Republica Danga

„ Danga nu e, adică e pretutindeni. Este o insulă, compusă din pulberea unei planete îndepărtate, unde legile fizicii terestre nu sunt chiar atât de riguroase. Aici nu se știe prea bine dacă oamenii mint, visează, sau trăiesc cu adevarat „


Du-te si vezi....

Distribuiţi
avatar
The Dude

Mesaje : 4444
Puncte : 4561
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Vin Ian 29, 2016 8:56 pm






Forrest Gump
Forrest Gump  – Robert Zemeckis (1994)



I've never met anyone like Forrest Gump in a movie before, and for that matter I've never seen a movie quite like "Forrest Gump." Any attempt to describe him will risk making the movie seem more conventional than it is, but let me try. It's a comedy, I guess. Or maybe a drama. Or a dream.





In cunoscutul clasament al revistei Empire, Forrest Gump este al 20-lea erou de film al tuturor timpurilor si unul dintre cele mai interesante din cate exista acolo. Cand spun asta, ma gandesc strict la personaj, si nu la atmosfera metaforica tesuta in jur, cea careia unei priviri neatente si grabite i s-ar putea lesne substitui.


The world will never be the same once you've seen it through the eyes of Forrest Gump.


Gamp este unul dintre acele caractere construite alambicat, pentru a sugera o epoca din care trebuie sa cuprinda cat mai multe aspecte semnificative, insa in esenta el continua sa ramana  un  extraordinar copil (cel din cartea ce a stat la baza scenariului dupa care s-a realizat ecranizarea) inocent, curat, incet la minte, dar limpede si precis. Nu gangav. Nu un idiot. Nu un prost.






Prost este cel care se poarta prosteste ii explica mama sa, asa ca Forrest Gump evita prostia si cauta sensul in absolut fiecare gest al sau, iar sensul…nu are intotdeauna noima. Riscul e unul acceptat si continuat in educatia instituita de mama. Taman de aceea ea si-a numit fiul dupa generalul sudist/secesionist Nathan Bedford Forrest, inventatorul neoficial al Ku Klux Klan-ului: pentru ca Gump sa isi aminteasca permanent ca omul face ades  lucruri  care n-au nicio noima.




Atunci cand faci totul profund, in afara prostiei si lipsit de sentimentalisme, ori alte complicatiuni afective, atunci lucrurile platesc pe loc. Gump devine central. Invata un pusti un nou pas de dans si acela ajunge regele rock-ului (Elvis Presley), ii ofera altuia pe tava inspiratia pentru una dintre cele mai frumoase melodii ever (Imagine - John Lennon), declanseaza firesc si accidental scandalul  Watergate. Primeste medalia de onoare in Vietnam, ajunge fotbalist celebru, mare campion de ping-pong,  cel mai norocos pescuitor de creveti, si prin ricoseu: milionar cofondator al imperiului Apple (...a "fruit company"....)





Regizorul Robert Zemeckis (Death Becomes Her, Who Framed Roger Rabbit,  Flight, The Polar Express, Cast Away) nu e genul care sa se impauneze cu laurii muncii altcuiva. Calitatile lui remarcabile rezida in felul in care s-a priceput, de aceasta data, sa isi extraga protagonistul dintrun context (cel al romanului) si sa il reaseze pe acesta in altul, fara a respecta insa cu fidelitate coordonatele, ci lasand frau liber povestii, zagazuite doar pe un anumit curs. Strategia ii deschide culoar lui Tom Hanks care marcheaza fara ezitare, capatand si el unul dintre cele mai cuvenite premii Oscar - Interpretare atribuite vreodata, dar cu o viziune dintrun alt registru.



De aceea, sa vezi Forrest Gump fara sa citesti Forrest Gump insemna o initiativa dusa numai pana la jumatate. Fiindca, desi fiecare dintre ele functioneaza individual bine-mersi, numai ansamblul le poate pune in evidenta adevarata forta si valoare..



Pelicula e indatorata vital efectelor speciale, cele care jaloneaza story-ul dandu-i coeziune, savoare si tinuta.  Prin referintele directe ale scenelor mixate intre reportaj si fictiune (John Lennon, Richard Nixon, John Kennedy, George Wallace, Lyndon Johnson), sunt aduse pe ecran momente cheie ale culturii pop, putine, dar semnificative si cu o puternica incarcatura emotionala. Coloana sonora puncteaza ferm fiecare moment; si are si de unde alege si cu ce instrumente opera, caci perioada intamplarilor e plina pana la refuz de resurse in aceasta directie.



E  probabil cel mai reprezentativ moment al plotului, si zice despre dualitate, infrangere, asteptari, sperante; prezentate intr-o superba arcada. E intersectia unor destine paralele in care unul accede iar celalalt decade. Cu o copilarie grea (abuzata sexual de tata), Jenny isi cauta un drum in experimentul hippie, apoi in miscarea pacifista, proteste si umanitarism, insa aluneca in dependenta de droguri, ajungand stripteuza si prostituata ce sfarseste contaminata de SIDA. Este o invinsa si o condamnata, insa in secventa despre care vorbesc, constientizand toate astea, ea ii povesteste cu un optimism debordant lui Gump despre planurile de viitor,  intr-o maniera al carei entuziasm pune in mare dificultate realitatea constrangand-o miraculos pe aceasta sa faca cativa pasi inapoi.

Forta increderii muta muntii, desi increderea pierde invariabil fiecare finala.

Cinematografie la limita minimala suportului unei povesti triste si fermecatoare, plina de inteleptciune; cu interventii discrete si solutii regizorale ce nu isi propun sa incarce proiectia, ori sa tulbure atentia spectatorului.



