitatea precara in care se infiripase.





Insa postul de radio Belgrad, care acum emite pentru wehrmacht (dar e ascultat intens in intreaga lumea) nu are decat 45 de discuri si trebuie sa faca fata la mii de dedicatii, cel putin catre cei sase milioane de soldati germani, acordati pe frecventa, 24 din 24, asteptand cu infrigurare mesaje din partea familiilor de acasa. E mai mult o importanta manevra de mentinere a moralului celor angajati direct in confruntari.





O captura de placi ce continea aproape numai compozitori interzisi de gestapo, dar care are in ea si o copie cu Lili Marleen, ajunge la postul de radio si discul  e difuzat around the clock mai mult de umplutura, pentru completarea playlistului.
                                                 




Are insa un succes nebun, nu numai in randul armatei germane ci si la aliati (care soldat n-are pe pamant, sau in gand, o iubita ?). Devine rapid chiar o problema nationala si ameninta sa dispara intrucat Joseph Goebbels (ministrul culturii) o considera morbida si destabilizatoare. Dar ii place la nebunie lui Hitler. Ii place atat de mult incat acesta o rasfata cu nesfarsite  onoruri pe interpreta si o ridica pana in cele mai inalte straturi ale societatii...unde, asemeni Mariei Tanase e repede racolata de servicii si introdusa in activitati de spionaj.





In fine, pe ultima linie a timpului sau, slagarul devine obiect de propaganda a aliatilor. Ei imprastie vestea executarii artistei (intr-un lagar de concentrare) si se ofera sa ii ajute pe soldatii inamici germani oferindu-le ei spre ascultare melodia de acum interzisa de conationalii lor.





Nici asta nu e cel mai bun film a lui Fassbinder (un regizor pentru care am multa pretuire), insa e unul dintre cele mai bune materiale de studiu ale cinemaului serios.





Exista pe la inceput  o scena in care familia compozitorului si alti complotisti au o adunare intr-un salon. E atata tehnica in scena asta, care nu dureaza mai mult de cateva zeci de secunde, incat ramai fara aer : aviz cunoscatorilor !

Pentru ceilalti cateva observatii necesare: Cand il vede pe DeNiro ridicand o spranceana si proferand o amenintare intr-un grup mafiot, Stan Papusa mare admirator al cinemaului si cu vizionari din filmoteca de referinta la activ, se bate cu palma pe frunte si exclama stupefiat : Bai tata...Ce mai talent ?

El zice asta pentru ca da bine (n-ai cum sa dai gres apreciindu-l pe DeNiro) si din acest motiv chiar crede ca ii place. Papusa habar n-are idee despre ceea ce vede de fapt si de ce s-e petrece. Zice si el acolo o parere...

In practica DeNiro trebuie sa aiba mare grija la felul in care face mima si la tonul pe care il foloseste declamand replica...insa astea sunt ultimele dintre preocuparile lui. El e pe ecran, ori aici are multiple ale obligatii simultane la fel de presante..Nu are voie sa se deplaseze decat intre linii marcate discret si nu are libertatea de a se misca asa cum ar vrea..Daca face altfel cum, fie va iesi din aria de focus a aparatului, fie va parasi zonele special amenajate sa ii lumineze chipul intr-un anumit fel, ori sa ii capteze vocea precis. E suficient sa plece capul cu cativa centimetrii si scena e ratata; dar in timpul filmarii actorii nu au voie sa se uite pe jos pentru a isi evalua permanent pozitia fata de reperele indicate, asa ca fiecare trebuie sa isi memoreze traiectul..Mai mult decat atat, va vorbi numai cand va ajunge intr-un anumit punct (caci poate rata girafa microfonului) si va actiona numai in concordanta cu reactia celorlalti actori implicati in turnarea scenei (care au aceleasi probleme, de multe ori devenind imprevizibili si el ca leading part (cu un contract de milioane de usd) va trebui sa corecteze greselile lor prin improvizatii de moment).

Sa ne intoarcem acum la scena din filmul lui Fassbinder. Ea are vreo opt personaje, fiecare in deplasare. Va imaginati ce labirint de culoare e marcat pe jos pentru fiecare dintre ele ?..Si cata grija pentru ca acestea sa nu se intersecteaza unele cu altele, ori cu sinele de rulare lae travelingului. ?.. Caci in salonul acela camera de filmat se misca si ea circular, acoperind aproape fiecare unghi. Va puteti inchipui dimensiunile schemei de iluminat necesare  fiecarui actor la momentul replicii in punctul stabilit ....si ce mai sincronizare perfecta trebuie sa existe ?  Pentru ca... ia te uita....??.... intreaga scena e trasa direct...dintro bucata, fara taietura. (in mai multe stop cadre am incercat sa numar sursele de lumina de tip spot si m-am oprit la 64...ele sunt doar o parte din cele utilizate). De ce face Rainer asta ?

Pentru ca vrea sa scoata din scena asta tot ce poate ea da.

Pentru ca el crede ca aici e un moment de culme al plotului si doreste sa obtina aici si acum de la spectator un efect participativ, de realitate, de coerenta si de credibilitate..Sa transmita prin asta intreaga tensiune a demersului  evocat … E razboi, iar oamenii aceia isi risca fara echivoc viata..nu poti bagateliza trairi de maxima profunzime..

Pentru ca Fassbinder are un mare respect fata de cinema, fata de cei care aleg sa ii vada filmul si fata de reactiile lor posibile...Pentru ca vrea sa inlature orice neantelegere si orice dubiu.

Asta este Rainer Werner Fassbinder, profesionistul de o exigenta vecina cu patologicul.



La Von Trier ? Pai el le spunea la actori sa zica ce au de spus, eventual respectand ordinea dialogului, dar nu musai, si incheia cu asta orice indicatie. Baie de lumina (lumina egala in fiecare zona a cadrului) si inregistratul  cu camera in mana rezolvau scena cum puteau mai bine si in doar cateva minute...





Se joaca mult cu luminile Rainer. Chipul lui Willie e in toate situatiile de debut scaldat in lumina...Radiaza...Ea e o femeie cu dragoste de viata, care mai si iubeste (in realitate  Hanna Sygulla, o actrita preferata de Fassbinder, dar si de o intreaga generatie...Nu atat ca femeie, ci ca daruire fata de scena...e un fel de Gina Patrichii a lor...in alt registru interpretativ, cu o altfel de abordare, dar cu acelasi devotament generalizat dedicat actoriei). Cand dragostea ei devine incerta lumina de pe chip dispare, printr-o minunata metafora tehnica.

Iarasi, filmarile prin glasvand (e o provocare pentru un observator onest si neinstruit cum de in cele mai multe scene ale peliculei exista asa ceva), naste o relatie de confidentialitate cu spectatorul. El afla unele lucruri cu discretie...prin gaura cheii. Iar scena torturarii compozitorului intemnitat, in care acesta este silit sa asculte la volum mare un disc stricat care repeta obsesiv acelasi pasaj muzical, imi pare o gaselnita (bergmaniana) de-a dreptul extraordinara...

Dar si drumul obisnuit al camerei pentru intregul turnaj, alegerea unghiurilor si a incadrarilor, conversatiile plan/contraplan,  enchaineurile, plonjoanele si racursiul, coloana sonora...Totul e o demonstratie de profesionalism la pas, greu de suportat pentru atatia regizori « independenti » si la moda, dar si pentru publicul pe care acestia au reusit sa si-l formeze.

                                                   




Du-te sa vezi povestea interesanta a unei melodii care a marcat o etapa greu incercata a omenirii, dar mai ales du-te sa vezi o apasatoare lectie de cultura cinematografica...







* Trimiterile la Von Trier nu isi propun sa ii aduca vreo critica acestuia. Ca orice mare regizor el are tehnici proprii: bune, sau rele. Desigur,  doar  rezultatul final e cel care conteaza pana la urma si singurul care face diferenta, iar per total Lars von Trier e pe plus. Imi place teribil  acest regizor, insa cu multe din metodele (citeste : excesele) lui nu pot fi de acord....Mi-ar  bate Fassbinder obrazu’


Picanterii:

-Personajul Willie compus de Hanna Sygulla este vag inspirat din viata artistei de cabaret Lale Andersen care este de fapt adevarata Lili Marleen.

-Desi intens controversat inca inainte de premiera Lili Marleen a ratat nominalizarea bine-meritata pentru premiile academiei de film.

-Curios, materialul de baza a fost inregistrat in limba engleaza si apoi dublat in germana.... pentru propriul public.

-Productia e supraincarcata de gafe ce amesteca temporalitatea, rigoarea unor norme, sau expun contradictiile unor detalii  (de ex. Robert e legitimat in tren de un ofiter in uniforma de general de armata); nici in declaratiile de debut, nici dupa premiera  Rainer Werner Fassbinder nu a oferit nicio explicatie in legatura cu aceste greseli.... pe care, prin tacere, si le-a asumat. In alt interviu si raspunzand altor intrebari, el a afirmat insa ca numiti markeri, ar trebui sa aminteasca mereu celor care urmaresc o proiectie, ca aceasta nu e decat o fictiune.





Making of:







avatar
The Dude

Mesaje : 4455
Puncte : 4572
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Vin Mai 12, 2017 8:42 pm







Predator
Predator- John McTiernan (1987)



La inceputul timpului speciei umane, ierarhizarea indivizilor care compuneau o colectivitate era mult mai simpla si foarte greu de contestat.

Conducea mereu cel mai puternic.

Daca teoriile aparitiei vietii pe pamant sunt adevarate macar in parte, atunci e sigur ca au fost necesari mii de ani pana cand siretenia sa ia locul fortei, iar cea mai prolifica activitate pentru ascensiunea vicleniei....n-a fost agricultura.



Cei mai abili vanatori, suficient de voinici pentru a se confrunta cu un animal haituit (doar cu o sulita in mana), dar si peste masura de isteti pentru a ii lua urma, a il ademeni, sau a ii reorienta fuga spre capcane, ori ambuscade, minutios pregatite, erau personaje de vaza, stimate si temute de semenii lor; de aceea n-ar trebui sa mire pe nimeni ca vanatoarea, ca activitate exercitata, a perpetuat printre discipolii ei declarati, numai o anumita elita a comunitatilor umane.



Din era primitiva si pana azi, au vanat pe rand cetatenii de rang inalt ai imperiilor antice; regii, curtenii, nobilii si latifundiarii evului mediu; aristocratii si burghezii, marii proprietari, cei instariti; iar azi toti cei pe care mediul ii considera capabili. Se intampla asa pentru ca vanatoarea a presupus intotdeauna o serie intreaga de calitati si aptitudini, dar si o anumita structura pentru care nu orice individ are bagajul adecvat.

Dutch: If it bleeds, we can kill it.

Seria Predator(s) este un omagiu si un imn inchinat spirtului vanatoresc adevarat, iar pentru practicantul traditionalei deprinderi el reprezinta o emotionanta confesiune si un manifest excelent formulat.

Desi filmele cu Arnold Schwarzenegger se anunta inca de pe afis ca apartinand unei categorii ce vizeaza direct latura comerciala a cinematografiei, superficialul, castigul usor si investitia minima, Predator 1 nu este nimic din toate astea.

Dimpotriva. E un film solid, atent construit, cu un plot interesant si cu un narativ de mare tinuta.



Etichetat in graba (strict pe baza distributiei si a incadrarii in stilul SF-Horror), el chiar era sa se piarda in noianul de productii asemanatoare ce invadau piata momentului, intrucat pana si admiratorii fideli ai lui Arnold aveau o mare dezamagire prin faptul ca eroul lor nu farama destule teste, nu pocea suficiente mutre si nu reusea sa traga un numar convingator de cartuse…



Pledoaria din aceasta fabuloasa productie cinematografica ajunge insa la adresantii de drept prin nastrujnice cai, abia dupa stingerea interesului vremelnic si publicitar.

Spectatorii carora le era dedicata si care detineau resursele necesare pentru ii intelege mesajul, o pot analiza “la rece” si pe indelete tarziu si mult dupa actualitatea ei. E vorba aici de cei lipsiti de fandoseala si de aere, de cei acomodati si impacati cu necesitatea abuzului permanent al omului fata de natura.

A celor ce isi asuma condamnarea de a supravietui prin canibalism pe seama partenerilor de regn.
Intr-un cuvant: a persoanelor rezonabile (intelegatoare, cultivate si responsabile).



Scenariul peliculei e fabricat dupa o schita literara numita Hunter, care in spirit (si in text) spune o alta poveste. Regula dominanta a vanatorii este insa respectul, ci nu conexiunile ei cu uciderea. Acolo, in padure, scormonind dupa premiul sau, vanatorul trebuie sa onoreze toate regulile care dau sanse maxime animalului. Pentru asta trebuie sa ii cunoasca habitatul, obiceiurile, transhumanta, metabolismul, traditiile, ritmurile vietii, urma, cuibaritul si pasajele. El nu are voie sa il astepte la adapatori si hranitori, nu are voie sa traga daca piesa sta pe loc, nu are dreptul sa impusca femele, ori exemplare etalon “de viitor“ pentru reproductie (de orice sex), pui sau feti imaturi; iar cand isi intalneste victima trebuie sa o termine in modul cel mai sigur si mai rapid cu putinta, evitand ranirea fara finalitate si scutind-o de suferinta si chin inutile.

In balanta superioritatii pe care arma i-o confera, salbaticiunile au simturi supra dezvoltate, posibilitati fizice net superioare, reactii prompte si spontaneitate mult peste limitele umane. Au sisteme de avertizare bine puse la punct si corelate, ascunzatori inexpugnabile, ori de neaflat. De aceea, in ciuda a tot ce se crede indeobste, vanatoarea e o confruntare echitabila, in care cel cu o conduita morala controlabila are numai datorii si oprelisti, iar cel “care nu cuvanta” isi pastreaza o libertate neingradita.



Dupa scurtul preambul, intrebarea retorica pe care unele recenizii si-au pus-o la lansarea peliculei: “de ce predatorul nu l-a lichidat imediat pe agresorul uman prin armele infailibile de care dispunea ??” ne apare tembela si idioata in cel mai fericit caz…

Fiindca, chiar si din alta lume: Predator e un vanator adevarat, aflat pe un fond cinegetic indepartat si exotic, hranindu-si pasiunea…Intr-o scena cheie a proiectiei, el renunta la armura si in general la avantajele tehnologice prin care si-ar putea anula instantaneu opozantul, intrucat il asimileaza vanatului si in semn de respect fata de acesta, asa cum a fost educat, incearca sa echilibreze sansele pentru a face din actiunea sa, nu un act de exterminare, ci o confruntare…Metafora imi pare de o forta iesita din comun si este intrecuta in valoare doar de cea de a doua secventa esentiala a peliculei, cea din final, in care invinsa de istetimea capturii sale, a carei inferioritate s-a chinuit sa o compenseze, fiinta extraterestra isi recunoaste infrangererea si isi accepta plina de mandrie sfrasitul…pentru ca si daca e un esec penibil, el vine la capatul unei confruntari oneste...si pana la urma asta a fost intreaga miza...... "What the hell are you?" se intreaba reciproc si in oglinda cei doi combatanti, in ultimul si singurul lor dialog.....

Dutch:[Last Lines] What the hell *are* you?
The Predator: What the hell are *you*?


Altfel filmul e tot ce se declara ca e: are nerv, are imagine, are mesaj si suspans, teroare. Are ritm.



In imperiul naturii supravietuiesc doar cei ce merita..intr-un fel, sau in altul.

De la inceputul timpului speciei umane lucrurile nu au stat diferit nici macar o singura zi.

Nu-i nimic tragic in asta pentru cel care pricepe cum merg treburile pe planeta Pamant, acolo de unde bastinasii nu parasesc niciodata locul asa cum au sosit...Din lumea asta nimeni nu pleaca viu....iar de scapat, scapa numai cei care se pot adapta. Mai se salveaza insa si cei ce aleg sa faca din moralitate si disciplina o religie care refuza orice compromis...Du-te sa vezi cum, intr-o alternativa etica plina de bravura...





Picanterii :

-pentru actori turnajul a fost un adevarat calvar. filmat in Mexic, in mijlocul padurii tropicale, echipa s-a confruntat cu toate neajunsurile posibile, de la insecte, lipitori, ploi interminabile, frig patrunzator, dizenterie, conditii de acomodare precare si vitregi. a fost un experiment dur si o incercare extrema.

-Jean Claude Van Damme ar fi trebuit sa joace rolul vanatorului intergalactic, insa dupa primele cadre filmate, atunci cand a inteles ca va trebui sa fie doar un monstru pe toata durata inregistrarilor s-a retras, desi cateva scene cu el au ramas si s-au folosit in cupajul final.

-costumul predatorului a avut mai multe variante si confectionarea lui a costat o adevarata avere (concept-design-executie peste un milion usd). initial avea forma unei soparle, cu ochi galbeni de reptila si chip de acvila. ultima forma adoptata a insemnat insa un mare dezavantaj intrucat purtatorul outfitului se misca greu din cauza greutatii si lipsei de echilibru a acesteia; in plus nu vedea mai nimic, motiv pentru care Kevin Peter Hall, actorul din spatele personajului, trebuia sa memoreze gesturile fiecarui act inaintea realizarii lui. tot din cauza asta, in timpul luptei, Kevin l-a lovit de mai multe ori accidental pe Arnold.

-mandibulele predatorului au fost adaugate portretului acestuia de regizorul James Cameron

-membrii comandoului din film au facut toti cariere de succes in politica si literatura.

-pilotul elicopterului din final este actorul Kevin Peter Hall, care in restul filmului umple costumul predatorului.





making of:










avatar
The Dude

Mesaje : 4455
Puncte : 4572
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Vin Mai 19, 2017 7:30 pm






Andrei Rubliov
Андрей Рублёв - Andrei Rublev -  Andrei Tarkovski (1966)



"Creatia este unul dintre momentele de pret in care ne asemanam Ziditorului; de aceea, n-am crezut niciodata intr-o arta independenta de Ziditorul suprem, nu cred intr-o arta fara Dumnezeu. Sensul artei este rugaciunea, este rugaciunea mea. Daca aceasta rugaciune, daca filmele mele pot aduce oamenii la Dumnezeu, cu atat mai bine. Atunci viata mea isi va capata intregul sens: acela, esential, de a sluji." - Andrei Tarkovski







E o “fresca istorica” acest film (era sa zic “aceasta capodopera” dar sintagma e mult prea firava ca sa poata sustine intraga greutate a productiei, asa ca acolo unde exactul nu poate fi intrebuintat…e mai bine sa lasam ambiguitatea sa domneasca).

Suntem invitati sa credem ca ar fi vorba de o monografie a pictorului de icoane rus (iconograf) Andrey Rublyov, un artist plin de imaginatie si indrazneala, ce avea sa impuna un stil extrem de personal si de autentic interpretarii ortodoxe a picturii laice, dar care avea sa aduca si importante influente ideative in intreaga creatie plastica ce i-a urmat.





Insa nu este asa.

Cei 25 de ani pe care narativul ii urmareste in decursul unei proiectii de 205 minute sunt chiar cu totul altceva.
Sunt o analiza, nu a unei perioade  pline pana la refuz de trairi esentiale, nu o relatare a unor evenimente ce au marcat istoria Rusiei, nu destinele unor personaje puternic afectate de vicisitudinile timpului.

Sunt o investigatie asupra conditiei artistului in societate si despre rolul artei in lume.
Sunt o reconstituire ce isi propune sa explice cum se instaleaza, cum creste si cum transforma fiinta, actul credintei.

Pentru o monografie a unui erou national ?...In mult prea multe scene Rublyov lipseste, iar pentru o foarte lunga perioada el isi autoimpune un cod al tacerii fiind, in cadru, doar o prezenta (care, in treacat fie spus, este o excelenta metafora cinematografica)



Andrey Rublyov-ul lui Tarkovski este un studiu ontologic, o entelehie existentiala si o metafora hermeneutica de o inestimabila valoare, iar faptul ca lucruri de o asemenea profunzime se pot transmite intr-un mod atat de simplu, cu o geniala lejeritate, ar trebui sa fie pentru oricine (artist, filozof, sociolog, consumator de arta, etc) pilda exemplara.





Exegetii acestui film remarca cu respect mai ales contextul in care s-a realizat ecranizarea = anturajul unui mediu ateu, totalitar si represiv; ei opunand continutul scenariului, situatiei contemporane productiei si identificand in plot aluzii, trimiteri, insinuari, elemente de pamflet ce conduc spre concluzii din alta dimensiune..... Una apartinand trecutului recent, ramase din nefericire la fel de actuale si de empatice chiar si azi.



Ca in intreaga opera a lui Tarkovski reintalnim si aici sumedenia de planuri ce evolueaza si se dezvolta simultan, cu interferente neasteptate si descarcari previzibile, cu personaje vii si lapidar creionate (din numai cateva replici).

Cadrele fotografice magistral alese, manipularea eclarajului in reconstituirea ambientala, tensionarea unor secvente din tehnica contrastului utilizat (clar/obscur) si explozia de culoare din ultimele secvente, alipite unei realizari integral alb/negru, ne reamintesc repede cu cine avem de a face.

"Atins de o idee creativa, omul incepe sa auda in sine insusi aceeasi chemare a adevarului, care i-a oferit artistului oportunitatea producerii operei sale. Cand este stabilita o legatura intre creatie si cel care o priveste, acesta experimenteaza o stare sublima si purificatoare. In aceasta aura care uneste productiile si audienta, cea mai pura parte din noi se descopera si insetam de dorinta de a o face libera. In aceste momente ne recunoastem propriile adancimi spirituale si cele mai intense stari ale propriilor emotii."

Filmul Andrey Rublyov (pana la urma o altfel de viziune a istoriei si a spiritualitatii, ce nu cauta raspunsuri ci doar identifica intrebari)  este alcatuit din opt componente: un prolog si sapte episoade ce isi propun sa umple sfertul de veac la care se refera. Fiecare dintre parti este o poveste, o atitudine, un discurs si un eveniment istoric probabil, toate la un loc urmaresc aparent cateva personaje si devenirea lor.

Prolog - I. Măscăriciul (1400), II. Teofan Grecul (1405), III. Patimile după Andrei (1406), IV. Judecata de Apoi (1408), V. Năvălirea (1408), VI. Tăcerea (1412), VII. Clopotul (1423);






Nici nu stii care-i mai frumoasa…


Dar cu siguranta prologul si ultima dintre ele sunt cele mai spectaculoase.

Pentru ca totul incepe cu zborul unui balon cu aer cald, improvizat (care se si prabuseste) insa de la bordul caruia un mujic curajos, curios si inventiv poate imbratisa  vederea de ansamblu a teritoriului unei manastiri…si implicit prin acest artificiu poate anunta cadrul general al plotului ce va urma. Prin contrast, ultima parte a filmului reia la alta scara de reprezentare tot taranul curajos, curios si inventiv, de data asta incarcat cu responsabilitatea fata de un angajament la fel de periculos, dar aflat de fapt intr-o lupta mult mai apriga cu propriile limite…O lupta pe care reuseste sa o castige si sa o piarda in acelasi timp, caci succesul il consuma si il epuizeaza, lasandu-l in urma, prada propriilor contradictii si incertitudini.




Andrey Rublyov nu-i doar un film, nu-i vreo realizare, nu-i nicio capodopera..
E ceva peste toate astea ........ si mai este si un important reper al cinematografiei…

Sau cum spunea cineva:

It is not a film that needs to be processed or even understood, only experienced and wondered at.








Nu mai pierde niciun moment: DU-TE SA IL VEZI !!!





"In cinema it is necessary not to explain, but to act upon the viewer's feelings, and the emotion which is awoken is what provokes thought," wrote Tarkovsky in 1962.











Picanterii:


- ...personale...apropierea mea de Rubliov este una speciala...intrucat sunt fericitul posesor al unei icoane miniaturale ce apartine marelui artist. icoana are o intreaga istorie si se afla intr-o stare foarte buna. Ea ii reprezinta pe sfiinti arhangeli Mihail si Gavril...sic...

- The movie was completed and shown to selected people in private screenings in the winter of 1966. The first official screening was in February 1969 in Moscow, followed by a screening at the Cannes film festival in May 1969. International distribution started in 1973.

- Filmul este azi in fruntea unui calasament al Vaticanului, in ce priveste acuratetea relatarilor "de profil" ecranizate. Din punctul de vedere al  sacralitatii, pelicula se claseaza abia in primele 50.








Making of:









avatar
The Dude

Mesaje : 4455
Puncte : 4572
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Vin Mai 26, 2017 9:00 pm






Fitzcarraldo
Fitzcarraldo - Werner Herzog (1982)



“A fairly young, intelligent-looking man with long hair asked me whether filming or being filmed could do harm, whether it could destroy a person. In my heart the answer was yes, but I said no.”





Mai puternic decat visul unui nebun, dispus sa faca orice pentru a construi o sala de opera in mijlocul junglei amazoniene (sic!), este decizia unui nebun inca si mai mare de a ii reitera intreprinderile pentru a le elogia apoi intr-un film memorialistic encomiastic.




Nu sunt tiparele dupa care functioneaza in general cinematograful, dar datoram stilul asta faptului ca Herzog a fost la origini un specialist al documentarului. Tendinta lui de a reabilita prin detalii, o realitate (acolo unde cea existenta e prea modesta) se justifica, pe de-o parte printr-un respect desavarsit fata de acuratetea relatarii, iar pe de alta, prin nevoia ridicarii intamplarilor la un nivel superior al exigentelor, care sa satisfaca pretentiile unui public ceva mai rafinat.



Fara indoiala ca Fitzcarraldo ar fi putut sa fie realizat integral intr-un studio. Scenele cu fundalul padurii tropicale puteau fi supraimprimate, râul putea fi oricare altul, vaporul doar o macheta, ori o suita de machete..De asemenea rolul principal i-ar fi putut ramane lui Jason Robards, iar scenariul cantonat in prima sa forma laconica si lapidara.



In locul variantei facile si la indemana, Werner Herzog alege insa (cu un pret urias) autenticul, printr-un gest de protest ce reprosaza simbolic studiourilor de film  abuzul in butaforie si excesul contrafacerilor prin manipularile tehnologiei.



Paradoxal, istoria productiei Fitzcarraldo releva ca aventurile petrecute cu prilejul turnajelor intrec in spectaculos pe cele despre care ea vorbeste, caci daca eroul evocat a reusit sa transporte un vas de 30 de tone, dezasamblandu-l si reconstituindu-l de o parte si de alta a unui deal, Herzog a carat un vapor de 340 de tone, intreg pe acelasi traseu. Tot procesul ispravii fiind cel ce poate fi urmarit pe ecran, unde doar accidentele mortale si riscurile sunt tratate cu discretie.

Abia tarziu, intr-un making of comemorativ regizorul se destainuie doar partial, omitand evenimente importante (dar cu risc de interpretare penala), insa chiar si asa declaratiile lui, sustinute de ceilalti participanti la experimentul celor patru ani de inregistrari (!!!)sunt  .....  cel putin socante.



Doi sateni striviti sub busteni, patru inecati, trei membrii ai echipei de filmare greu accidentati in scena derivei vasului din zona caderilor de apa... Pericolul enorm al unui accident colectiv cu consecinte greu de anticipat, caci cablul de tractiune al navei era mult subdimensionat, ori smulgerea lui ar fi facut ravagii printre participantii la actiuni. Imbolnaviri de malarie, infectii grave, muscaturi veninoase...Peste toate, bomboana de pe tort, dramatismul supranatural al muncitorului intepat de o insecta ucigasa, care isi reteaza fara nicio ezitare piciorul, (cu drujba pe care o avea asupra sa) pentru a isi salva astfel viata...

Trei vapoare identice au fost cumparate, iar secventele in care unul dintre ele e scapat de sub control printre pragurile cascadaelor, au fost filmate "la noroc"  si "la sacrificiu", fara sa se cunoasca cum se vor termina.





Fiindca partea cea mai impresionanta a acestei pelicule exemplare sta taman in veridicitatea ei. O poveste adevarata, un vapor adevarat...si un nebun adevarat Klaus Kinski (cu sotia lui adevarata, Claudia Cardinale)...Dar cel mai mult: Amazonia adevarata...Locul in care Dumnezeu nu a mai apucat sa isi termine creatia si a lasat lucrurile in voia lor, de izbeliste, urmand sa se intoarca, pentru a duce treaba pana la cap abia dupa trecerea omului.




La polul opus: visatorul irecuperabil, mistuit de pasiunile si de obsesiile sale pentru scena de opera si pentru Caruso, gata sa faca fata oricarei incercari, cu o duritate si o tenacitate de care nicun alt personaj cunoscut nu pare sa fie capabil.

Optimismul si increderea ii sunt pur si simplu fermecatoare, cu atat mai mult cu cat Fitzcarraldo apare in narativ imediat dupa un mare esec (falimentul Trans-Andean Railways) si in plin semi-esec (fabrica de gheata). Perseverenta si staruinta lui vor fi recompensate pe alt palier. Nu, nu se va imbogatii...asta nu ii iese, insa va reusi sa treaca vaporul peste munte si va reusi sa aduca reprezentatia de opera acolo unde si-a propus....chiar daca numai pentru un singur spectacol...

Fiindca idealurile realizate sunt ingeri cazuti Herzog, ca si divinitatea,  le implineste numai atat cat trebuie si intotdeauna diferit de solicitare.

O secventa cheie de mare eleganta  confirma asta. Daca proiectia incepe cu un Fitzcarraldo vaslind la o mica barca al carui motor a crapat, ea se sfarseste cu un Fitzcarraldo dominand puntea cea mai de sus a unui cargobot, in mijlocul apoteoticului concert...de opera...in navigare, cu decoruri si costume..patronand maiestos si incantator... asemeni unui zeu in ascensiune.


Fitzcarraldo e un film frumos, spus dintro suflare. Are sa iti placa.

Prin cinema Herzog stapaneste autoritar o poezie ciudata si inimitabila ce, intre altele, nu iti da voie sa te rupi din story..In cadrele voiajului din amonte, ce merita urmarite cu respiratia oprita el reuseste sa surprinda insasi plutirea; in ciuda tensiunilor de la bord si fara niciun gest care sa o anunte....E aceiasi plutire ce stapaneste lumea interioara a lui Fitzcarraldo acolo unde se petrec atatea lucruri minunate de care n-avem cunostiinta si despre care nu n-i se spun prea multe, dar cum altfel poate arata arhitectura interioara a unui pasionat ca el ?? Ni-l imaginam mai mult decat il vedem si il simtim mai amplu decat il putem percepe.. E o imensa maiestrie in inocularea asta, la care pune serios umarul si Kinski, chiar fara sa vrea.

De fapt simbioza Herzog/Kinski (legendara, si de care am mai vorbit) e iarasi motorul ce tine in miscare actul artistic. Ca si in "Aguirre, the Wrath of God", meandrele Amazonului ofera suportul epic, iar clasicei colaborari cu grupul de rock progresiv/electronic "Popol Vuh", ii sunt alaturate acum complementar, cu bun simt si in armonie, o sumedenie de arii de referinta ce participa activ la plot, facand din coloana sonora personaj, dar si o noua forma de decor.



Desi i s-a reprosat calitatea imaginilor, Fitzcarraldo ramane dupa mine un eseu pictural in primul rand. Secvente-cadru lungi, de tip fresca; panoramari ce scot in fata peisajul luxuriant, curgerea apelor, jocul mimic al fetei lui Kinski, ce tine locul unor capitole intregi de text, ori a unor zeci de minute din scenariu...Du-te sa vezi toate astea intr-o aventura al carui absurd e egalat doar de increderea in posibil, si amandoua sunt duse pana hat, departe de ce stii, sau de ce stiai...



Picanterii:

- ca de obicei Kinski a fost o pacoste de la un cap la altul..certurile si bataile cu mebrii echipei de filmare, dar si comportamentul despotic fata de localnicii care asigurau figuratia, l-a facut pe unul dintre acestia sa ii propuna lui Herzog, in modul cel mai serios, sa ii permita sa il ucida.

- numele personajului real al scriptului: Carlos Fermin Fitzcarrald (Brian Sweeney Fitzgerald in film), era mult peste posibilitatile de comunicare a bastinasilor in mijlocul carora a fost nevoit sa evolueze. Abreviind si consonand corespunzator, acestia au impus formula Fitzcarraldo.

-Carlos Fermin Fitzcarrald a murit la 35 de ani inecat intrun accident naval.