Filmul se inchide circular, printr-o actualizare a cadrelor, cu o pana preluata de vant dintre paginile unei carti, dupa ce in debut, ea fusese tandru asezata acolo, culeasa tot din aer. Dintro statie in care mama si fiul asteapta autobuzul scolar, in alta in care naratorul relateaza trecatorilor povestea vietii lui, si inapoi la prima, unde stau acum tatal Forrest Gump si fiul sau din relatia cu Jenny. Popasurile vietii si visul unei trairi...Imaginile sunt impresionante, stenice si empatice…



Lumea merge inainte, indiferent de parerea celor care o compun la un moment dat, asa ca e fara niciun rost sa pui la inima toate cate se intampla intr-o existenta..Gump are o atat de induiosatoare dreptate incat, pe masura ce genericul defileaza in ecran, intelegi si tu sensul cuvintelor mamei: daca viata e ca darul unei  cutii cu bomboane de ciocolata in care nu stii niciodata ce ai sa primesti...?…Atunci nimanui n-ar trebui sa ii pese din cale afara ce-i inauntru…doar gestul cadoului merita sa conteze…




Nu, Forrest Gump nu trece orbeste prin viata, ci trece alocandu-i de fiecare data, infantil, pretul corect.
Numai atat cat costa. Nimic in plus. Si narativul confirma valabilitatea alternativei...

Tonul general al productiei, osciland intre comic si drama pe masura ce survoleaza nepasator repere conventionale si.. idealuri in care libertatea deschide oportunitati nesfarsite prosperitati si succesului prin munca asidua si o extrema mobilitate (Salut ! - James Truslow Adams)..conduc la o singura concluzie logica: Forrest Gump este insasi America perioadei ’50-’80…Dar e si un om frumos cu un mecanism delicat, onest,  mai ales: deosebit de restul printr-un alt gen de sensibilitate. E un tipar. Nu ma crezi ??…Du-te si vezi !







Picanterii:

-din cauza unor excese si a decaderii, Jenny este HIV pozitiv, insa acest diagnostic nu exista in perioada evenimentelor din film. Existau cazuri, scheme de tratament, iar boala era in evaluare de catre CDC. Avea sa primeasca un nume cativa ani mai tarziu, de accea, pentru acuratete, in film se vorbeste mereu de o infectie virala si nu de sindromul imunodeficientei dobandite.

- Bill Murray, John Travolta si Chevy Chase au refuzat rolul inaintea lui Hanks; care l-a acceptat la numai o ora dupa formularea ofertei si frunzarirea sumara a scenariului.

- autorul nuvelei Winston Groom, a sustinut tot timpul ca actorul ideal ar fi fost insa John Goodman si a criticat continuu productia, mergand pana acolo incat a publicat si o nuvela in continuarea ei. Una in care Gump il intalneste pe Tom Hanks si ii reproseaza rolul pe care il gaseste gresit interpretat. Cu toate acestea Groom s-a imbogatit de pe urma filmului, el primind un comision de 3% din profitul general.

-multe scene il utilizeaza, ca dublura, pe fratele lui Tom Hanks, iar fica acestuia apare in cateva cadre de inceput, la fel ca si fiul regizorului Zemeckis (imaginile copiilor din autobuz).

-in box-office Forrest Gump a batut record dupa record. A fost prima productie care a depasit cel mai rapid 100 de milioane USD, apoi prima care a depasit 150, si tot prima ce a acumulat in cel mai scurt timp 200 (in numai 66 de zile de la lansare). Succesul avea sa insemne o adevarata lovitura pentru Tom Hanks ce se intelesese cu producatorii sa nu solicite niciun pret in contul prestatiei sale, ci doar un comision din incasari; ele au totalizat 350 de milioane, asa ca Hanks a castigat peste 40 din ele (mult mai mult decat orice suma de impresariat).

-colona sonora numara sase piese ale grupului The Doors: "Soul Kitchen", "Hello, I Love You", "People Are Strange", "Break On Through, "Peace Frog" si "Love Her Madly"

- Terry Gilliam si Barry Sonnenfeld au refuzat pe rand oferta de a regiza aceast film.

-maratonul lui Gump a fost inspirat dintrun fapt real pentrecut in 1982, atunci cand Louis Michael Figueroa (16 ani) a alergat intre New Jersey si San Francisco pentru American Cancer Society. Cateva dintre raspunsurile lui din interviuri sunt reluate in film.



making of:





avatar
The Dude

Mesaje : 4444
Puncte : 4561
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Joi Feb 04, 2016 4:39 pm






The Revenant: Legenda lui Hugh Glass
The Revenant - Alejandro Gonzalez Inarritu (2015)


Ar trebui sa vezi „The Revenant” din trei simple motive: este un film cu o scenografie impecabila (costume, decoruri, butaforie), spune o poveste faimoasa (ce tine deja de cultura generala), si nu in cele din urma,  constituie o pledoarie plina de argumente in favoarea supravietuirii...

Altfel, remake-ul lui Alejandro Inarritu este modest comparativ cu originalul Man in the Wilderness - Richard C. Sarafian (1971),  si palid fata de nuvela care a prilejuit ambele ecranizari Lord Grizzly - Frederick Feikema Manfred.





Un vanator e ranit fatal de o ursoaica cu pui. Abandonat muribund de catre companioni sai, fara niciun mijloc, intr-un mediu ostil si salbatic, in mod miraculos el scapa cu zile, strabatand aproape taras peste 200 de km. Finalul neasteptat a emis de-a lungul timpului  numeroase controverse  ce au sporit la randul lor notorietatea cazului (existand pe circuit si teorii care sustin ca victima a inventat multe  din amanuntele ce ne-au parvenit).






Pulp-ul, generos in spectacular, se bazeaza insa strict pe aceasta incredibila intamplare a trapper-ului Hugh Glass,  explorator si cercetas in acelasi timp,  ce  a intrigat generatii intregi de adolescenti si a contribuit decisiv la stabilirea unor reguli de vietuire a colonistilor nevoiti sa locuiasca zonele izolate din nordul american.



Spre deosebire de alte pelicule propuse publicului in variante diferite de interpretare, sau in viziuni regizorale personalizate, The Revenant conteaza mult pe o cunoasterea anterioara a story-ului relatat;  iar pentru cei ce au parcurs prima versiune cinematografica, el formuleaza chiar un mesaj metaforic (special inserat), printrun procedeu tehnic extrem de interesant si unic dupa stiinta mea. Se sugereaza astfel, subtil, ca  filmul ar fi atat din punctul de vedere al intrigii, cat si din cel al imprejurarilor, o continuare/completare a primei productii, caci plotul insista pe capitolele tratate lapidar acolo, trecand in schimb pe repede inainte peste chestiunile ei de fond.