-in primele patru luni de filmare s-a inregistrat circa 25% din intreaga pelicula.  Jason Robards si Mick Jagger  imparteau rolurile principale, insa primul s-a imbolnavit de o boala tropicala ce nu i-a mai permis intoarcerea in locatie dupa tratament. Tot materialul a fost distrus. Filmarile s-au reluat de la zero cu Kinski, personajul lui Jagger (servitorul si confidentul lui Fitzcarraldo) fiind cu totul scos din scenariu.

-ori de cate ori in film canta Caruso, norocul lui Fitzcarraldo se schimba in bine.

-documentarul Burden of Dreams (1982) povesteste in detaliu, despre felul in care s-a realizat productia.La consilierea unui avocat, din el  au fost excluse mai multe scene ce puteau genera anchete privind accidentele din culpa. Recomand ca Burden of Dreams sa fie urmarit abia dupa vizionarea lung metrajului




making of:


avatar
The Dude

Mesaje : 4455
Puncte : 4572
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Dum Iun 04, 2017 11:53 am



 

 

 

Holy Motors
Holy Motors - Alexandre Oscar Dupont aka Leos Carax (2012)

 

 

Leos Carax: "Acolo unde oamenii “garează” pe timpul nopții – este ceea ce numim “acasă”. Dar unde este adevarata reședință a fiecăruia? Sau este mai bine să-ți trăiești viața în mișcare, ca un explorator, străbătând țări și mari? Dar, probabil, casele noastre adevărate sunt deja computerele."



 O parabola adresata cinematografiei in ansamblul ei. Pozitionarea e atat de incerta si abila incat ar putea la fel de bine sa fie vorba de o pledoarie, ori de un rechizitoriu. Critica de specialitate insasi oscileaza intre aceste extreme, atunci cand incearca sa evalueze pelicula Holy Motors, care ramane o realizare de tip suprarealist, cu tenta film noir, ce se desfasoara intr-un univers fantezist..



 
In decursul unei zile, inceputa dimineata devreme si terminata seara tarziu, un domn pe nume Oscar, actionand impotriva vointei sale, calatoreste intr-o limuzina luxoasa pe un traseu cu multe opriri. In timpul lor, Oscar coboara din masina pentru a performa cateva secvente spuse sau jucate, dintrun rol mereu diferit. Gama acestora e una foarte larga si foarte variata. El e pe rand : om de afaceri, cersetoare…”este un tată care își ia fetița de la o petrecere, un acordeonist, domnul Merde (din scurt metrajul cu același nume, semnat tot Carax), molfăind crizanteme, în fugă printr-un Pere Lachaise în care inscripțiile de pe morminte sunt trimiteri către siteuri de internet. Compune o Pieta cu Eva Mendes pe post de Maria. Se înjughie cu un mafiot. Se luptă și mimează sexul cu o contorsionistă pentru un anime. E pe patul de moarte, plâns de o tânără decupată din Portretul unei doamne” .



 Cand Oscar nu este una dintre interpretarile sale, el o pregateste pe urmatoarea, in interiorul generos al vehiculului extravagant, consultand o asistenta, scenariul si preparand machiajul adecvat. Oscar este, la drept vorbind un actor al propriului sau destin, iar daca analizam tipologiile pe care trebuie sa le compuna,  aduce in felul asta un omagiu, sau platese cu dinti inclestati un tribut datorat, celei de-a saptea arte.

 Depersonalizarea lui prin dizolvare in fiecare dintre indivizii pe care e silit sa ii intruchipeze, transmite mesajul lui Carax, care acuza (ori aclama) filmul pentru extraordinara lui expansiune si agresivitate, pentru felul deranjant (sau meritoriu) in care acapareaza fiinta, intr-un permanent asalt de productii din care nu lipsesc niciodata sangele, rasul si lacrimile, violenta si patima.



 Momentele si locatiile defileaza prin fata noastra intr-un periplu greu de anticipat si cu un efect destul de bizar, simbolizand drama si complexele celui silit de ambientul personal sa fie zilnic altcineva, utilizand, dar fiind si itrebuintat. Un personaj asimilat masinilor care in esenta fac acelasi lucru.. Das man machine, nici nu-i un concept nou..



 
Lumea e asadar una a motoarelor in care nu difera decat modelul, asa ca ingrijorarea din dialogul final al limuzinelor merge mult mai departe decat grija lor pentru sine..E un semnal de alarma pentru toate motoarele, mecanice ori biologice…Plotul nu e mai complicat decat atat, iar trimiterile catre Godard, Jarmusch, Trier si Franju, la filmele Multimea (The Crowd -King Vidor) , Timpuri Noi (Modern Times – Chaplin) si Frumoasa si Bestia (La Belle Et La Bête - Jean Cocteau), inca multe altele,  sunt evidente si suficient de bine stilizate.



Ar mai putea fi vorba de un manifest impotriva consumerismului, de un poem abstract, de un eseu filozofic, de relatia particulara si nesigura dintre om si tehnologie, ori de un pamflet psihologic; insa, una peste alta, cred ca este mai degraba vorba despre un vis. Inceputul peliculei, care ni-l arata pe regizorul Carax, descoperind o usa secreta din dormitorul sau ce duce spre o sala de spectacol, prin care el si paseste, pare sa indice cel mai sigur asta. Un vis (cosmar, ori idilic)  in care oamenii “de film” ne pastreaza martori ai erodarii noastre progresive, fara posibilitatea de a interveni in cursul evenimentelor altfel cum decat contemplativ.



 Du-te sa vezi alegoria unei apocalipse “de catifea”, pusa la cale de o conspiratie la care participa un ecran, un aparat de filmat si cateva echipamente de proiectie, prin complicitatea activa a unor masini…sfinte…

 

Du-te sa vezi un film deosebit de interesant…

 

 
Picanterii:

 
- Leos Carax: "Pentru “Holy Motors” am inclus imaginea acelor limuzine extra-lungi, pe care le tot vedem de câțiva ani. M-am intersectat cu ele pentru prima dată în America, și acum la Paris, în cartierul meu, în fiecare duminică la nunțile chinezilor. Ele sunt în ton cu timpul lor. Atât de ostentative și de prost gust. Aspectuase la exterior, dar în interior se simte un fel de tristețe, ca într-un hotel de prostituate. Chiar și atunci când mă emoționează. Sunt desuete, vechi jucării futuriste ale trecutului. Cred că ele marchează sfârșitul unei ere, cea a mașinilor de mari dimensiuni. Curând, aceste mașini au devenit inima filmului, motorul său, pot să spun. Mi le-am imaginat ca lungi nave care poartă oamenii în ultimele lor călătorii, ultimele lor activități.

 

- Pana la urma Holy Motors este un fel de science-fiction, unde bărbați, fiare și mașini ar fi în pericol de dispariție – “motoare sacre” unite, legate printr-un destin comun, sclave într-o lume din ce în ce mai virtuală. O lume din care ar dispărea treptat mașinile adevărate, experiențele reale, acțiunea in sine."


 

 
Making of:

 




avatar
The Dude

Mesaje : 4455
Puncte : 4572
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Vin Iun 09, 2017 9:43 pm






Fixeur
Adrian Sitaru - 2016


Cu un scenariu tocit si monoton, un story de plan secund inca si mai subtire; cu interpretari modeste dar situate precis in limitele profesionalismului, al saselea lung metraj regizat de Adrian Sitaru este, in opinia generala, cea mai interesanta dintre realizarile sale.





Paradoxul se datoreaza poate abilitatilor si inventivitatii din post procesare (ce au si cunoscut o recunoastere oficiala, prin atribuirea premiului 'Post Republic Award' – Sarajevo 2015, dedicat exclusiv peliculelor aflate „in lucru”) insa ca efect, el uimeste categoric printr-o cursivitate rar intalnita in cinemaul romanesc.



Astfel filmul e fluid, aluneca, se prelinge natural aseamanandu-se izbitor, din acest punct de vedere, cu marile productii ale lumii. Esti chiar bucuros sa constati ca trecerea timpului de proiectie devine abstracta, desi subiectul nu e nici pe departe unul captivant, iar personajele intrupate raman neconvingatoare si prea putin coerente.




In contrapartida, atentia obsesiva pentru compunerea secventelor, pentru alegerea unghiurilor de abordare, pentru alternanta preluarilor si pentru dialogul cadrelor, este una remarcabila, dezinvolta si plina de neprevazut (Bravo ! = cinci stele aici domnule Adrian Silisteanu pentru imagine).



Pe repede inainte povestea repatrierii unei tinere, racolate  de proxeneti si obligata sa se prostitueze in Franta, provoaca reactia echipei de jurnalisti straini "de serviciu" ce isi propune sa realizeze un reportaj, cu si despre victima. Planul se poate aplica printr-un mijlocitor autohton, iar serviciile de aceste gen sunt puse la dispozitie pretutindeni in lume de catre „un fixeur”. Ca intermediarul ales in aceasta chestiune este din coincidenta si stagiar la biroul din București al France Presse (aspirant la un post de reporter al celebrei agentii) pare sa fie doar un aspect colateral si normal, dar nu e.

In sub-text intriga pariaza la greu pe scamatoria asta, ca pe o nemaipomenita inovatie narativa, in fapt dezgustul si deceptia fixeur-ului dezvoltate prin tristul experiment trait „pe viu” vis a vis de meseria aleasa, sunt atat de comune incat raman doar penibile, daca nu chiar ridicole. Sitaru nu face decat sa se auto-citeze pe o tema quasi perdanta, care nici in trecut (Ilegitim - 2106 si Domestic - 2011) nu i-a adus cine stie ce procopseala: adica, exploatarea contradictiilor dintre sistemul de viata conciliant (citeste corupt) practicat frecvent (de pe urma caruia ai mari beneficii) si principiile etice in care crezi cu devotament ca in ceva conceptual, pur teoretic, distant... si aplicabil doar celorlalti.




Pe direct "Fixeur" a atras publicul inca din promo prin celebra replica a Ancai (Diana Spatarescu) adresata nefiresc si fara logica lui Radu (Tudor Istodor): „Vrei sa ti-o sug ??...Hai ca stiu ca vrei..” prezenta in toate trailerele.. si care suna atat de bine in urechile domnilor de orice conditie sociala.

Nici nu merita comentat mai mult, insa pentru petrecerea unei dupa-amiezi relaxante in sala de spectacol, cand pe fondul imaginilor bine inlantuite si pitoresti (pana la un punct) iti poti lasa spiritul liber sa mai cocheteze si cu alte ganduri: Du-te sa vezi o productie de categorie secundara cu o alcatuire surprinzatoare.


Picanterii:

- Personajul principal al intamplarii adevarate ce a stat la baza relatarilor este cinematografarul Adrian Silisteanu care inainte de a deveni operator, a functionat ca fixeur in relatia cu Romania, pentru France Presse.

- Mai putin obisnuit, dramatizarea a fost revizuita pe parcursul turnajelor de catre Razvan Radulescu, unul care a ajutat foarte mult la o calmarea a atitudinii celor implicati facandu-i sa inteleaga ca nu e chiar nimic extraordinar, nici in traficul cu carne vie, nici in prostitutie, nici in abuzurile presei libere in goana sa dupa senzational... nici in toate astea la un loc.

- Actrita Diana Spatarescu a fost nevoita sa repete scenele in care apare, de mai multe ori, fara succesul asteptat de echipa. Dublele solicitate n-aveau niciun motiv scenic si au ramas fara rezultate. Este posibil ca ea sa fi fost si victima unor sicane a directorilor (dupa cum s-a zvonit atunci prin culise).



Making of





avatar
The Dude

Mesaje : 4455
Puncte : 4572
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Joi Iun 15, 2017 12:30 pm






The Hours
Orele - Stephen Daldry (2002)


Regizorul Stephen Daldry si scenaristul David Hare reconstruiesc aici impreuna nuvela omonima a lui Michael Cunningham  (lucrare de exceptie, intens premiata), care propune publicului o varianta vizuala distanta si acurata a sfarsitului Virginei Woolf .



Considerata o inovatoare a limbii engleze si recunoascuta ca promotoare/precursoare a unui stil literar nou si original pentru epoca careia i-a apartinut, Woolf investigheaza structura intima a personajelor sale, pornind de la motivatiile psihologice si empatice ale acestora si sfarsind in meandrele constintei fiecaruia dintre ele. Lirismul, lipsa unor actiuni concrete, ori neobisnuite, perceptia disociata a aceluiasi eveniment in puncte de vedere individuale cu multe alternante, alcatuiesc impreuna o atmosfera apasatoare, ce abunda in sonorizari si peisaje extraordinar de bine sugerate prin cuvinte.

Pe un circuit ondulatoriu, al carui ritm aminteste de epicul versificat al evului mediu, scriitura acestei minunate doamne cunoaste o crestere calitativa de la roman la roman, dar si o alienare progresiva (pe masura ce boala mentala de care a suferit ii acapara lacom luciditatea), conjunctia dintre cele doua tendinte oferind un rezultat inca si mai spectaculos.



In cartile Virginei Woolf nu exista intrigi adevarate, ci doar refractii distorsionate ale realitatii, prin prisma subiectiva a receptivului (atent personalizat tipologic).

Nu-i asadar vreo mare surpriza ca The Hours, in tentativa de a ecraniza o lucrare ce sintetizeaza virtual tocmai spiritul celebrei romanciere, incearca sa faca asta pe o cale cinematografica asemanatore modului ei de a fii, in termeni metaforici.



Filmul paralelizeaza trei destine feminine ce parcurg simultan o singura zi. Prima este chiar Virginia in ultimele ei 12 ore de viata, a doua: eroina principala doamna Dalloway din nuvela lui Cunningham si a treia, Laura Brown (poate cea mai interesanta) o cititoare oarecare a volumului, aflata intr-un moment de mare cumpana existentiala.







Sunt generatii diferite, cu semnificative deosebiri, dar care au pozitii asemanatoare fata de solutia  suicidala a tuturor problemelor.  De fapt intregul narativ orbiteaza in jurul acestei optiuni, iar doua dintre cele trei tentative din story,  chiar reusesc.



Ca si in lecturile Virginei Woolf, mare lucru nu se petrece. Asteptari deturnate, neimpliniri ajunse in faza constientizarii, revolta implozata fata de social si fata de esecul civilizatiei... o arie insemnata de nemultumiri, ce pot fi insa depasite.



Cea mai puternica parabola a productiei o constituie cadrul in care soarta, sarind peste barierele ce nu se ridica niciodata (alt timp, alta geografie, alt mediu, alta educatie,etc.) intersecteaza fabulos evolutiile celor trei protagoniste: Virginia se decide sa il ucida pe unul dintre actorii romanului ei, anticipand reactia cititoarei din viitorul care va urma. Logica ei e induiosatoare si aparent imbatabila: “Cineva trebuie sa moara in paginile acestei carti, pentru ca altcineva din viata adevarata, sa poata trai in continuare”. E un marasm ce trimite gandul la acele tehnici de cult voodoo, in care papusi fabricate special dupa chipul si semuirea cuiva sunt silite de vraci printr-o chimie magica, sa preia nenorocirile  pregatite de ursita celor pe care ii copiaza.



Dublat masiv prin mijloace de exprimare specifice turnajelor ce isi propun sa participe prin efecte adecvate la instituirea unui univers cooperant cu plotul, lung metrajul este in ansamblu impresionant si teribil. Are sa iti placa si te va marca cu siguranta... Du-te sa vezi cu ochii tai atat cum, cat si de ce ar fi de preferat sa nu te omori... fiindca, vorba Virginiei:





Picanterii:

- Virginia Woolf, Adeline Virginia Stephen pe numele ei, a fost fiica Juliei Prinsep Stephen, o femeie renumita in mediile mondene pentru frumusetea si libertinajul ei, ce a functionat ca model al unor importante nume din pictura reformatoare  (curent indreptat impotriva academismului epocii victoriene).  Spre deosebire de mama sa, Virginia care ii mostenea aproape toate celelate calitati, s-a facut remarcata ca prezenta printr-un nas proeminent si disproportionat, ce a amuzat-o teribil pe Nicole Kidman in timpul inregistrarilor. Prin acelasi mecanism greu de explicat artista s-a obisnuit insa repede cu noua infatisare si chiar a devenit atasata de ea, asemeni Virginiei. Chiar si dupa platou, in viata particulara, Kidman a continuat sa poarte nasul fals, constatand cu satisfactie ca alegerea o scutea intre altele si de agresivitatea paparazzi-lor ce n-au mai recunoscut-o.