Daca primul lung metraj incearca sa reconstituie fidel evenimentele prezentate in carte, mizand totul pe introspectia caracterului principal si pe evolutiile sale de ordin etic si moral, narativul lui Inarritu se complica penibil in siropul relatiei  tata/fiu tragic esuate; si nu-i singurul loc in care regizorul  isi pierde spectatorul, fiindca determinarea personajului propus ramane suspendata, incoerenta si ambigua. Totul pare sa reprezinte numai consemnarea manifestarilor unui destin precis, dinainte scris, la derularea caruia eroul asista doar, cu stoicism.

Hugh Glass din The Revenant nu vrea sa traiasca nici ca sa se razbune pe cei care l-au condamnat parasindu-l in padure, nici de dragul vietii si nici pentru a isi dovedi siesi ca poate...Face asta dintrun fel de rutina, din obligatie....cu aceiasi dezinvoltura cu care omul de rand infrunta dimineata zilei de munca pe care o banuieste cateodata grea si plina de neprevazut....E treaba lui si se straduie sa se achite de ea meritoriu, fara implicarea emotiva debordanta ce se impunea..Nu-s multe lucruri nemaipomenite in motivatiile sale, desi e evident ca a suferit o pierdere grea prin moartea fiului si dizolvarea prematura (in mod crud si sangeros) a caminului abia incropit.



Spre deosebire de el, Zachary Bass, intrupat de Richard Harris in Man in the Wilderness, cu mult mai putini morti bantuind prin constiinta, se confrunta cu probleme existentiale uriase, are angoase si revolte, iar la capatul unor analize severe reuseste chiar sa isi identifice erori si abuzuri proprii de care nu avea habar. Desi in ambele constructii e  un om cu o educatie precara si cu extraordinare aptitudini in practicile sale, Bass (Richard Harris) e convingator si lesne de indragit, in timp ce Glass (Leonardo DiCaprio) pare distant si confuz fiind doar autentic prin prezenta si prestanta.

In The Revenant scena confruntarii cu indienii e o izbanda clara a cinematografiei; in contrapartida, efortul trupei de aventurieri din Man in the Wilderness, ce traverseaza munti si paduri carand dupa ei cu sacrificii disperate un vaporas in care isi pun toate sperantele....si care in final se dovedeste inutil (raul la care trebuie sa ajunga si care ii poate purta spre salvare este gasit secat) e mult mai impresionanta prin semnificatiile sale, decat duritatea fara menajamente a masacrului comentat in cadre cumplite de Inarritu.



Menite sa evoce una dintre limitele necunoscute ale fiinte umane constranse sa evolueze in extremis, si publicatia si cele doua scenarii raman insa fixate adanc in memoria spectatorului/cititor prin scena cheie  a indianului care il gaseste pe Zachary Bass agonizand. Este dusmanul sau esential si in oricare alta situatie i-ar lua cu bucurie si mandrie viata (cu certitudine si scalpul), insa acum, cand poate, nu face nimic din toate astea.





In omul descompus care ii zace la picioare, prin ceata deasa a urii de care e animat, falnicul nativ are puterea sa descopere planul divinitatii, in care stie senzorial ca nu are dreptul sa intervina. Mai tarziu, cand cei doi se regasesc pe alte coordonate, respectul fara margini care domina secventa nu e adresat nimanui in particular...sau poate doar tenacitatii si reusitei care ii urmeaza frecvent.

Intr-un anumit moment Glass - DiCaprio are aceasta revelatie: I ain't afraid to die anymore. I'd done it already.. Afirmatia, asociata cu titlul de afis (revenant, intr-o posibila traducere: stafie, fantoma, strigoi...adica cava care revine dupa moarte) indica un filon darnic si fertil, insa parabola e neutilizata......si ii mare pacat.


Chiar si asa: Du-te sa vezi The Revenant..........pentru doar trei simple motive: este un film cu o scenografie impecabila, povesteste o legenda clasica si zice bine despre supravietuire...pana la urma, provocarea cotidiana a celor mai multi dintre noi.


Picanterii:

-numele filmului are la origini cuvantul francez "revenir," care inseamna „a revenii”  Revenant in franceza are si sensul alegoric de "spirit" sau "fantoma" „Un spectres, un revenant ou un fantôme est une apparence sans corps; c'est la figure fantastique d'un mort, d'un esprit que l'on croit voir, d'après les superstitions populaires. La croyance à ces apparitions vient, peut-être, soit des images fantastiques du sommeil, soit des apparences que la terreur objective et auxquelles elle donne une forme visible, soit encore des visions et hallucinations qui accompagnent régulièrement certaines maladies et états nerveux. En tout cas, le fantôme reste la meilleure métaphore poétique  qu'on ait jamais trouvé pour parler du processus de deuil."

-tur de forta pentru Leonardo DiCaprio, care pentru aceasta productie a fost nevoit sa invete sa traga cu musqueta, sa rosteasca fraze in dialecte moarte, sa aprinda un foc fara instrumente, sa faca fata frigului si hipotermiei....sa manance un ficat crud de bizon, desi el este unul dintre cei mai convinsi vegetarieni.

-dat fiind faptul ca zilele mohorate de iarna din Canada ofereau numai cateva ore de lumina, vis a vis de  dorinta regizorului Inarritu de a inregistra numai in conditii naturale (din considerente ce vizau realismul imaginilor) filmarile in teren s-au prelungit nepermis de mult, iar venirea primaverii a surprins echipa cu doar 85% din materialul necesar realizat. Din acest motiv  turnajele s-au definitivat... in Argentina, unde anotimpul rece inca continua...

-singura scena trasa cu lumina arificiala dureaza numai cateva secunde si se intampla in jurul unui foc care, din cauza vantului, avea fluctuatii insemnate de intensitate (echipamentul digital la care s-a recurs avea aceasta limita)

-Inarritu, bine cunoscut pentru autoritatea sa excesiva si dictatoriala din platou, s-a intrecut pe sine de aceasta data. Conditiile extrem de dure i-au exacerbat iesirile cunoscute, si ele s-au soldat cu numeroase conflicte si concedieri, dar si cu o stare permanenta de tensiune nejustificata.