- in travelingul din primele cadre ale proiectiei, fiecare casa are in fata flori de culori diferite, in rosu, galben si albastru aceasta fiind o aluzie la mai multe dintre textele, dar si culorile reprezentative ale Virginiei Woolf.

- caracterul Laura Brown a fost inspirat de mama lui Michael Cunningham, care aflata pe patul de moarte in timpul post-procesarii, a cerut si a primit sa vada un pasaj de 20 de minute din materialul nefinalizat.

-o problema destul de serioasa a aparut  atunci cand academia s-a decis sa nominalizeze interpretarile din The Hours, intrucat nu era foarte clar cum trebuiau facute incadrarile: mai exact cine putea candida pentru Best Actress si cine pentru Best Supporting Actress ?. Adica cine juca rolul principal si cine pe cel secundar; s-a recurs initial la o stratgema tehnica ce facea departajarea functie de numarul minutelor pe ecran: Meryl Streep 42 minute, Julianne Moore 33 minutes si Kidman numai 28 de  minute. In final decizia  a stabilit un clasament exact rasturnat fata de acesta, intreaga dilema prilejuidu-i lui  Denzel Washington (prezentator al premiilor din anul 2003) urmatorul calambur de mare efect “For Best Actress in a Leading Role.. ...and the winner, by a nose, is Nicole Kidman”

- Nicole Kidman este a treia persoana si prima actrita care castiga un Oscar pentru un rol in care poarta un nas fals. Ceilalti doi sunt José Ferrer, pentru  Cyrano de Bergerac (1950), si Lee Marvin pentru Cat Ballou (1965).




Making of:





avatar
The Dude

Mesaje : 4455
Puncte : 4572
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Sam Iun 24, 2017 4:14 pm






Hotel Grand Budapest
"The Grand Budapest Hotel" - Wes Anderson (2014)



Un film dramatic, relatat in nota umorului dublu-distilat, in care satira si comicul isi dau mana pentru a caricaturiza seriozitatea lumii asteia, adica dimensiunea ei cea mai jenanta, artificial impusa si cel mai dificil de suportat.

Pe durata a o suta de minute Wes Anderson incearca sa isi convinga auditoriul ca sobrietatea si distanta nobiliara, duse pana la extrem, ating circular punctul de debut al socialului, dezvaluind natura originala a fiintei: una eminamente vesela, fermecatoare si plina de haz. Ca inhibitiile impuse de regulile coexistentei ierarhic administrate, pot fi eludate lejer prin simplitate si nostimada, mereu prezente si la indemana oricui.



Ca sa poata face denunțul, actiunea (plasata intr-o butaforie perfecta) ironizeaza in fiecare cadru preponderent elitele interbelice si atitudinile lor. Sunt stigmatizate pe rand tabu-urile, eticheta, obisnuintele sezoniere, devotamentul pentru lux si opulenta, desfraul si (i)moralitatea, normele convietuirii si functionarii, tradiditiile dinastice, interrelationarea si ordinele caritabile si/sau cavaleresti.

E o tematica tocita pentru ecran, insa mai ales prin cinematografie Grand Budapest Hotel reuseste sa se desprinda de pluton, caci narativul unor intamplari triste, reluat cronic din perspectiva amuzanta, devine aici ceva atent personalizat. Wes Anderson  mai are si harul de a portretiza lapidar, din doar doua trasaturi de condei, personaje solide si consistente, iar abundenta numelor mari in aparitii episodice este o adevarata demonstratie de forta in acest sens.



Celelate doua caracteristici esentiale ale stilului Anderson, machetele si atmosfera magica, nu lipsesc din film, insa au un altfel de angajament, dezvaluind ferm si fara echivoc inventivitatea nemarginita a regizorului. Atentie mare si la contrastele de culoare pastel, in filtre diffuser/dream, ori la impartirea inregistrarilor in trei formate diferite ale imaginii, fiecare corespunzand unei etape temporale distincte si nuantand-o complementar in modul cel mai fericit.



Nu in ultimul rand Ralph Fiennes, ce reconfirma constant exemplul actorului  de impresionanta statura scenica, are aici o performanta exceptionala in compunerea caracterului Gustave, iar partitura lui inseamna enorm pentru succesul productiei. Optiunea povestii depănate simetric spectatorului,  nu direct ci prin intermediere, pastreaza subtextul calat pe omagiul fin, adus recurent (in variate forme) scritorului de la care a fost preluata ideea scenariului: Stefan Zweig (proiectia incepe cu o cititoare lecturand intr-un parc aminitirile  cuiva, care consemneaza toate intamplarile ce vor urma pe ecran...istorisite de altcineva, – trecerea  nostalgica si "in cascada" din povestas in povestas, fiind reluata in oglinda la final, intr-o ordine inversa). E ca si cum ne-am afunda intr-un vis, pentru un experiment intens, la capatul caruia suntem readusi in actualitate.

Sumedenie de pariuri castigate in linie si "la picior" de o grozava realizare.








Trebuie sa ajungi in Republica Zubrowka, iar de la granita nu-i cine stie ce drum (macar ca e intortocheat si cam periculos). Cum ajungi la granita ???....pai nu se mai poate altfel decat prin sala de cinema, dar odata sosit in Zubrowka, trage la Grand Budapest Hotel (o perpetua relicva) si Du-te sa vezi....n-ai sa regreti excursia asta: promit !



Picanterii :

-in gandirea lui Wes Anderson rolul lui Gustave trebuia atribuit lui Johnny Depp; motive ce au tinut de tot felul de negocieri esuate, au impiedicat semnarea unui contract. Alegerea lui Ralph Fiennes s-a facut cu acceptul regizorului si s-a dovedit extrem de norocoasa...

-este una dintre putinele pelicule care soseste in cabinele de proiectie cu o nota de instructiuni adresate operatorilor. Lista contine un numar de reglaje precise ce trebuiesc reajustate pentru fiecare comutare a formatului de imagine, dar si modul optim al setarilor instalatiiei de sunet multiplex.

-Tilda Swinton, o actrita preferata de Wes si aflata zilele astea intr-o fulminanta ascensiune, a petrecut ore in sir pentru a putea fi adusa credibil la varsta de 84 de ani de catre stilisti si cosmeticieni ...Fabricarea iconografica a personajului ei a costat o adevarata avere.

-incarcat de tot felul de simboluri si trimiteri, Grand Budapest Hotel face in mai multe randuri aluzii clare la alte filme ale lui Wes Anderson, prin recuzita, incadrari, personaje, sau franturi de dialog.

-productia are pe generic 4 castigatori ai premiului Oscar:   Adrien Brody, Tilda Swinton, Fisher Stevens, F. Murray Abraham  si nu mai putin de 11 nominalizati:  Bill Murray, Jude Law, Jeff Goldblum, Edward Norton, Owen Wilson, Harvey Keitel, Bob Balaban, Tom Wilkinson, Willem Dafoe, Saoirse Ronan si Ralph Fiennes.

- numele Republica Zubrowka a fost inspirat de celebra vodca poloneza omonima.

- Pictorul  Johannes van Hoytl cel Tanar (1613-1669) este un artist inventat. Numele lui a fost ales prin combinatii intre stilurile/numele Hans Holbein cel Tanar (1497-1543) si Lucas Cranach cel Batran (1472-1553). Amandoi maestrii ai penelului, cu opere stranii spre bizar, sunt adusi in actualitate, si indelung citati de trilogia depresiei a lui Lars Von Trier ( Antichrist, Melancholia si Nymphomaniac, toate cele trei filme fiind prezentate in articole trecute la Du-te si vezi).

- Tabloul Boy with Apple din film a fost realizat in stil renascentist, la cere, de catre Michael Taylor intr-o perioada de patru luni de zile, fiind o comanda speciala pentru Grand Budapest Hotel





making of:






[/quote]
avatar
The Dude

Mesaje : 4455
Puncte : 4572
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Dum Iul 02, 2017 3:36 pm





In Pat
En la Cama - Matías Bize (2005)


Americanii ii zic "one night stand" practicand asta frecvent si tolerant, ca pe o parte a modului lor de viata. Cum tot ce vine de peste ocean e de regula "cool", Europa a adoptat stilul insa doar in parte  ... temator si ocazional (deh, constrangeri religioase).




Nu, nu e vorba de vreo replica la filmul lui Mike Figgis (One Night Stand - 1997).  Nici p-aproape; E vorba inopinat, de evolutia unei relatii pornita invers.. atipic... si abia apoi despre atractie, sex, apropieri, atingeri succinte... superficiale, animalice. Peste toate ar mai fi si despre implicatiile psihologice ale unei asemenea ispravi.

Mai e vorba si de un istet artificiu tehnic prin care spectatorul este convins repede sa speculeze (atat cat ii permite frivolitatea) si sa faca asta constiincios pana la capat, mergand cu participarea cand mai timid, cand mai indraznet...dar totusi mergand pana la final, intr-o manipulare abila a narativului, imposibil de constientizat.




Doi oameni care tocmai s-au cunoscut petrec o noaptea cu repetate partide de sex, intr-un hotel. Nici nu isi reamintesc numele unul altuia, dar pe masura ce avanseaza in intimitatea pasionala, misterioase mecanisme declansaza in fiecare dintre ei atitudinile firesti ale cuplurilor rodate, tocite de timp si de convietuire; cu griji, probleme, proiecte, imputari si reprosuri apasate.... Bize nu le da voie la astea pe ecran. Nu in mod direct. Le sugereaza doar, prin aluzii fine la fazele lor incipiente, parabole ce nu perturba ritmul, pastrand cadenta intacta si la un anumit nivel atemporal. De un real folos, optiunea pentru planul detaliu inserat in cadre lungi. Asemenea eclarajul controlat spre penumbra, frecventa schimbare a unghiurilor si tehnicile de montaj sunt toate pariuri castigate de regizor, ce contribuie armonios la instituirea unei stari spirituale meditative.



Atmosfera generala transmite metamorfoza alchimica accelerata, ca si cu cum o legatura de ceva ani buni dintre doi adulti s-ar derula comprimat in numai cateva ore, intr-o perioada mult prea scurta ca sa mai poata cuprinde in ea toate momentele de umplutura (neutre, tensionate, ori grele), asa dupa cum amintirea noastra procedeaza la fel cu intamplarile petrecute cu multa vreme in urma, aplicand selectii, excluderi si cenzuri.

Ca marturie de fond Matías Bize nu crede in aventurile de o noapte si ne convinge simplu sa nu credem nici noi, insa ne mai invata ca pentru o parere competenta si clara in chestiunea asta experienta e indispensabila.



Un film usor, fara mari pretentii si cu putine ambitii, dar foarte bine realizat, pe o tema generoasa, curajos aleasa si inteligent exploatata.

O cinematografie interesanta, plina de indrazneata, impletita echilibrat pe scenariul mereu actual al concubinajului sexual efemer.





Du-te sa il vezi.






Picanterii:

- Acuzat de presa ca imprumuta prea mult din "Before Sunrise" - Richard Linklater (1995), filmul a facut fata foarte bine criticii de specialitate exact prin latura in care se desprinde gratios dar ferm de plotul destul de comun al unei escapade pasagere. Este chiar interesant cum pelicula a reusit sa primeasca recunoasteri multiple din zona de mijloc a manifestarilor cinematografice de tip festival, reactia indicand o priza foarte buna la public.

- A avut un remake: Room in Rome - Julio Medem (2010), a carui story trateaza insa din alt punct de vedere intregul subiect.

- Gonzalo Valenzuela (rolul Bruno) s-a facut remarcat in platou printr-un comportament destul de putin manierat si chiar violent. Intre toti, cel mai greu l-a suportat partenera sa Blanca Lewin (Daniela) care a mai trebuit sa si imparta cu acesta cateva scene  de alcov.




Making of



avatar
The Dude

Mesaje : 4455
Puncte : 4572
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Vin Iul 07, 2017 6:49 pm






Tinerețe
Youth - "La giovinezza" - Paolo Sorrentino  (2015)


Din oricare punct de vedere, altul decat al sau personal, tineretea nu este decat o risipa, o aroganta,  o zburdalnicie gratuita a spiritului.

Luata la bani marunti, tineretea mai este si: egoista, grabita, necugetata, iresponsabila.

Chiar si asa, tineretea ramane singura etapa a existentei, in care omul isi traieste cu adevarat viata, ca proaspat iesit din adormirea adolescentina si devenit brusc  constient. In amintire, cand ne referim la ea din perspectiva chibzuintei,  de cele mai multe ori tineretea e ceva de care ne rusinam ca de o vina... Un fel de stangacie, o boacana, ori o pocinoaga neintentionata , involuntara si fara consecinte insemnate.

Tineretea are si o puternica componeta exhibitionista, observa Sorrentino... si de aici pleaca intregul eseu.



Fred Ballinger (Michael Caine) si Mick Boyle (Harvey Keitel) sunt prieteni de o viata, aflati acum in pragul senectutii. Ii gasim petrecand o mini vacanta, intr-un sanatoriu luxos din Alpii. Un compozitor si un regizor de film, ambii de o oarecare notorietate, sunt constransi de scenariu sa infrunte un prag nedefinit, insa a carui prezenta impune constant o chinuitoare apasare: varsta a treia.

Un narativ epic de tip pastoral, incadrat de catre specialisti la granita dintre drama si comedie, dar in adevar plasat cu totul si cu totul pe taramul nostalgiei si al melancoliei.



Muntele, izolarea, sicanele biologice ale batranetii, regretul si resemnarea contribuie egal la instaurarea imediata a unei atmosfere propice introspectiei, concentrata atat pe viitorul sumbru, cat mai ales pe trecutul tot mai incetosat... Parabola cu luneta prin care, utilizand normal instrumentul, tot ce e privit la distanta  apare clar si apropiat fiind asimilat cu viitorul, iar ceea ce e privit intrebuintand invers optica, apare indepartat si greu de detaliat intocmai ca trecutul, e bine incadrata in context si radiaza excelent, in ciuda transparentei si a subtilitatii precare (exact fiindca ea contrasteaza flagrant ermetismului general al unei densitati de alegorii de-a dreptul sufocante).



Cu toata superaglomerarea de simboluri, in fiecare secventa a acestei proiectii plotul este totusi simplu de urmarit in principalele sale planuri. Pe masura ce te afunzi insa, devine tot mai greu sa stabilesti un fir al Ariadnei prin hatisul de metafore din impresionantul labirint, ce se dezvaluie gradual, intr-un tempo lent si grav.. Iar daca cinematografarul Luca Bigazzi se afla, asa cum s-a aflat la turnajele Youth, intr-o dispozitie speciala - inebunind ecranul cu filmari plonjon, racursi si din cele mai neasteptate pozitii, cu schimbari fulgeratoare (specifice videoclipurilor muzicale) dar in care calitatea imaginii ramane mereu prioritatea zero, atunci chiar ai de a face cu un exercitiu extrem.



Bun partener al regizorului Sorrentino, Bigazzi pare sa aiba filmul sau separat in aceasta productie, construind in paralel un pulp pictural plin de aluzii si referinte dintre cele mai erudite si mizand agresiv pe darnicia peisajului elvetian de-a dreptul fascinant. El nu ii refuza visarea lui Fred, atunci cand acesta, meditand solitar pe o stanca, se imagineaza dirijand o simfonie pe tonuri interpretate de pasarele, de adieri de vant, ori de mersul domol al vacilor in  acompaniamentul talangilor lor; dupa cum materializeaza acuzator lumea interioara si framantarile lui Mike, prin popularea progresiv decorativa a pajistilor cu personajele majore ale creatiei sale artistice.




Concluzia generala e ca tineretea, dupa ce isi face mendrele la vederea si in drepturile ei depline, este alungata din cotidian de catre maturitate si isi gaseste refugiu abia in abisul launtric al fiecaruia,  ramanand acolo de-a pururi, neschimbata, perena, vie si nealterata de modificarile anatomice ale trupului, ori de capriciile pasagere ale fiintei.

Atentie, ca si in Grande Beletzza sala de proiectie nu trebuie parasita pana la derularea ultimului cadru, caci dupa generic sunt alte scene pline de talc, ce rastoarna echilibrul atat de anevoios construit, sugerand insa ca povestea nu se termina...si ca ea va continua cu variatiuni minore, chiar daca prin alte personaje, in alte locuri si dupa alte reguli...