-adevaratul Hugh Glass nu a avut niciun fiu. A fost cunoscut ca un protagonist foarte activ si nu s-a razbunat pe John Fitzgerald atunci cand l-a gasit din ratiune, nu din caritate. Acesta devenise ofiter, iar uciderea unui militar atragea dupa sine o condamnare imediata la streang. Avea sa fie omorat violent, opt ani mai tarziu, intr-o confruntare cu indienii.

-imaginea personajului John Fitzgerald este o aluzie la cel de al doilea celebru trapper (contemporan cu Glass) ce a scapat la randul sau cu viata din confruntarea cu un urs: Jedediah Strong Smith.  Acesta fusese partial scalpat in disputa, si devenise renumit prin  "coafura" aparte inventata special  pentru a masca handicapul (intocmai ca Fitzgerald).



Making of:



avatar
The Dude

Mesaje : 4444
Puncte : 4561
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Joi Feb 18, 2016 12:38 pm





Padurea Katyn
Katyn - Andrzej Wajda (2007)



In 1990 European Film Awards, l-a cotat pe Andrzej Wajda (Ashes and Diamonds, The Promised Land, Man of Marble,  Man of Iron)  drept al treilea mare regizor, dupa Federico Fellini si Ingmar Bergman, recunoasterea (de necontestat) datorandu-se in principal  modului simplu, minimalist, eficient si angajat de a face film; Wajda fiind simultan atat un artist cu o marcanta influenta, cat si unul cu o debordanta forta expresiva.

Urmand stilul, Katyn incepe tare. Doua scene de ansamblu te introduc, rapid si fara menajamente, in poveste si sunt de uriasa valoare. In traveling lateral/axial, camera "prinde" un pod pe care, in panica si debusolare, se incrucisaza doua coloane de refugiati poloni ce vin din sensuri opuse. Unii fug din calea nazistilor, ceilalti din calea rusilor, fiecare dintre ele incearcand sa o convinga pe cealalta sa faca calea intoarsa. E o subtila parabola la destinul crud al acestei natii, nevoite sa evolueze permanent la confluenta unor importante forte militare aflate constant in dispute expansive.



Imediat dupa asta ne este aratata Anna, cautandu-si disperata sotul in agitatia  generala a unei curti de biserica, in care medicii se straduiesc in viteza sa salveze raniti, si unde zac peste tot soldati aspetand intinsi pe targi…Pe un perete, vedem  pret de o clipa, crucea fronton a asezamantului de pe care Isus lipseste…A ramas din el doar o jumatate de brat tintuit in cui, care se anina la bataia vantului…Putine secvente mai tarziu Anna gaseste printre suferinzi un popa rugandu-se deasupra unui trup al carui chip a fost acoperit cu un veston militar….Plina de teama, se apropie, iar cand  inlatura haina (intr-un gest asemanator legistului ce invita la recunoasterea unui cadavru) gaseste sub ea restul statuii mantuitorului de pe crucea anterioara…

De data asta simbolul este transparent: in ceea ce urmeaza sa vedem Cristos nu participa. E fie grav ranit , fie mort…La fel de vulnerabil ca toti celilalti..doar o victima....Si ne gandim reflex la tot ce reprezinta Isus: speranta, inocenta, caritate, iubire si…sacrificiu pentru oameni…Dar mai ales credinta, adica ceva care pentru poporul polonez este capital.  Asadar Dumnezeu iese din scena narativului inca din al doilea cadru..tot ce va urma se intampla in absenta sa.



Scenariul productiei Katyn a reclamat trei ani de documentare asidua, si alti cinci de sertar...Asta pentru o poveste prea bine stiuta  ce se cerea insa  atent nuantata, caci chiar si in perioada postcomunista, nici macar marelui Wajda nu i-a fost usor sa puna pe tapet un subiect atat de delicat. Fiindca in ciuda unei pozitii oficiale polone, adoptate imediat ce a fost posibil (1989), si a unei recunoasteri formale a liderilor rusi Mikhail Gorbachev (1990) si Boris Yeltsin (1991), masacrul din padurea Katyn (zbrodnia Katyńska - crima din Katyn) ramane chiar si azi o chestiune de abordat numai intr-un anumit fel, si numai pentru un anumit nivel. Nu am vazut inca nicaieri, de pilda,  vreun paralelism echitabil, Katyn - Auschwitz (Maidanek, Dachau, etc.), desi in atrocitate actiunea rusilor este egala, sau chiar mai odioasa.



Insa indiferent de interese vremelnice si de strategii diplomatice, evidenţe inatacabile confirma ca la Katin s-a produs un oribil homicid: Din documentele cercetate îndeosebi în perioadele guvernărilor Gorbaciov și Elțîn reiese că poliția politică NKVD a selecționat cu premeditare pentru execuție ofițeri și oameni cu pregătire, ingineri, profesori, avocați, funcționari înalți, latifundiari, aristocrați, preoți. NKVD-ul a aplicat o epurare pe criterii de „clase sociale” (subliniază, bazat pe documente, cercetătorul Zaslavsky). Ordinul de execuție, a fost emis de NKVD la 5 martie 1940 și a fost semnat și de Nikita Hrușciov, potrivit unei mărturii documentate din partea șefului NKVD-ului, Lavrenti Beria….[..] sovieticii au reușit prin acele asasinate să distrugă o mare parte a intelectualității poloneze, ca și a evreilor polonezi și a bielorușilor polonezi.

Printre cei uciși la Katyń (mai bine de 22 000 de suflete, din care 8 000 de ofiteri )s-au numărat un amiral, doi generali, 24 colonei, 79 locotent-colonei, 258 maiori, 654 căpitani, 17 căpitani de marină, 3.420 subofițeri, câțiva preoți militari, trei moșieri, un prinț, 43 de oficialități, 85 de cetățeni privați și 131 de refugiați. Printre asasinați s-au aflat 20 de profesori universitari, 300 de doctori, sute de avocați, ingineri și profesori, peste 100 de scriitori și ziariști și aproximativ 200 de piloți de aviație. În total, NKVD-ul a eliminat aproape o jumătate din corpul ofițerilor polonezi.




Filmul realizat de Andrzej Wajda nu are un script structurat dupa cartea  lui Andrzej Mularczyk (Post Mortem: The Story of Katyn - apropo: o lucrare excelenta) asa cum emfatic sta scris pe generic…El este insusi scriptul. Tehnica lui  Wajda, cea care l-a si facut celebru, in asta consta: in a pune in imagine un text editat…si nu doar in sens, ci in cele mai mici detalii ale scriiturii, iar Katyn  reuseste exemplar sa ecranizeze volumul.

In plus, discursul pe care pelicula il promoveaza (de o permanenta actualitate) se constituie din fragmente, alcatuind la un nivel superior un indemn catre dezbaterea onestitatii istoriei, si a conceptului de adevar istoric… Propunerea vine discret prin denuntul mijloacelor de  manipulare informationala si a abuzului starii de dezordine ce pune stapanire pe individul  bombardat cu minciuni si plasmuiri....Individ care poate insa "simtii" cum stau lucrurile prin alte facultati ascunse, ce tin de educatia etica (crestina in acest caz particular) si de morala....nu mai putin inselatoare la randul lor (sugereaza rafinat Wajda).

In acest sens, intr-o superba cascada  ştiristica, se perinda pe sub ochii nostrii elocvent, amestecate printre momente cheie, inregistrari marturie (autentice), cu parti ale pulp-ului, sau cu variante originale ale versiunilor (de actualitati) sovietice si naziste, intr-o ciudata incercare optimista, de a restabilii ideea de incredere in existenta unei realitati istorice consemnate nealterat undeva, si cu siguranta accesibila candva.



Retoric, lung-metrajul (redus la dilema de prima instantanta) stabilizeaza tragedia Katyn la limita granitei subtiri ce poate comuta vina dintr-o parte in alta: data pogromului. Prima groapa comuna este identificata de nemti dupa ce acestia ocupa Polonia…Un imens val propagandistic starnit, vizeaza discreditatrea uniunii sovietice care avea la randul ei sa acuze Germania de abominabilele crime din padure, post-datand insa evenimentele, convenabil, imediat dupa ocupatia nazista...

Acest razboi mediatic  devine simplu: masacrul s-a petrecut in 1940 ? ..Atunci sunt de vina rusii..Masacrul s-a petrecut dupa vara lui 1941 ?....Atunci sunt de vina nemtii…iar in descriptiv, elementul care face diferenta pana la urma, se dovedeste a fi jurnalul intim al unuia dintre ofiterii impuscati, pastrat cu responsabilitate si grija in buzunarul secret al mantalei cazone si recuperat la exhumarea ramasitelor.



Andrzej Wajda este un autor complet, mesajul sau plastic vine in paliere de subtilitate care sunt introduse gradual, progresiv, intr-o calculata etalare artistica, alese din cele mai variate cotloane ale culturii generale …iata doua exemple:

Mitologia greaca zice cum Antigona e impiedicata de Creon (unchiul ei ajuns rege) sa isi inmormanteze fratele Polyneices. Ea  nesocoteste ordinul, imprastie pamant peste cadavrul fratelui rezumand prescurtat ritualul inhumarii (simbol pe care il regasim si in film), dar este prinsa si pedepsita exemplar pentru nesupunere: va fii ingropata de vie.



Intr-una din nenumarate butade dispersate ale peliculei, personajul Agnieszka vrea sa puna o piatra funerara pe groapa fratelui, executat la Kalyn… …Istorioara ei, de un impunator dramatism, e o aluzie clara la mitul Antigonei, dar Wajda nu ne lasa sa aflam asta din prima…Mai intai o poarta pe Agnieszka la un teatru, acolo unde o actrita vrea sa ii cumpere parul…E un par lung, blond, frumos.  Agnieszka are nevoie de bani pentru micul monument…In timp ce este tunsa de un frizer, actrita asista, sprijinind un parapet, si repetand cu gandul in acea parte, rolul….Desi sunt citate din piesa (probabil Sofocle), nicio trimitere directa nu se face la legenda antica..Actrita declama gandurile unei femei care a inebunit de durere la moartea fratelui ei…Despre alegerea ce trebuie facuta intre ucigas, si cel ucis (Polyneices e omorat de fratele sau…deci si al Antigonei, asa ca optiunea eroinei, e de neevitat)…



Aluziile sunt inca si mai limpezi, dar daca nici de data asta n-ai reusit conexiunea, atunci urmeaza un alt marker: la fel ca pe Antigona sfatuita de sora ei Ismene sa nu isi ingroape fratele,  si sa nu se opuna lui Creon, Irena, sora Agnieszka incearca sa o convinga sa renunte la initiativa ei, caci pe placa din marmura scrie: data mortii aprilie 1940 adica, in acceptiunea politruca, o acuza adusa autoritatilor pro-ruse aflate temporar la putere…Ca si Antigona, condamnata sa fie acoperita cu pamant cat e inca in viata,  Agnieszka este retinuta,  intemnitata, si in ultima aparitie, coboara scarile spatiului de detentie ce seamana unui cavou.  Nu mai auzim nimic despre ea dupa ce o vedem pierzandu-se in acel subsol…)



Ca ultima veriga simbolica, la iesirea din teatru, acolo unde Agnieszka incaseaza banii pentru parul vandut, vedem in lateralul planului, pentru doar o secunda, afisul piesei din stagiune pe care scrie suficient de mare: “Antygona” …Si nu e tot…..intreaga alegorie evoca in fapt o intamplare autobiografica, pentru ca tatal lui Andrzej Wajda a fost una dintre victimele de la Katyn, iar piatra funerara cu mentiunea decedat: aprilie 1940, i-a fost pusa la cap de catre fiu, cu toate riscurile, prin anii ’60 ca un protest mascat….. Sunt asadar reiterate trairi, nu fictiuni poetice, in fiecare pasaj al proiectiei.

Corelar al intregii  şarade, pe palierul concluziilor, metafora tragediei grecesti invita la o reconciliere cu trecutul si la asumarea starii de fapt...Sovietici, nazisti, patrioti, eliberatori...cu totii au comis pacatul de nejustificat al fratricidului, ucigandu-si semeni din diverse ratiuni....Lumea nu va avansa invartindu-se in acest periculos cerc. Ca sa putem continua, ingroparea discordiei e o solutie solida....Creon are pana la urma dreptate: vendeta trebuie ingropata "de vie".