Una peste alta Youth e o avalanse de semnificatii cu multiple valente artistice... un belsug si o bogatie.

Cum toatea aceste investitii de nabab nu ii par indeajuns, aproape de caderea cortinei, Paolo Sorrentino  puncteaza fara echivoc si ferm prin acel  supranatural  “Simple Song” – David Lang, in interpretarea mezzosopranei Sumi Jo, despre care realizezi  imediat ca era, pana la acel moment, piesa de puzzle lipsa din intreaga paradigma.. pe care iata, abia acum o poti privi in ansamblu. Du-te sa vezi cum arata tineretea dintr-o astfel de perspectiva.




Picanterii:

- Rolurile Brenda (Jane Fonda) si Fred (Michael Caine) s-au redactat special pentru acesti doi actori. In ce il priveste pe Caine acesta a fost impresionat pana la lacrimi, descoperind in film o poveste pe care nu si-a putut-o inchipui de pe platou.

- Madalina Diana Ghenea, este cea care interpreteaza personajul  Miss Universe....si dupa parerea unanima, joaca fantastic in secventa bazinului de inot.Madalina Diana Ghenea's famous scene in the bath was Number 1 in WhatCulture.com's "15 Most Paused Movie Moments Of 2015": "So gob-smacking, was this nude scene in Paolo Sorrentino's Youth (2015), that it ended up being used as the film's official poster, despite the fact that the scene is a minor part of the film. And of course the fact that no mainstream cinema in the world would be able to display it, for fear of inciting prudish parents. But you can see why they did it: casting Romanian model-turned-actress Madalina Diana Ghenea to play Miss Universe for the nude scene was an inspired choice. As adverts for the beauty of the human body go, there's no denying she's pretty compelling." (Simon Gallagher, 2015)

- Secventa de final in care Fred Ballinger dirijeaza piesa sa “Simple Song” este o reconstituire aproximativa a unui cadru din "Orchestra Rehearsal" – Federico Fellini, directorul Sorrentino fiind un mare discipol si admirator al acestuia.

- Denumirea productiei (La giovinezza), corelata cu unele markere presarate pe parcursul ei, fac o aluzie subtila la nationalismul radical italian, sugerand ca tineretea ar fi extremista de tip fascist









Making of:



avatar
The Dude

Mesaje : 4455
Puncte : 4572
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Vin Iul 14, 2017 10:18 am






Primăvară târzie
Banshun - Yasujiro Ozu (1949)


Roger Ebert are mare dreptate atunci cand constata, cu un sarcasm moderat, ca orice pasionat al celei de a saptea arte ajunge, mai devreme sau mai tarziu, sa il intalneasca pe Ozu.  

Vestitul cronicar se simte fara  mijloacele de a il comenta asa cum i-ar conveni, pentru ca "cel mai japonez regizor japonez" are o prea puternica personalitate si un mod de exprimare eminamente concis. Isi poate  comunica netalmacit si nemijlocit povestile, iar in asemenea cazuri interpretarile nu prea isi gasesc locul, riscand sa atinga ridicolul.

Stilul auster, minimalist si novator, devenit material didactic in (probabil) toate universitatile de film de pe mapamond, cateva inovatii de tehnica (ex: planul tatami preluat prin pozitionarea camerei la nivelul personajelor asezate in genunchi pe tatami - covor autentic japonez ce servește drept pat), atentia extraordinara pentru cele mai neinsemnate detalii ale fiecari inregistrari, ocolirea sistematica a cliseelor dramaturgice si arhitectura secventei ce capata aici misterioasa forta de a aspira turbionar spectatorul, direct spre interiorul intim al narativului, fac din Yasujiro Ozu un magician de necontestat al cinematografiei.




Asta pentru ca, intocmai ca la semnalul unei baghete fermecate, in filmele sale te trezesti dintr-o data gata cufundat in atmosfera scenariului, iar ce este inca si mai surprinzator, e ca aceasta acaparare nu se realizeaza pe caile conventionale, majoritatea evenimentelor cheie din derularea naturala si cursiva a plotului fiind evitate cu eleganta suplete de ecranizari..

In Primăvară târzie,  de pilda, se zvoneste cu surle si trambite despre un ginere de mare succes, popular si adulat,  “un fel de Gary Cooper nipon” in timp ce mai toate intamplarile focalizeaza catre o nunta ce pare sa fie centrul actiunii si in legatura cu care personajele dezvolta temeri, ori retinute asteptari. Nici ceremonia, nici celebrarea, nici personajul, nu se zaresc in vreo imagine, dar e ca si cum le-am fi admirat indeaproape pe toate... ne sunt familiare.

Dupa intelegerea profunda a spiritualitatii Japoniei, aceasta e a doua dominanta ce caracterizeaza fundamental opera lui Ozu: tabloul de familie, insemnatatea si rolul ei existential  ontologic in izbanda sociala dar mai cu seama  in echilibrul launtric.




Iata cum Shukuchi si fiica sa Noriko, tot o familie dar amputata si functionand exemplar la cotele de avarie, inteleg ca a venit momentul unei schimbari obligatorii pentru ca lucrurile sa continue sa ramana la fel. Ca vor sau nu Noriko, ajunsa deja la o varsta (27 de ani), trebuie sa se marite. Sunt aduse pe scena doua tipuri de discurs: cel al tatalui, despre o fericire conjugala ce se edifica in timp, prin convietuire, consens si compromis; opus celui al unei matusi, redundant pana dicolo de cicalitor, elogiind  un sistem riguros de obligatii, reguli si traditii printre care sentimentele nici nu incap. Cele doua teorii sunt constranse insa de Ozu sa concilieze si converg cuminti catre acelasi punct: casatoria e mai intai de toate o datorie.



Din loc in loc, acte de induiosataore factura sunt asezate cu minutiozitate, cucerind prin simplitate si naturalete. In asediul pentru a isi convinge fiica sa se casatoreasca Shukuchi inventeaza o iubita cu care ar avea de gand sa regăsească impreuna fericirea pierdută. Si stratagema functioneaza, caci pentru a ii reda libertatea tatalui, abia acum Noriko capata o cauza si o motivatie in a accepta.. ceea ce ea si face, plecand imediat cu proaspatul sot la Tokio.




Imaginile de final ale proiectiei sunt empatice si sobre. Camera penduleaza intre contrastul socant dintre intunecimea incaperii in care moare Shukuchi si supraeclarajul alteia aflate, nu intamplator, cu un etaj mai sus..



Nici prezenta reclamei Coca Cola nu e gratuita, ea indicand un viitor previzibil al modernizarii  Japoniei de atunci, cand se prefigurau deja amenintator atat reconsiderarea valorilor etnice, cat si cea a formelor de cultura si identitate nationala.




Primăvară târzie este o memorabila pledoarie pentru continuitate, etalata in termeni impecabili si intr-o delicatete si o gingasie nefiresti, de existenta carora am cam uitat. Cu inima larg deschisa si cu sufletul in palma, Du-te sa vezi 108 minute de inegalabile sensibilitati si pitoresc.

   






Picanterii:

-Este prima productie din ceea ce avea sa devina "Noriko Trilogy". Celelalte doua sunt Early Summer (Bakushu, 1951) si Tokyo Story (Tokyo Monogatari, 1953).

-In topul Sight & Sound – 2012, Banshun e creditat ca fiind al 15 cel mai bun film al tuturor timpurilor.

-Turnajele au avut loc in suburbia Kita-Kamakura, pe atunci o comuna situata la 50 km de Tokio. Si  Yasujiro Ozu  si actrita din rolul principal, Setsuko Hara, aveau sa se retraga pentru ultimi ani ai vietii in acest loc, unde marele regizor se si afla inmormantat





Making of:




avatar
The Dude

Mesaje : 4455
Puncte : 4572
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Vin Iul 21, 2017 3:09 pm





A Ghost Story
O Poveste cu Stafii  - David Lowery (2017)




Nu te grabi cu prezumtiile. Nu-i un horror.

Da: e un film cu fantome cvasi-ridicole, dar in spatele primei instante stau dosite infinit mai multe decat atat. Si mai e si exceptional regizat, asa incat la sfarsitul celor 92 de minute de proiectie, fie iti va placea la nebunie, fie il vei detesta in amanunt, fara sa ramai cu nicio alternativa de reactie mijlocie, intre cele doua trairi extreme.



Cineva ar putea crede ca narativul spune despre dragoste, dar nu-i nici asta pe de-a-ntregul. Desigur, iubirea, despartirea, gelozia, amocul, sunt ingrediente intens exploatate, insa...



Plecand de la sugestia ca moartea e o calatorie astrala, tema redundanta pe durata proiectiei, s-a mai speculat si despre o componenta SF a plot-ului, ce nu e nici ea vreo dominanta. Dupa cum nici dimensiunea filozofic/metafizica, coplesitoare in multe cadre, nu poate fi la randul ei definitorie.



A Ghost Story” ar putea fi mai degraba o evocare, caci detine toate caracteristicile stilului ca atare. Pentru a fi una insa, ii lipseste obiectul.

Ce este evident pentru oricine e ca si in cea mai prapadita secventa de umplutura, productia asta radiaza cinematografie vie de mare concentratie.. E incredibil ce stari emotionale pot induce imaginile metodic si atent inlantuite, pe fondul unei coloane sonore (Daniel Hart) ce se pliaza exemplar pe discurs. Aproape ca dialogul nici nu mai e necesar.



Magia, declansata progresiv, manipuleaza inclusiv  jocul actorilor, moderandu-l de natura a permite  limbajului dedicat sa se exprime liber si fara ambiguitate. Cu toate aceste inconveniente, inclusiv cel al unor partituri foarte scurte, carcaterele create sunt puternice, perfect credibile si cu contributii majore.

Dincolo de clipa in care timpul incepe sa o ia razna, factura expunerii capata note grave si este aparent reorientata meditativ spre conditia umana si spre o enigmatica metafora cosmogonica. Grandoarea existentialului. Ai fi tentat sa banuiesti ca te-au adus pana aici pentru asta, insa un marker de circularitate, prezent tot timpul dar abia acum devenit evident,  anuleaza repede suspiciunea raspandind frumusetea in toate cotloanele lung-metrajului chiar si acolo pe unde ai trecut deja ignorantad-o.

Eu atata iti zic: Du-te sa vezi  “A Ghost Story”.. si dupa aia mai stam noi de vorba.



Picanterii:

-“A Ghost Story” a fost turnat intr-o discretie absoluta, pe un micro buget si reprezinta rodul unei munci de mai putin de un an. Intrucat casa in care s-au facut inregistrarile urma sa fie demolata nu s-a perceput nicio chirie pentru intrebuintarea ei.

- In repetate randuri directorul, de aceasta data si scenarist, David Lowery a sustinut ca a trait pe viu intalnirea cu o fantoma care arata intocmai precum cea din imaginile de pe ecran. A fost mereu atat de convingator incat toti l-au crezut. El joaca si rolul fantomei vecinului din film.

-  Mesajul misrterios scris pe un colt de hartie si inserat in crapatura zidului are un cuprins care s-a pierdut. Actrita Rooney Mara a fost rugata sa aleaga cum crede de cuvinta si sa nu divulge nimanui textul notat, ulterior pretinzand ca a uitat continutul biletului.

- Este recomandata vizionarea in sala, intrucat momentele de intrerupere (inerente in alte conditii) pot cauza grav calitatii mesajului.

- Inregistrarea s-a facut in formatul letter-box 1.33 : 1, special pentru a stabili un alt mod de comunicare cu spectatorul. In acelasi scop s-a procedat si la rotunjirea colturilor de cadru. Prezentate astfel imaginile au un plus de intimitate si de sentimentalism





Making of:



avatar
The Dude

Mesaje : 4455
Puncte : 4572
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Vin Iul 28, 2017 10:06 am





Dallas Buyers Club
Dallas Buyers Club - Jean-Marc Vallée (2013)



Nimeni n-a spus vreodata ca meseria de actor ar fi o treaba usoara. Nimeni din cei care stiu despre ce vorbesc, caci altfel pentru orice neavenit indeletnicirea asta poate fi lesne confundata cu o joaca de copii.  Cand insa esti constient si responsabil si mai ai si bafta de a fi chemat  la lucru pentru un narativ incarcat cu tipologii complexe, ce deruleaza evenimente majore intr-o lume suburbana, plina de imprevizibil si de necunoscut, atunci provocarea e maxima si proba..... ?... Una de foc.

Prin asta straluceste ca un diamant in noroi ecranizarea Dallas Buyers Club...





Directorul Jean-Marc Valee are o preocupare vadita pentru  socio-dimensiunile homosexualitatii si ale nonconformismului underground in general. Aspectul este evident oricui, chiar si la o analiza sumara a operei de pana acum, semnata de regizorul canadian. In aceasta productie deosebita, insa cam pe aceiasi tema, el abordeaza dezbaterea curajos, dintrun punct de vedere insolit si riscant, iar drept urmare extravaganta il scoate aproape imediat din control, caci se dovedeste prea mic pentru un razboi atat de mare.



Lipsa clarviziunii stricte creaza fondul derivei si profitand de deruta, caracterele  Ron Woodroof (Matthew  McConaughey) si Rayon (Jared Leto) preiau imediat initiativa, asa dupa cum cred ele de cuvinta, sau inca si mai exact: urmand liber un curs generic anuntat de principalul curent din plot. Poate ca doar in acest fel se poate ajunge  cu seninatate si naturalete la personaje impresionante, absolut remarcabile... si imposibil de ne-remarcat (amandoi artisti au primit premiul Oscar pentru interpretarea de aici – rol principal/secundar 2014).



Dincolo de prestatia echipei scenariul are o evolutie inversa, coborand gradual de la un debut fulminant ce abunda in acuze vehemente (bine tintite) la adresa industriei farmaceutice, pana la marginea unui final confuz si periferic. Pusa pe hartie de Craig Borten si Melisa Wallack, povestea e una adevarata ce s-a petrecut prin anii ’80, atunci cand SIDA nu era deloc inteleasa, iar cei bolnavi de ea sufereau cumplite repercursiuni. Totul a pornit de la jurnalele personale ale electricianului texan Ron Woodroof si a continuat pe cel mai domestic drum cu putinta, sfarsind firesc intr-o scriitura ce a starnit mult interes, dar a adunat putine oferte.



Cinematografia intrebuintata nu-i chiar de lepadat, avand in vedere posibilitatile modeste ale prizelor directe, insa obiectiile legate de coloana sonora sunt greu de demontat... Sigur, nu putem neglija conotatiile de sub-pagina ce fac legaturi metaforice intre ce se intampla in film si inclinatiile (trans)sexuale ale muzicienilor din piesele rock selectionate (ex. Marc Bolan - T.Rex), dar chiar si asa oferta disponibila pe piata momentului, la acest segment, avea posibilitati mult prea generoase.





Cea mai frumoasa scena, corolar si resume al mesajului diluat in intregul lung-metraj, se petrece aluziv  intre doi barbati sobrii care, la inceput,  incearca din rasputeri sa fie altceva decat ceea ce sunt. E sugerat chiar ca atitudinea asta ar fi o trasatura dominanta a masculinitatii, de care unul dintre ei, in timp, s-a si dezis. Secventa incepe asadar intre doua fantasme: Rayon, spartiat, fara farduri, pus la costum in “patru ace” si tatal sau, fresca dura si autoritara, pozata in spatele unui imens birou dintrun nemarginit office. Meticulos, Jean-Marc Valee ii diseca alchimic, din preluari distante si dialog cadru/contra-cadru. La capatul a mai putin de trei minute, cu aceleasi reprezentari in fata, avem de acum sub priviri doua fiinte plapande: un copil poznas, dezorientat, speriat si dornic de afectiune, in fata unui parinte sensibil, plin de toleranta, ce nu mai suporta masca auto-impusa. Carapacele construite cu mare grija de fiecare, in ani de zile, pentru a proteja imagini artificiale  pe care au mizat  in relatia cu mediul, s-au evaporat. Mai mult, pricepem cum ele a fost tot timpul asta  de prisos. Cei doi oameni mari sunt astfel redati simplu si direct unul celuilalt.