Nu mai putin zguduitoare e patania lui Andrzej si a camaradului sau de arme (mai apoi, de lagar) Jerzy..Capturati, cei doi sunt separati de tortionari si nu mai stiu nimic unul de altul..Dupa razboi insa Jerzy isi afla numele pe lista celor executati..nu si pe al lui Andrzej pe care toti il stiu doar disparut fara urma (familia are mari sperante in nadejdea asta)… Jerzy isi da repede seama ca identificarea s-a facut dupa un pulovar care ii apartinea (cu numele inscris pe o bentita) si pe care il facuse cadou lui Andrzej. Abia in felul asta afla despre soarta prietenului sau, pe care se grabeste sa o comunice rudelor, iar ele in criza emotionala ii imputa lui groaznica confuzie a calailor si a anchetatorilor...Ii reproseaza ca traieste in locul altuia.



Insa cadrele soc, cutremuratoare pentru oricine, sunt scenele asasinatului, asezate de Andrzej Wajda exact la sfarsitul  filmului… Cinismul imaginilor e conturat prin contrast cu rigoarea si competenta celor ce indeplinesc diabolicul ordin…De procedurile reluate simetric, constiincios (??), mecanic, consecvent, metodic…eficient....productiv....Doar sunt de eliminat peste 22.000....nu-i asa ???




In final, ecranul ramane negru…secunde lungi si grele…
E un moment de reculegere in memoria celor ucisi pe care niciun spectaror cu un dram de suflet nu il poate respecta, caci fiecare isi face de lucru, care cu batista, care cu dosul palmei....In curand sala se va lumina si nimeni nu vrea sa arate prea sensibil…Ca nu da bine…E doar un spectacol, ce Dumnezeu ??





Du-te sa vezi ce s-a intamplat in padurea Katyn, prin primavara lui ’40…ca e poveste adevarata, iar cel care ti-o spune: un sensibil, talentat si plin de har povestaș.....


Picanterii:

- Termenul de “Genocid” este o urmare directa a ceea ce s-a intamplat la Kalyn. A fost creat în 1944 de juristul polonez Rafael Lemkin "pentru a denumi practica exterminării națiunilor și a grupurilor etnice"); reprezintă exterminarea intenționată (deliberată) a unei comunități (a unor grupuri) naționale, etnice, rasiale sau religioase, constituind o crimă împotriva umanității.

- Wajda a ales sa vorbeasca despre Kalyn prin cateva personaje, actorii carora le-au fost incredintate partiturile sunt sacrii in Polonia, si din acest motiv, o mare parte din incarcatura emotionala a productiei scapa celor ce nu au o legatura speciala cu scena poloneza.

- Un sondaj de opinii din decembrie 2010, indica un procentaj de peste 60% al populatiei rusofone, care continua sa creada ca nazistii sunt responsabili de exterminarea elitelor poloneze din anul 1941. Asta in ciuda faptului ca la 26 noiembrie 2010, parlamentul rus a recunoscut oficial că masacrul a fost comis la ordinul direct al lui Stalin.

- Crimele au avut loc intre 3 aprilie și 9 mai 1940, cu o zi pauza de 1 mai !

- Primit cu mult entuziasm, filmul a avut o nominalizare la Oscar (2008), dupa care a intrat intr-un suspect con de umbra, invaluit de o liniste totala, pentru care unii au gasit explicatii abia in zona boicotului...nu si motive sustenabile pentru asa ceva.  



Making of:


avatar
The Dude

Mesaje : 4444
Puncte : 4561
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Sam Feb 27, 2016 4:27 pm







Cei 8 odiosi
The Hateful Eight - Quentin Tarantino (2015)



Productia numarul opt din filmografia lui quentin tarantino ar fi trebuit sa fie una jubiliara.

Desi toate indiciile converg in aceasta directie scopul nu e unul marturisit, iar rezultatul intreprinderii se si pierde prin tesatura de intrigi creata minutios in preajma lansarii, adevarata ofensiva de dezvaluiri back-stage ce (paradoxal) a captat atentia generala mai intens decat filmul in sine.





Gurile rele sustin chiar (sus si tare) ca atat controversele starnite prin presa, cat si razboilul declaratiilor contradictorii ale autorului, ar reprezenta o parte semnificativa din strategia de promovare a peliculei, impusa din nevoia  revenirii sale in actualitate , caci quentin nu se simte deloc bine evoluand „in pluton”.

Sandalul declansat prin distrugerea „accidentala” a unui artefecat de mare valoare din timpul filmarilor, inregistrarile in formatul (abandonat) de 65mm, alaturi de afirmatiile false cu privire la Ennio Morricone proferate cu seninatate in chiar  discursul de la globul de aur (adresate provocator celei mai avizate audiente posibile), sunt detalii suplimentare care intarsec, completeaza si sustin ipoteza.




Dar n-a fost sa fie o sarbatoare... Oare de ce ???


Optul plin de ura” avea initial tot ce ii trebuia ca sa faca fata cerintelor de exceptionalitate, insa din capul locului lucrurile au conspirat sa mearga prost in toate directiile: distributia preconizata s-a vazut vaduvita de cateva participari esentiale (si pentru care fusesera redactate deja roluri personalizate), vremea a refuzat sa accepte conditiile de filmare incapatandu-se sa ramana calma si insorita, actorii nu s-au aflat in cea mai buna dispozitie, iar inexplicabila criza de inspiratie regizorala a exclus din script dezvoltari coerente, in favoarea alternativelor de moment (mediocre si inadecvate), ciuntind si denaturand story-ul de baza.





In concluzie, faptul ca in The Hateful Eight pana la urma toate personajele sunt ucise, constituie cam singurul argument inedit, tipic pro tarantino, si poate fi interpretat drept un progres al genului de satira macabra cu care domnia sa ne-a obisnuit.......spre satisfactia fanilor.



Publicul dedicat va digera insa greu o prima ora si jumatate de proiectie in care nimeni nu moare; va fi probabil agasat de interminabilele dialoguri si comentarii, si nici nu va privi cu ochi buni rasturnarile de situatie ce spulbera brusc logica si asa subtire a derularilor........Una peste alta, el nu va pleca totusi dezamagit de la sala.

Hateful Eight pastreaza cumva nota distinctiva a cinemaului cu pretentii, nu abuzeaza atunci cand isi revendica apartenenta la curentul nonconformist din main-stream...dar nici nu face mai mult.

Se joaca in schimb cu spectatorul entuziast  si se bucura nonsalant ca l-a smecherit facandu-l sa creada ca ar fi vorba despre opt asasini blocati intr-o statie de diligente (din cauza  viscolului cumplit), gata sa se extermine reciproc.








Contrar poster-ul ce ii prezinta cand pe unii, cand pe altii,  se pot numara....cam 15 "odiosi" in total; iar daca ii judecam dupa gradul de ura detinut, tot raman peste 8... scratch ..... Si nici macar unul nu manifesta atitudini de tip patologic ( teritoriu prin care quentin se misca in trecut cu oarecare abilitate).

Nope.... Nicidecum.





E pur si simplu vorba de suita unor imprejurari ce opun motivatii ferme, pamantesti, cuantificabile, si  cu mize precise; iar exploziile de violenta nu sosesc din vazduh, aparand ca rezultat firesc al unor conflicte de interese....”nimic personal” cum ar spune gangsterul american.




Monotonia e intrerupta prin sectionarea in capitole distincte si prin amestecarea ordinii cronologice a unuia dintre ele (cu rezonante si aluzii la pulp-fiction, citat cu orice prilej sub aceasta semnatura).




Nu zic mai mult despre narativ, invitandu-te  sa descoperi singur tot restul, dar sunt obligat sa mai adaug un repros la adresa cinematografiei neglijente, alte cateva legate de reactiile putin credibile ale eroilor si jocul amorf al interpretilor....iar nu in ultimul rand, sa bat obrazul producatorilor privind jenanta „asemanare” cu lung-metrajul Rawhide din 1951, de unde sunt „imprumutate” ...nu doar idei.



Completam capitolul "nemultumiri" cu absenta de pe ecran a furtunii din rolul principal  (anticipata, nu ni se spune cum, de banditi) si cu nedumerirea drumului proaspat deszapezit, probabil  cu un  plug modern  (pe o latime si o distanta considerabile) operatiune imposibila administratorilor  Minnie Mink/ Sweet Dave, dar infaptuita (miraculos) cu succes ....in ajutorul circulatiei unor trasuri neasteptate de o statie temporar inchisa...



N-am inteles nici episodul umilirii  fiului de general (trivial, gratuit si anapoda inserat) dupa cum efortul si riscurile salvarii lui Daisy Domergue, imi apar disproportionate, stupide si neverosimile.

No comment nici la partitura insignifianta alocata monstrului sacru Michael Madsen.




In asentimentul criticilor, de neevitat, subscriu fara retineri la concluzia lui  Donald Clarke: "What a shame the piece is so lacking in character and narrative coherence. What a shame so much of it is so gosh-darn boring.....


.... tu ??....tu  Du-te sa vezi  ura ce se poate acumula intr-un spatiu inchis, pe vreme rea si in vremuri tulburi, printre cei obisnuiti cu utilizarea armelor de foc.....nu-i chiar timp irosit, macar si numai pentru poveste....



Picanterii:

-desi nu au fost reclamate colaborari tensionate, niciuna dintre marile vedete care apar in filmele lui quentin nu au revenit la al doilea proiect comun (exceptie facand doar Samuel Jackson, un abonat permanent). Surse credibile din mediile hoolywoodiene confirma si de aceasta data (tot neoficial) cel putin refuzul lui Jeff Bridges, Christoph Waltz, Amber Tamblyn si Denis Ménochet, de a participa la Hateful Eight. Afectat de situatie tarantino avea sa precizeze malitios : "This is a movie where [bigger movie stars] wouldn’t work. It needs to be an ensemble where nobody is more important than anybody else."

-alegerea cifrei opt in titlul productiei este o replica la al optulea film a lui Federico Fellini din 1963, denumit  8½ . Celebrul regizor recurge acolo la o alambicata declaratie autobiografica socotita  metaforic  doar  jumatate a unei pelicule intregi.

-in ciuda haosului din cinematografia productiei, Robert Richardson (colaboratorul traditional pe aceasta componenta) a primit o nominalizare la Oscar ce a indignat cea mai mare parte a observatorilor onesti. Surprins de reactie, juriul s-a grabit sa isi motiveze alegerea invocand, in subsidiar o recunoastere meritorie pentru intreaga activitate trecuta a cineastului, iar in principal....calitatea costumelor si a decorului (o alta balba, caci de aceste activitati a fost responsabil, in genere, altcineva: reputatul Greg Nicotero).




-in circul mediatic al pre-productiei: q.t. a declarat in noiembrie 2013, ca va realiza continuarea lui Django Unchained (ce trebuia sa se numeasca Django in White Hell) dupa acest scenariu. Dezvaluiri ale continutului ajunse publice l-au facut insa la inceputul lui 2014, sa isi revoce zgomotos, revoltat, acuzator si categoric intentia......pentru ca pe 8 decembrie ale aceluiasi an, sa inceapa degajat si nepasator turnajele de platou.

-chitara distrusa ireparabil de Kurt Russell era un Martin Autentic 1870, cu o valoare imposibil de estimat. Potrivit explicatiilor echipei a fost vorba de o greseala de comunicare, manifestarea actritei Jennifer Jason Leigh, surprinsa de camera in momentul vandalizarii este reala si nu "de scena". Cu ochii cat cepele ea intoarce privirea spre locul in care se afla regizorul. Intreaga echipa incremenita, a reactionat asemanator, dar quentin tarantino, care ar fi trebuit sa intrerupa cadrul pentru a inlocui originalul cu copia pregatita spre distrugere, zambea doar ironic, aparent neconstientizand catastrofa si multumit de calitatea inregistrari.