Pana la urma o viata dezordonata, incoerenta, fara de tel si orbecaind prin uriase abuzuri de tot felul nu e cu nimic mai putin pretioasa dect una educata, responsabila, rationala, programata si in cumpatare ... Pentru purtatorii lor, ambele sunt la fel... ba mai mult zice pelicula asta, de cea infierbantata te desparti ceva mai greu, nu pentru ca e mai plina, ci pentru daca esti patimas din cale afara sa o poti trai la cote extreme, vei fi patimas din cale afara si la despartirea de ea..

Un destin implinit nu e echivalentul unei existente reusite, ci reusita unei existente: norocul de a fi tu insuti pe distanta dintre nastere si moarte. Doar cei care pier pe parcurs  in accidente, ori sunt inconstienti de valoarea darului divin, n-au parte de el.. toti ceilalti ar trebui sa fie recunoscatori.

Altminteri Du-te sa vezi o alegere implinita a altcuiva... nici nu stiu a cui.. a lui Woodroof ... a lui Rayon ???





Picanterii:

- “Dallas Buyers Clu” a fost realizat cu imense sacrificii: Matthew  McConaughey a slabit 23 de Kg pentru acest rol, iar Jared Lato 15 Kg; Din cauza bugetului redus s-a renuntat la eclaraj, s-a utilizat o singura camera tinuta in mana pentru inregistrari ce au durat chiar si 15 minute si nu au existat repetitii de turnaj. Au fost doar 25 de zile de platou. Desi pentru machiaj s-au cheltuit numai 250 USD (!!!), acesta a fost nominalizat si a castigat el singur un Oscar, perfect meritat dupa aprecierile unanime, si intr-o situatie fara precedent in istoria premiilor academiei.

- Nici Rayon, nici Eve nu au existat in viata adevaratului Ron Woodroof.

- In 25 de ani scriptul a fost refuzat de 100 de ori; a fost acceptat la a 101 prezentare.

- Jared (Rayon) si-a intrat atat de adanc in compozitie, incat a refuzat sa mai fie el pe intreaga perioada a filmarilor, chiar si in timpul liber dintre ele. Parasea studioul machiat si imbracat in haine de femeie si  frecventa constant locurile de intalnire ale transexualilor, fara insa sa devina cu adevarat unul dintre ei.

- In scena cheie dintre Rayon si tatal sau, in realitate diferenta de varsta dintre cei doi actori e de numai 6 ani.





Making off:









avatar
The Dude

Mesaje : 4455
Puncte : 4572
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Vin Aug 04, 2017 2:00 pm





Dunkirk
Dunkirk - Christopher Nolan (2017)



20 mai 1940. Circa 400.000 de soldati britanici, francezi, belgieni, olandezi și polonezi aflati in retragere, sunt încolțiți de invadatori in zona orasului Dunkerque, la  granita dintre Belgia si Franta. Incercuirea este aproape completa, iar bolcada se instituie practic imediat. Pentru nemti distrugerea totala a acestei armate dezorientate trebuia sa fie doar o formalitate, insa in mod inexplicabil (istoria inca incearca sa afle de ce) atacul e suspendat, ofensiva intrerupta.





Fara mijloace de subzistenta si profund demoralizate trupele abia daca mai pot fi comandate de catre ofiterii lor, iar singura scapare: evacuarea peste canal, in Anglia, pare sa fie imposibila intrucat marea e controlata autoritar de avioane, distrugatoare si submarine germane.

Nimic nu trece.

Convoaile sunt asteptate in larg si scufundate cu eficienta de peste 90%.




Cand haosul ameninta sa devina complet o minune se petrece. Guvernul britanic face un apel catre populatia civila si, intr-un extraordinar gest umanitar, aceasta sare in ajutor. Celebrul imperativ “Bring the Boys Back Home” e pe buzele tuturor si o armada de ambarcatiuni pescaresti, ori de agrement, yahturi de croaziera, feriboturi, cam tot ce poate pluti, porneste spre a ii extrage pe asediati ... si reuseste,  intre 27 mai si 4 iunie din “punga de la Dunkerque” fiind scosi afara 338.226 de militari.





Christopher Nolan pleaca de la premiza ca memorabila intamplare (spiritul de la Dunkerque)  ar trebui sa faca parte din cultura generala a fiecaruia, insa azi sunt putini, chiar si dintre englezii, cei ce isi mai amintesc despre eroismul de atunci.


Intrebat intr-un interviu cum explica aspectul sesizat de sondaje, regizorul avea sa afirme ca refuza sa creada in existenta vreunei persoane educate care sa ignore povestea salvarii de la Dunkirk,  si ca acesta e si motivul ce l-a determinat ca, in primul sau film istoric si de razboi, sa alega doar pozitia de comentator cinematografic al faptelor, in loc sa le reitereze in succesiunea lor, ori sa le interpreteze de o maniera proprie.





Intr-adevar, narativul nu relateaza evenimentul evocat, ci se concentreaza pe cateva personaje ce au continuitate, dar si pe multe situatii dispersate simbolizand efectelele presiunilor extraordinare ale situatiei. Viziunea e triunitara impartind plotul in sectiuni ce interfereaza: pamant (infanterie), apa (marina), aer (aviatie); Pentru fiecare dintre ele timpul curge diferit iar impletirea lor in nicio ordine  da o savoare aparte, contribuind decisiv la ghidonarea spectatorului  de la particular, catre general.

Ajuta foarte mult si optiunea de a nu aduce pe ecran inamicul. El ramane asadar doar o prezenta mai mult sau mai putin abstracta (la nivelul unor aparate de zbor filmate de la distanta, a unei torpile, a multor gloante trase spre aliati si a unor umbre in uniforma, pe final).





O vreme esti indemnat sa crezi ca sunt puse in opozitie dezumanizarea ce isi face loc tot mai insistent printre sechestrati si altruismul bravurii celor ce isi risca viata pentru a ii salva, insa ultima e o dimensiune prea putin adusa in discutie. E de remarcat si modul lapidar in care sunt consemnate descinderile flotei nerazboinice, prin numai cateva barci izolate, in locul unei impresionante desfasurari care ar fi tentat pe aproape orice director. Subtil, Nolan zice inca odata si prin asta despre normalitatea solidaritatii si isi formuleaza impecabil discursul.





Dunkirk e un film tare... literalmente. Rolele sosesc la sala cu aceasta instructiune: coloana sonora trebuie sa domine si domina. Impuscaturile sunt la fel de adevarate ca cele din poligon, iar prin culise se soptetste ca asa a si fost in realitate, caci deschiderile largi ale plajei amplificau teribil zgomotele confruntarilor. In modul cel mai fericit cu putinta Intregul esafodaj acustic e intrerupt prin clipe rare de calm, culminand cu imaginea fabuloasa a avionului ce se deplaseaza in zbor planat cu motorul oprit intr-o tacere absoluta. E cel mai incarcat in semnificatii cadru al intregii proiectii.



Ca sa poti sa iti reincarci semantic sintagma “atitudine generoasă”,  Du-te sa vezi si tu ce a fost atunci, acolo,  intr-unul dintre cele mai emotionante momente planetare ale acestei.... “civilizatii”...





Picanterii:

-Zgomotul bombardierului german  Junkers Ju-87 Sturzkampfflugzeug  cunoscut pe numele de alint "Stuka"  nu provine de la motorul aparatului ci de la un dispozitiv montat in fata trenului de aterizare, denumit Jericho Trumpet si care era un fel de sirena utilizata in scopul de a ii  ingrozi pe cei de la sol in timpul unui raid.

-Este productia care a beneficiat de cel mai important suport logistic maritim, la turnajele pe apa, din toate timpurile;

-Coloana sonora, captata in Shepard Tone, joaca unul dintre rolurile principale si inca unul foarte distinct. Desi personajele de pe ecran sunt preocupate mai mult sa supravietuiasca decat sa devina eroi, fundalul muzical are o alta prestatie reproducand discret mai multe acorduri din piesa instrumentala “Nimrod” foarte des asociata cu patriotismul englez.

-Mai mult de 75% din lung metraj a fost inregistrat in formatul 70MM (IMAX 70), foarte putin intrebuintat in ultima vreme, dar avand calitati superioare ale imaginilor preluate. Restul inregistrarilor s-a realizat in Super Panavision 65mm (un suport aproape la fel de rar).

-In pregatirea scenariului Nolan a stat de vorba cu 90 de supravietuitori ai episodului Dunkirk, pe care ulterior i-a si invitat la premiera. Intelegand din discutii ca fortele blocate erau alcatuite preponderent din militari de 19 ani, fara  experienta, regizorul  a decis ca in film sa fie distribuiti actori tineri, necunoscuti.

-Ca sa poata suplini numarul efectivelor Christopher Nolan a apelat la o butaforie in care s-au intrebuintat foarte des sabloane de carton, fie ca multiplicatoare pentru personalul de pe plaje, fie pentru cel al barcilor care apar in planuri secundare.

-Exodul din Dunkirk a reusit din doua motive esentiale: vestitele U-boot naziste nu se puteau angaja in lupta cu ambarcatiunile mici, iar suportul aerian al Royal Air Force (RAF) a fost unul exemplar. In realitate cei strânsi pe plaja in asteptarea plecarii nu puteau zari luptele aeriene ce se desfasurau in larg si s-au simtit tot timpul abandonati de aviatie; acesta este si motivul unor reprosuri inserate in putinele dialoguri si care nedreptateau cumplit curajul pilotilor Spitfire.






Making of:





avatar
The Dude

Mesaje : 4455
Puncte : 4572
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Vin Aug 11, 2017 7:16 pm




Chinatown
Chinatown - Roman Polanski (1974)




Walsh: Forget it, Jake. It's Chinatown.


Nu-i  cu, sau despre chinezoi, kung-fu, traditii, alte arte martiale, mancaruri exotice, ori atitudini ale dragonului..... Nope, e un noir revolutionar si apartine unui maestru decupat din cotidianul sau, intr-un exil ce l-a impiedicat sa spuna tot ce ar fi avut de spus….Sau poate ca e despre cum s-au priceput niste investitori rapace sa faca milioane de dolari din.....apa chioara ?



Roman Polanski, un regizor ultra-mediatizat (pentru care aprecierile  depasesc limitele cuantificabile in argumente obiective) chiar se intrece pe sine aici. Incursiunea lui intr-o lume inchisa si izolata, este un act de o senzationala temeraritate si de un pilduitor curaj.

Pana la Chinatown, tot acest tipar de filme (noir) a apartinut strict numai catorva nume John Huston, The Maltese Falcon, Humphrey Bogart, Dashiell Hammett si Raymond Chandler..adica cei care i-au imaginat  regulile, si cei care l-au impus.  Stilul, ce a izbutit in timp o fulminata cariera, o solida priza la public si un mare succes, avea insa sa primeasca prin filmul lui Polanski replica fundamentala, alaturi de cea mai semnificativa dezvoltare posibila.



Nu ca se schimba multe privind tipologia detectivului ingenios, atent la detalii, ironic, transant, viril si violent (doar atat cat trebuie)..Nu ca situatiile pe care trebuie sa le deznoade devin mai simple, ori mai complicate; si in sfarsit, nu ca narativul ar merge pe alt circuit decat cel de la mister spre elucidarea sa....

In Chinatown toate sunt la locul lor si primesc tratamentul cuvenit. Pana la un punct lung-metrajul se desfasoara liniar si oarecum previzibil, insa dincolo de el se desprind limpede doua cai distincte, intre care cea care abandoneaza genul (relatia incestoasa) ii da intreaga savoare. Inovatia split-plot are un impact atat de puternic incat, la unison, critica a decis ca ea reprezinta, in sine un curent centrifug personalizat, pe care s-a grabit sa il denumeasca neo-noir.


Noah Cross: 'Course I'm respectable. I'm old. Politicians, ugly buildings, and whores all get respectable if they last long enough.





Se pun in carca neo-noir-lui implicatii mai mari decat decriptarea nelegiuirilor marunte (tragedii de familie ce implica infidelitati, delapidari, abuzuri, sau escamotari si tapaje, ce ajung des pana la asasinat), ori de amploare: conspiratii, coruptie la nivelul cel mai inalt, santaj politic, frauda nationala, victime multiple si/sau in cascada, etc…Iarasi, i se defineste frecvent particularitatea printr-o aprofundare a laturii umane, a justificarilor intime si a motivatiilor ontologice ale criminalilor, in primul rand.

Straturile suprapuse ale intrigii raman, dar parasesc centrul atentiei in favoarea unor circuite mult mai precise, ce au putina legatura cu structura de tip politist, ori cu descriptivul investigativ.



Pionier in neo-noir, Chinatown exceleaza in aspectele astea. Nu-i nimic supraevaluat in pretuirile si in recunoasterile castigate, desi adevarata lui frumusete ii sta in alta parte…

....Fiindca productia are ceva hipnotic.Story-ul avanseaza ca printr-un vis, personajele au permanent o componenta contemplativa, dialogurile un ritm melodios, lent si abisal, imaginile preluate in wide degaja o liniste si un echilibru aparte…E o atmosfera onirica suberb instaurata.





Condus prin hatisurile unui scandal ce atinge tangential inaltele etaje ale societatii americane, dar si cotele profunzi ale fiintei, Chinatown ramane reprezentativ, nu pentru o anume categorie, nu pentru o metoda inegalabila de narativ, ci pentru filmul insusi...pentru film ca mod de exprimare artistica.

Jake Gittes: Mulvihill! What are you doing here?
Mulvihill: They shut my water off. What's it to you?
Jake Gittes: How'd you find out about it? You don't drink it; you don't take a bath in it... They wrote you a letter. But then you have to be able to read.

Academia americana i-a remarcat calitatea limbajului cinemtografic propunandu-l premiului Oscar, insa o monografie atenta a operei lui Roman Polanski releva imediat ca in toate productiile sale, metoda este o constanta.



Si nici nu exista ascuns in Polanski vreun mare talent fotografic, insa e adevarat locuieste acolo un exceptional strateg al luminii…un fel de Rembrandt al platoului.

Intr-una din scene, o schema de iluminat (pentru preluarea in plan mediu a portretului detectvului Gittes) accentueaza zona ochilor, in contrast cu restul fetei aflat in umbra. O interesanta constructie imposibil de reprodus in studio din voletii unui reflector, dimarea intensitatii, si parametrii expunerii…. La circa 35 de ani dupa film, prin intrebuintarea   echipamentelor comune azi  (dedo), cu proiectii si filtre de disolutie suprapuse scena poate fi doar anevoios restaurata,  cu un pret la fel de mare ca si atunci…O tehnica ce ar putea parea disproportionata pentru cateva secunde de ecran..

Sunt in acel cadru controlate (meticulos si tipicar), in mod gradual, toate zonele de eclaraj, dar mai ales raportul dintre umbre, unul care transfera  incarcatura sobra si insinuanta ce trimite mult dincolo de ceea ce se intampla in relatare.

Pe toate palierele Chinatown functioneaza asemanator: investitii uriase pentru sclipiri de genialitate, presarate oportun peste un narativ dual, in crescendo, cu spectaculoase dezvaluiri si surprinzatoare rasturnari..

Ida Sessions: Are you alone?
Jake Gittes: Isn't everybody?




Intr-o sucesiune temopral epica, pelicula s-ar putea incadra intre The Maltese Falcon-ul lui Huston si Mulholland Drive-ul lui Lynch…insa o astfel de abordare e superficiala si nedreapta numai si prin modul in care ea isi conduce spectatorul, cu o maiastra dexteritate, in alt registru…Asa ca si cele mai exigente comentarii, ori recenzii fac ca Chinatown sa fie socotit o piatra de hotar, iar pe drumul deschis de el, pana azi, nu s-a inaintat mai deloc… (iata o oportunitate)

Du-te si vezi....






Picanterii:

-dupa o serie epuizanta de duble, ce nu ajungeau niciodata sa fie suficient de convingatoare, Faye Dunaway ii cere lui Jack Nicholson sa o palmuiasca fara mimica…palmele (cinci la numar) sunt zdravene, iar de data asta, cadrul a fost retinut din prima preluare, si e cel ce apare in film.

-productia este si azi socotita perfecta din punctul de vedere al scenariului; din acest motiv ea e unul dintre  punctele principale din programa de studiu a oricarei universitati de film (inclusiv a UNATC-ului din Romania).

-Chinatown este prima serie a unei trilogii care mai planuia inca doua continuari: The Two Jakes (realizat in 1990) si Who Framed Roger Rabbit (realizat in 1988) Desi ele s-au infaptuit cu mari eforturi si multa greutate, niciuna nu a trecut pragul anonimatului. Seria a doua, The Two Jakes a fost regizata de Jack Nicholson.

-scena in care Polanski ii taie nasul lui Nicholson este atat de complexa si implica o butaforie in care pana si cutitul folosit are trei variante (una cu lama din folie flexibila metalizata). Obositi de cei care intrebau mereu cum s-a realizat filmarea, cei doi au sfarsit prin a declara ironic ca totul s-a inregistrat pe viu, si ca rana s-a intamplat cu adevarat.

-Chinatown e incarcat de simboluri in toate gradele de transparenta; de la defectul de ochi (iris) a lui Evelyn Mulwray (vezi mitul lui Oedip care orbeste atunci cand realizeaza dimensiunile incestului in care e implicat) si pana la metafora viol tata/fica, viol capital/natura (valea de portocali). De asemenea, tot o parabola este utilizarea, ca actor, a lui John Huston (autorul noir-ului emblematic The Maltese Falcon si considerat parintele genului)

-o situatie cu totul jenanta se petrece in scena primei intalniri dintre Noah (John Huston) si Gittes (Jack Nicholson). In acea perioada Nicholson era intr-o idila amoroasa cu Anjelica Huston  fiica lui John, care nu vedea deloc bine relatia…Din acest motiv, intrebarea lui Noah "Mr Gittes...do you sleep with my daughter?"…are o altfel de incarcatura, nu numai pentru cei doi…

-in anul 2007 filmul a obtinut locul 24 in topul celor mai bune productii din toate timpurile (Institutul American de Film).

-nu mai putin de cinci directori de cinematografie au fost curtati, consultati, angajati, sau demisi, in acest demers, iar grija asta fara precedent, indica (inca o data) atentia lui Polanski pentru latura imagistica a peliculelor sale.

-scenariul a fost construit dupa un scandal adevarat, iar diversele forme prin care acesta a trebuit sa treaca l-au readus in final, fara dorinta expresa a cuiva, inca si mai aproape de evenimentele real petrecute. Elogiat de presa, filmul a relansat disputele legate de cazul Districtului de Apa L.A. vs. locuitorii Vaii Portocalilor.

-e singurul film care are in doua roluri secundare, doi regizori premiati cu Oscar (John Huston si Roman Polanski)

-pe toata durata filmarilor conflictele dintre Polanski si Nicholson/Dunaway au fost de o violenta nemaintalnita pana atunci in platouri..Intr-unul din ele, Roman ii smulge cateva suvite de par lui Faye, iar in altul tot el ii face zob televizorul lui Jake la care acesta urmarea un meci de fotbal (american).

-Jack Nicholson (detectivul J.J. Gittes) apare in fiecare cadru al filmului. E o alegere in suita celor menite sa sustina intentia ca relatarea sa fie perceputa prin ochii sai (dezvaluirea adevarului pe masura ce Gittes il identifica, intreruperea povesti pe perioada in care el este inconstient, etc.). Asta pentru ca scenariul initial propunea existenta unui narator ce a fost inlaturat de Polanski in aceasta idee.

-finalul intunecat este rezultatul unei dintre crizele prin care Roman Polanski trecea destul de frecvent de la asasinarea sotiei sale (insarcinate)  Sharon Tate, de clanul hipiot Charles Manson. In cartea dupa care s-a realizat, scenariul avea un happyend





The making of:
















Jake Gittes: May I speak frankly, Mrs. Mulwray.
Evelyn Mulwray: You may if you can, Mr. Gittes.
avatar
The Dude

Mesaje : 4455
Puncte : 4572
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Vin Aug 18, 2017 3:01 pm





Pianista
La Pianiste – Michael Haneke(2001)



"There are really two types of laughter on the part of the spectator. There is the laughter of recognition - which means seeing things you're familiar with and laughing at yourself. But there's also hysterical laughter - a way of dealing with the things we see that upset us. This is also the case in our everyday lives: we turn to laughter as an escape valve." - Michael Haneke





Pe bune ???.... Ar putea fi râsul un debuseu..???...Râsul nervos, este el o arma eficienta impotriva atacului cotidian al mediului…??...a agresiunii sosite din necunoscutul de langa noi…ori al celui neasteptat din rabufnirile inlauntrului nostru ??...

Nici nu e important pana la urma, fiecare reactioneaza in felul sau, insa prin afirmatia aluziva Haneke pune pe tapet una din formele controlului secundar, cea "din reflex", cea a sub-eului, a alter-ego-ului, a lui "anima"..

Fiindca, asa dupa cum adancurile celor mai linistite ape ale Pacificului ascund in profunzime curenti de forta si putere neinchipuite, la fel abisurile fiintei umane pastreaza inepuizabile resurse si inimaginabile disponibilitati. Tot ce se afla la vedere este deopotriva inselator si dezamagitor, insemnand doar o parte din ceea ce suntem.

Omul de langa noi nu este niciodata cel care ni se arata….



Intr-adevar, nicio persoana nu este nici ceea ce pare a fi, si nici pe departe ceea ce crede ea ca este..Fiecare e altcineva, sau mai exact altceva..o dilema ce se cere permanent reconsiderata si reinvestigata, iar Sigmund Freud n-a gresit cu nimic: dominanta motivatiilor esentiale ale gesturilor noastre e de natura sexuala.



Respectabila Erika Kohut (Isabelle Huppert) lucreaza in cadrul conservatorului din Viena. Este un instructor valoros, sever si extrem de exigent. Compromisurile de orice fel ii par interzise, chipul ei nu cunoaste destinderea, zambetul ii e necunoscut, iar ambientul de evolutie e unul auster si rece. Pentru orice observator din afara: Erika e o pacoste.



Pe dinauntrul insa, Erika functioneaza altfel. E complexa si complexata, iar procesele patologice care o macina sunt la limita refularii. Faptul ca in preajma varstei de 40, inca mai locuieste si doarme impreuna cu o mama posesiva si conflictuala explica multe, dar nu totul. Cele mai semnificative dintre initiaitvele ei raman misterioase si stranii.



Psihanaliza postuleaza ca nu exista om fara fantezii erotice aberante, insa majoritatea sunt reprimate inca din faza preconstientului…aproape mereu,  fara ca subiectul macar sa aiba cunostiinta despre actul de cenzura. Cei ce nu reusesc asta, le exteriorizeaza convertit, prin purtari si pozitii conexe: un zoofil prin compasiunea fata de animale; o lesbianca prin critica permanenta a sexului tare, un necrofil prin interesul si timpul excesiv alocat funebrului, etc.

..Numai pentru putini (si Erika Kohut apartine acestei categorii) trairile propriilor obsesii se intampla direct si nemijlocit. De aceea, in intimitatea camerei de baie Erika isi cresteaza vulva cu o lama de ras, in camera de proiectii individuale a unui sex shop ea gaseste satisfactie savurand servetelele folosite de barbatii care au utilizat spatiul inaintea ei; si tot din aceasta cauza, alege sa se masturbeze public, langa o masina in care doi amorezi se afla in inlantuire carnala...totul intr-o inexplicabila tandrete.



Filmele lui Haneke sunt toate structurate identic. Exista o problema serioasa de ordin psihologic, afirmata si explorata doar partial. Apoi avem o calitate excelenta a cadrului (alcatuire, decupaj, unghiuri, compozitie, expunere, infatisare), iar finalul ramane intotdeauna deschis oricaror posibilitati.




Pentru fotografi (mai ales) prilejul intalnirii cu Haneke e de fiecare data o nesfarsita si imensa bucurie, iar La Pianiste nu face nicio exceptie de la regula. Cateva imagini de aici valoreaza mai mult decat sute de mii de metrii de pelicula turnata de altii (vezi portretele lui Erika/Walter, de exemplu; preluarile prin cadre de usi, cele in plonjon peste claviatura pianului, contrejour-urile pline de curaj, etc.), iar felul in care e folosita muzica (chemata prin productiile mediocre sa corecteze pasajele deficitare) imi pare de o inventivitate geniala si este un adevarat brand Haneke. La el coloana sonora e personaj de film, cu rol propriu si tratament special. Nici nu incape in termenii uzuali ai aprecierilor, insa pastreaza narativul la cotele rarefiate ale ideei, prin alegere, inserare, si dimensiuni alocate.



Intr-un erotic-shop, Erika cauta....ce cauta indeobste astfel de vizitatori…Intrarea ei insa ii pune in mare dificultate pe cei prezenti (numai barbati), iar Haneke fructifica surpriza intr-una din  secventele cheie ale peliculei. Caci toti ar trebui sa vedem acolo numai indivizi cu nevoi si asteptari asemenatoare, insa constatam lesne ca pana si ei intre ei se percep diferit. Ne surprindem curand consimtind ca la fel facem si noi, iar atitudinea dezinvolta a femeii ce respinge si cel mai neinsemnat argument al anormalitatii, ne rusineaza. Imi pare una dintre maximele forme de protest in favoarea feminismului, vazute vreodata pe ecran.



Ce se intampla cu Erika Kohut ?? "You have to interpret that yourself. I allow the spectator to finish the film in his or her head. Were I to provide an interpretation, that would be counterproductive." - Michael Haneke



Cine este sobra si distanta profesoara de pian Erika Kohut ??...sau mai exact ce este ea ??...un voayeur, un sado-maso, o nimfomana, o gerontofila, o ipsationista…?? Toate astea la un loc ??..sau poate ca este altceva ??...Haneke nu da nicio sugestie clara (oferind prea multe) si te indeamna sa ii descoperi singur adevarata fata, din tot ce ti-a povestit. Asadar, nu mai intarzia nicio clipa, Du-te si vezi cine e pentru tine bizara pianista   universitara; un exercitiu ce te va ajuta (pe final), daca nu sa te redescoperi, atunci sa te (re)cunosti cu mult mai bine....si sa te indoiesti (cum s-ar cuveni) de toate icoanele din jur.








Picanterii:

-Isabelle Huppert a studiat pianul timp de 12 ani. Cu ocazia acestui film ea si-a reluat studiile, toate scenele in care canta la instrument fiind inregistrate in priza directa, fara dubluri.

-cei care au urmarit filmul Nymphomaniac: Vol. II  - Lars von Trier, au recunoscut desigur acolo aluzia evidenta la caracterul Erika Kohut, prin acel personaj ce intr-o escapada sexuala il mimeaza atat in comportament cat si in vestimentatie.

- Elfriede Jelinek castigatoarea nobelului pentru literatura (1983) este autorea nuvelei cu acelasi nume (The Piano Teacher -2004)  dupa care a fost scris scenariul peliculei, ce pare sa fie o poveste autobiografica (a studiat pianul la conservatorul din Viena si este o militanta activa pentru egalitatea intre femei si barbati). Desi nu am parcurs textul, confirm din alte lecturi (Women as Lovers) ca si in opinia mea Jelinek este o scriitoare surprinzatoare, spontana, plina de talent literar si care ar trebui cunoscuta de toata lumea. Iata aici prilejul unui minunat inceput.....

-ambele roluri premiate la Cannes pentru interpretare isi merita recunostiinta, iar Isabelle Huppert are aici,  probabil cea mai buna prestatie dintro cariera actoriceasca careia cu greu ii poti gasi momente slabe sau clipe de ezitare.




Making of:



avatar
The Dude

Mesaje : 4455
Puncte : 4572
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Vin Aug 25, 2017 2:44 pm





Doctorul Parnassus
The Imaginarium Of Doctor Parnassus - Terry Gilliam (Terence Vance Gilliam - 2010)




"You can't stop stories being told," Parnassus insists.



Parnassus e numele unui munte ce domina orasul Delphi. Insemna salasul zeului Apolo, al nimfelor (Melaina, Kleodora si Corycia) si al muzelor deopotriva (Clio, Thalia, Erato, Euterpe, Polyhymnia, Calliope, Terpsichore, Urania, Melpomene). Aici, in mitologia greaca, zeul soarelui ii daruieste lui Orfeu lira fermecata, ca pe un cadou divin, gest echivalent nasterii artei si poeziei …..

"Ens imaginarium" reprezinta sintagma utilizata de Immanuel Kant in Critica Ratiunii Pure pentru a descrie timpul si spatiul nealterate, adica doua dintre conditiile vitale instalarii imaginatiei.


N-ar trebui sa fie asadar nicio surpriza in faptul ca, aceasta ingenioasa, captivanta, incantatoare si minunata creatie a lui Terry Gilliam (Monty Python, Tideland, Brazil, The Fisher King, The Adventures of Baron Munchausen), isi alege ca tema alegorica periplul unei trupe de teatru ambulant ce contine un imaginarium, condusa de un personaj varstnic (..la fel de batran ca timpul insusi) ce poarta numele Parnassus..



Pana la urma un grup de actori ce calatoresc intre doua lumi, prima mirifica si angelica, a doua populara si pamanteana, fiecare din ele mizand totul pe existenta celeilalte ca sa isi poata justifica prezenta si necesitatea.



Cu 1000 de ani in urma Parnassus (Christopher Plummer) a intalnit diavolul, pe Mr. Nick (Tom Waits). Urmatorul schimb de replici a avut loc:

- Ce faceţi voi aici?
- Spunem povestea care susţine universul, povestea fără de care nimic nu ar mai exista“


..iar dialogul asta a nascut o controversa apriga, din care decurge succesiunea unor pariuri intre cei doi, fiecare cu pot crescut progresiv si exprimat in vieti, ori destine, omenesti…

Caci diavolul crede in frumusetea ignorantei, in vigoarea fricii si in maturitatea pericolului, iar Parnassus doar in puterea imaginatiei si in forta ei de a da incredere, de a modifica devenirile si de a ilumina sumbrul existential.



Nu intr-un mod onest regulilor de joc stabilite, bunul Parnassus salveaza suflete rechizitionandu-i pe purtatorii lor intr-un spatiu magic, numit imaginarium. O destinatie la care se poate ajunge printr-o oglinda (salut Alice, aka Lewis Carroll !) ce apartine butaforiei trupei ambulante, dar numai prin medierea puterilor mentale ale doctorului, ce trebuie sa atinga mai intai o stare de semi transa obligatorie acestei ispravi.



Inauntrul sau imaginariumul este un loc suprarealist si extravagant, in care realitatea lumii contemporane apare rasturnata, deformata si contorsionata de o vraja asternuta peste intregul ansamblu, un fel de panza tesuta din visare si plazmuiri, ce permite fiecaruia sa depaseasca pragul tineretii vesnice a inchipuirilor..Sa intalneasca nemurirea….pentru ca aici “nimic nu este permanent, nici macar moartea” – observa Parnassus.



Filmul acesta este un spectacol vizual, o meditatie asupra sensului vietii interpretata in alternativele ei onirice cele mai roz, in variantele ei posibile, cu un optimism si o incredre specifice copilariei, erotismului adolescentin si intr-o paleta de culori hipnotice pana la halucinant.






O lume (re)configurata in interspatii umplute de meduze ce se scurg, de ceruri magrittiene pictate cu nori, printre care se deplaseaza oameni catarati pe scari. Cu zeci de cadre pline de influente preluate din artisti controversati, dar de mare impact, precum Grant Wood, Odd Nerdrum, Jose Maria Sert, Maxfield Parrish…O realitate alternativa construita pentru fiecare si modelata pe profilul unic al celui ce paseste in interiorul imaginariumului..




Montajul din scene lungi cu secvente ce decurg una din alta, jocul exagerat teatral al actorilor, culorile grele si contrastul clar-obscur ce evidentiaza tenebrosul unor cadre asezate in opozitie cu prospetimea scenelor din interiorul imaginariumului (pe care Guilliam le are inspirate din Muzeul Copilului de la Londra) creaza o atmosfera ambigua, plina de emotie intensa dar retinuta, si aduce in prim plan dialogul, alcatuit din incrucisari anaforice si replici pline de miez. Ca o constanta pe parcursul intregului film, miscarea in arc de cerc si pe o directie usor ascendenta a camerei, are probabila unicul scop de a asigura continuitatea si inlantuirea story-ului (altfel destul de oscilant si de putin coerent).



Du-te sa vezi echipa artistilor de strada a doctorului Parnassus compusa din piticul Percy (Verne Troyer), Anton (Andrew Garfield), Tony (Heath Ledger, Johnny Depp, Colin Farrell, Jude Law) si Valentina (Lily Cole),

....pentru ca poarta cu ea un imaginarium adevarat…si stii cata nevoie ai de acela.......Ca doar de asta te duci la cinematograf….



Imaginarium: Rudolph Valentino, James Dean, Princess Di, all dead - but immortal. "Forever young"...





Picanterii

- Pe la jumatatea filmarilor Tony (Heath Ledger), a decedat brusc in urma unei supradoze de heroina, schimband dramatic si fabulos soarta intregii ecranizari. Prima reactie, atat a producatorilor cat si a lui Guilliam insusi, a fost sa decida anularea imediata a proiectului (rolul important pe care Heath Ledger il juca in plot incurca irevocabil toate socotelile), insa o inspiratie de-a dreptul geniala a lui Terry a introdus in narativ conditia, perfect plauzibila, ca orice calator din imaginarium sa fie diferit de persoana care patrundea in el. Aceasta gaselnita extraordinara pusa cap la cap cu faptul ca Ledger murise imediat dupa ce filmarile directe s-au incheiat (ramanand de turnat doar cele din interiorul imaginariumului, cu toate prelucrarile lor ulterioare), a permis continuarea realizarii prin redistribuirea partiturii lui Tony catre trei actori cu cote de piata mult peste cele ale raposatului: Johnny Depp, Jude Law si Colin Farrell. Ei apar numai dincolo de granita imaginariumului, fiecare reprezentand momente si laturii distincte ale personajului interpretat, in ipostaze noi fata de cele din scenariul initial. Acest artificiu de mare efect a permis reorientarea productiei catre o dezvoltare si un final inca si mai spectaculose decat cele initiale.



Making of









avatar
The Dude

Mesaje : 4455
Puncte : 4572
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Vin Sept 01, 2017 8:01 pm





Donnie Darko
Donnie Darko -  Richard Kelly(2001)


Potrivit prestigioasei reviste Empire, dupa Reservoir Dogs, acesta ar fi al doilea Best-Independent-Movie Evermade (Sundance Institute/Festival).

Oricat ar parea de ciudat datoram superbul cadou  .....unui pariu cu sine a lui Drew Barrymore (pentru prima data (co)producatoare) ce s-a intrebuintat destul de serios in asigurarea distributiei, dar si in construirea unei platforme de lobby credibil, care sa ii gireze investitia.

Inseamna, nu mai putin, si rezultatul tenacitatii regizorului  Richard Kelly (Southland Tales,The Box) un tanar, 26 de ani la data turnajelor, ce a crezut cu tarie in scenariul sau, chiar si atunci cand toate evidentele indicau clar esecul (in salile de spectacol filmul a fost un dezastru financiar si abia la trei ani dupa, editia pe DVD a repropulsat story-ul intr-un real succes).

Suita unor evenimente nefavorabile era cat pe ce chiar sa rataceasca definitiv importanta pelicula in hatisurile anonimatului, caci povestea unui accident aviatic, dublata pe fundal de un ipotetic final apocaliptic, a aparut pe piata concomitent cu atentatele din 11 septembrie, iar lumea nu avea niciun chef de asemenea fantasmagorii posibile in zilele alea.



A fost nevoie sa treaca o vreme si au fost necesari mai multi entuziasti (cinefili devotati cauzei) care sa insiste in promovarea realizarii cu totul deosebite, altfel n-am fi ajuns niciodata sa ne bucuram de ea. Fiindca Donnie Darko e ceva nou nouţ in cinematografie, ceva deopotriva straniu si bizar, o cimilitura  din care cele mai multe raspunsuri nu iti sunt dezvaluite decat la zile intregi dupa vizionare, ori poate nici atunci.



Intrebat despre ce e vorba in film, actorul principal  Jake Gyllenhaal, a declarat sincer, senin si convins: „I have no idea...”...si adevarul este ca in multitudinea dezvoltarilor  nici nu stii ce sa alegi...Este Donnie Darko povestea unui sacrificiu mesianic ?..sunt doar iluziile unui schizoid ?..e o numaratoare inversa pana la apocalipsa ?.. suma nalucirilor   premonitorii ale unui mediu neantrenat si efectele lor ?... Sau poate ca e vorba de instabilitatea unui univers tangential, ce deruleaza in paralel aceleasi intamplari cu alte urmari si care in final va fi absorbit de un vortex nimicitor, anuland orice existenta, asa cum pretind explicatiile pe care Donnie le tot cerceteaza ?

Greu de spus...cert este ca fiecare va gasi in aceasta magnifica productie un narativ pe masura formatiei si a pregatirii sale, iar asta e o grozava tehnica de introspectie, un remarcabil act artistic, si un impresionant exercitiu psihanalitic.

In versiunea DVD (Director’s Cut) remasterata, avem in sfarsit o serie de comentarii ale lui Richard Kelly. In linii mari ele converg in directia SF-ului, cu transfer temporal si a unei realitati suprapuse in diversificari infinite, despre care insa, observatorul atent va sesiza ca nu sunt decat o prelungire si o multiplicare a unui singur joc... Pana la urma Kelly nu ne spune mare lucru...ci doar ce crede el ca s-ar fi petrecut...Faptele prezentate pe ecran  raman singurele instrumente, si ele se afla permanent la dispozitia tuturor...ca si toate posibilitatile de interpretare. Fiecare extrage de acolo ce si cat poate...





Donnie Darko e un puzzle urias din care sacrificiul final e singura certitudine...si nici ea pana la capat. Ca sa poti sa iti construiesti propria ta transpunere: Du-te sa vezi Donnie Darko...caci printr-un miracol reusit si el va privi in tine cu un scop identic.










Picanterii:


- Pentru comentariile privind sexualitatea Smurfilor (strumfilor) realizatorii peliculei au primit acceptul celui care a inventat celebrele caractere. Motivatia acordului acestuia: Afirmatiile lui Donnie sunt corecte si descriu acurat aceasta latura a simpaticilor piticoti.

- Coloana sonora a fost realizata de compozitorul Michael Andrews care din lipsa banilor necesari s-a vazut nevoit sa cante la toate instrumentele, inregistrarile fiind ulterior mixate.

- La inceputul si la sfarsitul filmului apar doua personaje ciudate, in aceiasi atitudine de supraveghere distanta a actiunii;  s-a sugerat ca ei ar fi angajati ai autoritatii aviatice insarcinati cu monitorizarea consecintelor accidentului ce face sa cada din cer motorul unui avion inexistent; in note Richard Kelly spune ca prin ele a vrut sa transmita senzatia unei prezente confuze, care l-ar fi dominat permanent pe perioada inregistrarilor de platou.

- Varianta Director's Cut, realizata in numai 9 zile (adevarat record), totalizeaza 165 de minute de proiectie, fata de 115 minute ale versiunii oficiale, dar foarte aproape de durata primei alternative prezentate in premiera la Sundance Film Festival in Ianuarie 2001 (155 minute). Chiar si asa, Director's Cut contine multe scene noi si o coloana sonora substantial reformulata. E de departe recomandarea cea mai potrivita




Making of








avatar
The Dude

Mesaje : 4455
Puncte : 4572
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Vin Sept 08, 2017 8:30 pm







Sapte Psihopati..si Un Caine
Seven Psychopaths - Martin McDonagh (2012)





You didn't think I was what? Serious?
...You think I'm not serious just because I carry a white rabbit?







Intre directorii de film numai putini sunt adevarati, altii cativa mimeaza doar aceasta calitate, iar cei mai multi sunt de-a dreptul impostori.

Primii au absolvit o institutie de invatamant superior de profil si au continuat apoi devenirea lor pe calea academica prin abordari metodice, competente, practica asidua si permanenta adaptare.

Cei din a doua categorie sunt autodidacti implinind o chemare (ei suplinesc lipsa pregatirii prin hotarare, multa spontaneitate, inventivitate si perseverenta...respectand insa retetele succesului din showbitz).  

Ultimii ?..doar afaceristi ce au adulmecat in aer posibilitatea unor venituri usor de obtinut si  se afla pe platou in cautarea prazii.



                                                 

Preambul  e absolut necesar atunci cand vorbim de Martin McDonagh, un regizor pur sange, ce stapaneste atat de bine mijloacele cinematografice incat isi permite sa se joace cu ele, intro nerusinata dezinvoltura si dupa bunul plac. Filmele lui au niveluri multiple,  divergente, convergente, intersectate, ori interconectate intre ele si se adresaza simultan mai multor categorii de spectatori relatand practic cate o poveste diferita si placuta pentru fiecare,.... Poate ca in felul asta se explica si optiunea (superficiala si pripita) a celor care au incadrat Sapte Psihopati la categoria comedie ( ?)


                                                       

Pe palierul adresat cunoscatorilor pelicula plateste un tribut personalitatii lui Martin Scorsese (el ar fi, in mintea multora, responsabil de introducerea in cea de a saptea arta a psihopatului arhetipal complex) dar si achita polite serioase amatorismului de mare succes introdus de Quentin Tarantino (si implicit miscarii Indy – prin utilizarea lui Tom Waits). Numai si aceste doua parabole, pline de repere clare, ar fi putut sa sustina filmul de la un capat la celalalt, insa la McDonagh ele sunt doar inceputul.  






Povestea e antrenanta, plina de neprevazut, tensionata si bine spusa. In fapt sunt cinci, poate sase, subiecte care ar fi reusit  separat cate un pulp remarcabil. Intre ele, la superlativ, istoria quaker-ului care isi razbuna fiica (violata si ucisa) prin simpla presiune a permanentei prezente, obsesiv impuse privirilor  asasinului, iertat prea usor de justitia oamenilor.. Ca pe un nesfarsit memento al faptei sale ....Chiar si dincolo de moarte...Caci violatorul isi face un calcul simplu ce se dovedeste eronat: omul care ma sufoca e un om a lui Dumnezeu; daca ma sinucid, am sa ajung in iad ; el insa nu ma va putea urma acolo .. e imotriva credintei sale...Asa o sa scap de el..Socoteala gresita fiindca quaker-ul gaseste o cale ca violatorul sa plece in lumea de dincolo cu certitudinea ca tortura insotirii va continua ...

Insa nici quaker-ul nu iese usor din inovatia sa: Ochi pentru ochi ar face toata lumea oarba..afla el (via Ghandi)..Razbunarea nu e o solutie...vina s-a mutat in curtea lui acum...La fel si pedeapsa...si iata cum el devine cel urmarit .. insistent si repetativ




Imagine de exceptie, scenariu excelent, joc desavarsit al actorilor si cand afirm asta am in vedere si « nejocul » (ca nu e rea dispozitie) al personajului interpretat de  Colin Farrell, pe fondul caruia se proiecteaza genialitatea lui Sam Rockwell. Despre prestatiile naucitoare ale lui  Woody Harrelson si Christopher Walken ce sa mai spui.. ?...La ei a devenit ceva obisnuit.



Un singur sfat pentru cei care imi vor urma recomandarea de a consuma bijuteria asta : asteptati cuminti sfarsitul proiectiei, chiar si dupa generic..Americanii au o vorba : It ain’t over till it’s over...iar filmul asta chiar se termina in ultimele lui secunde, acolo unde McDonagh a mai pitit un nestemat... Du-te sa vezi cum straluceste acolo de unul singur...





Picanterii:

- Scenariul original era impresionant mai ales prin scena finala in care cainele shih-tzu urma sa fie impuscat; pentru a evita infruntarea previzbila cu cei ce l-ar fi putut acuza de violenta impotriva animalelor, nu numai ca acest pasaj a fost exclus, dar in plus, in mod ironic, urmatoarea sentinta a fost introdusa in dialogul lui Bill "His rabbit gets away, because you can't let the animals die in a movie. Just the women."

- Personajul intrupat de Sam Rockwell, Billy Bickle are foarte multe in comun cu Travis Bickle din filmul lui Martin Scorsese - Taxi Driver (1976) interpretat prin Robert De Niro. Amandoi impart dorinta bolnava de violenta, numele mic si foarte multe gesturi stilizate. Exista de asemeni o aluzie si la celebra scena din fata oglinzii in care Billy se adreseaza siesi pretinzand ca are in fata un potential agresor.

- Caracterul The Zodiac, reprezinta un ucigas in serie ce a functionat impecabil in anii '70, reusind sa scape justitiei, in ciuda faptului ca isi semna si comenta prin scrisori anonime toate crimele comise. Simbolul sau, apare peste tot in locuinta din lung metraj







Making of:










avatar
The Dude

Mesaje : 4455
Puncte : 4572
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Dum Sept 17, 2017 8:30 pm






Balonul Rosu  
"Le ballon rouge" - Albert Lamorisse (1956)



Pascal - le petit garçon: Could you hold my balloon while I'm in school?


Baloanele colorate umplute cu heliu au o constiinta proprie. Au har, personalitate cu carul, multa intelegere, un devotament infailibil si o simbiotica apropiere vis a vis de copii, cei cu care impart in taina un univers doar lor cunoscut.




Chiar daca umbla numai cu nasul pe sus, baloanele colorate incarcate cu heliu traiesc intr-o lume minunata, singura in care pot evolua cu adevarat, socializeaza empatic, iubesc patimas, sufera cu sfiala..si mor iremediabil;  

Pentru ca s-a demonstrat stiintific:  baloanele colorate ce plutesc prin aer contin heliu doar intr-o mica masura. Mai au, amestecat prin gazul asta (cu proprietati ilariante) si altceva..ceva prin care se infoaie singure, ceva fara de care nu si-ar avea niciun rost. Un ingredient esential. L-am putea numi: extract din puritate de copil.

Asa  au fost ele alcatuite si imaginate: sa absoarba tot ce e mai frumos din sufletul picilor si pentru asta, din prima clipa in care sunt umflate, ca sa se poata implini, fiecare balon isi cauta perechea. Pustiul predestinat numai lui.. Si se intampla usor, pentru ca atunci cand se intalnesc, copil si balon, ei se recunosc deopotriva imediat, si se impreuna cu voiosie gata de orice isprava…





Despre o astfel de confluenta zice filmul Le Balon Rouge, dar si despre, visare, solidaritate, incredere, stralucire si prietenie.. Despre tristetea baloanelor care nu si-au gasit copilul potrivit, dar mai ales despre rautatea copiilor care, prin cine stie ce deturnari, nu ajung sa aiba propriul balon.





Orice s-ar spune in plus ar putea instraina si sensul, si marturia celor doar 35 de minute ale proiectiei..Caci dincolo de posibilele comentarii, poemul asta structurat din imagini, e cutremurator si obligatoriu de vizionat.

Un cinema simplu, cu preluari iscoditoare si insinuante, in secvente precis alese. Cu putina butaforie, interesante rezolvari si remarcabile contraste de culoare, surprinse in cadre sugestive.







Pana sa se mute intr-alta parte, inima unui copil ii locuieste privirea, iar tu ai trecut de atatea ori pe langa, fara sa observi vreodata ce spun ochii baietelului, ori fetitei, care poarta cu sine un balon… Nu-i prea tarziu: Fa asta acum !!!.....Du-te sa vezi cum se cuvine un copil si balonul lui…una dintre cele mai simple, depline si sincere companii posibile.








Picanterii:

-este singurul scurt metraj care a reusit sa castige vreodata un premiu al academiei de film (Oscar); la sectiunea scenariu, desi in pelicula nu sunt decat cateva dialoguri.

- filmul a intrat imediat in programele scolare de invatamant din SUA, devenind astfel cea mai reprodusa pelicula (peste 20 000 de copii pe 16mm numai intr-un singur an). A completat educatia generatiilor de americani si canadieni din 1960 si pana in 1994.

- in rolurile principale, realizatorii ai unor interpretari naturale si de mare finete, Pascal Lamorisse si Sabine Lamorisse (frate si sora) sunt fiul si fiica regizorului  Albert Lamorisse.

- in cronica sa scrisa cu prilejul lansari productiei pe dvd, Owen Gleiberman  afirma ca "More than any other children's film, The Red Balloon turns me into a kid again whenever I see it ... “ si e cel mai comun dintre sentimentele care ii incerca pe spectatorii ce au urmarit "Le ballon rouge".

-aparut la zece ani dupa terminarea celui de-al doilea mondial, care pentru Franta a insemnat o crunta experienta, filmul asta trebuie inteles in contextul acelui moment...la fel si simbolurile lui.

















Making of:






Continut sponsorizat

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de Continut sponsorizat


    Acum este: Vin Noi 24, 2017 2:10 am