-optiunea de a turna in format 65mm (sistem panavision anamorphic 70, utilizat frecvent in perioada 1960-1980) a pus pe picior gresit cea mai mare parte a salilor de proiectie ce renuntasera de multa vreme la acest tip de echipament. Pentru a nu rata premiera, intr-o cursa contra-cronometru, aparate noi au fost fabricate/furnizate peste noapte, iar altele vechi repuse in folosinta. De asemenea o mare problema a constat in instruirea operatorilor ce trebuiau sa manevreze "anticele" proiectoarele. Peste 100 de obiective confectionate special hand-made  au fost necesare (sony-zeiss s-a ocupat impecabil)

-in versiunea buna pentru ecran, cel putin declarativ, au fost invocate dorinta de a surprinde esenta  unei natiuni in numai opt personaje, suprapusa comentariului la filmul The Thing - 2011, in care amenintati de un pericol extraterestru si blocati intr-o furtuna de zapada, mai multe personaje sfarsesc distrugandu-se intre ele, in cautarea unui impostor mimetic. Parabola, care ar fi trebuit sa functioneze in aceasta directie, devine ambigua prin finalul ales (din alte 6 variante, pregatite pentru montaj, dar nefolosite).

-pictural, imaginea trupului spanzurat ce a apartinut banditei Daisy Domergue (miezul discordiei), surprins pe fundalul a doua rachete de mers prin zapada adanca (simbolizand aripile unui inger) imi pare cheia si justificarea cea mai elocventa a intregului demers.








making of:









avatar
The Dude

Mesaje : 4444
Puncte : 4561
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Vin Mar 04, 2016 8:45 pm






Hotul de biciclete
Ladri di biciclette - Vittorio De Sica (1948)




Cronologic (cartografiind istoria oficiala)  este al doilea moment de importanta majora din evolutia filmului, dupa noul val francez. A marcat profund  atitudinea fata de spectacolul inregistrat pe pelicula; a introdus si promovat abordari noi, curajoase, pline de inedit; a adus omul de rand si viata de zi cu zi  postbelica  in fata camerei de filmat, indemnand publicul  sa se priveasca pe sine, prin aceasta intransigenta  oglinda.

A propus cinema-ului o dimensiune mult mai apropiata realitatilor decat orice alta forma de arta care i-a precedat.

Si pentru ca a trebuit sa poarte un nume...a fost catalogat ca "Neorealismul Italian".




A vrut sa faca personaj si tema din anonimul perfect, din universul si aspiratiile sale....si a reusit. Nu a actionat  de capul lui, ci ca urmare a unor conditii impuse, caci studiourile de film de la Cinecitta fusesera distruse in timpul bombardamentelor, producatorii erau stransi la punga, iar marile nume ale ecranului european devenisera brusc indisponibile. Functionau peste ocean in angajamente contractuale de neconceput pentru bugetele marunte.

In acord cu aceasta stare de fapt, noul realism vine cu un set de reguli stricte si neobisnuite (dar riguros adaptate) ce obtin repede surprinzatoare efecte, de  mare impact. Raspunsul publicului e atat de puternic incat in foarte scurta vreme curentul a devenit notoriu si a castigat o audienta si o simpatie mult peste orice asteptare...stabile si azi.





In anul 1943, prima productie de gen: Ossessione de Luchino Visconti, socheaza, starneste confuzie si deruta avand de furnizat multe explicatii criticii. Recunoasterea bine-meritata nu poate venii. Pe acest fond sunt necesari trei ani de sedimentari pentru ca filmul manifest  " Roma, Oras Deschis - Roberto Rossellini ", sa convinga (prin decernarea  marelui  premiu al festivalului de la Cannes - 1946) si simultan,  sa impuna  neorealismul ca pe o miscare ideologica solida, intemeiata, cu platforma program, structura si norme.

Caci vorbim acum de un fenomen care surprinde prin onestitate si simplitate, mai ales pentru ca cere (intre altele)  sa se renunte la studio, la actorii profesionisti, la scenele elaborate si la exercitiile metaforice complexe. In locul lor, doar personaje din strada, in confruntare directa cu un mediu economic ostil, infruntand o criza morala de proportii, intr-o inlantuire in care domina opresiunea, nedreptatea, disperarea (...un decor mult mai familiar pe atunci, ca si azi).





Urmand curajos trendul proaspetei gaselnite Ladri di biciclette  izbuteste mai intai o prestatie excelenta la festivalul de la Lucarno, apoi la cel din New York, castiga un Oscar de onoare (pentru “cel mai bun film strain”... ATENTIE !!....cu sapte ani mai inainte ca aceasta categorie sa existe in evidente); dar cu adevarat meritoriu: cucereste premiul BAFTA pentru cel mai bun film al anului 1950.

Aceasta productie devine astfel, fara niciun dubiu, centrul de referinta al Neorealismului Italian, caruia actorul/regizor Vittorio De Sica (Sciuscià, La ciociara, Il giardino dei Finzi Contini, Matrimonio all'italiana, Il tetto)  i-a  dedicat, fara rest, cea mai fecunda etapa a carierei sale...fiindca, iata, analizand  pelicula, in 1949 Jean Cocteau avea sa conchida "Suntem in fata unei scriituri vizuale, a unui aparat de filmat care inregistreaza un mecanism sufletesc comparabil celui intalnit la Gogol, cand acesta construieste o intreaga drama in jurul unei anecdote neinsemnate."




Si asa si e, caci Hotul de Biciclete (hotii, in original) porneste de la povestea unui somer, care la capatul a doi ani de epuizante cautari isi gaseste in sfarsit un serviciu ce reclama insa posesia unei biciclete. A lui e amanetata demult, de aceea alte lucruri din putinele pe care le detine (asternuturile, pernele si plapuma) trebuiesc tranzactionate la schimb.

In prima zi de munca, asteptata cu incredere si optimism de intreaga familie, bicicleta ii este furata. Autorul actiunii, un alt amarat (posibil alienat mental), o instraineaza repede, iar pedepsirea lui  prin aplicarea legii nu numai ca nu e de niciun folos, dar devine chiar un gest condamnabil si condamnat de ceilalti, dintro stranie compasiune/complicitate in raport cu situatia jalnica a infractorului.



Identificandu-se cumva in delicvent (prin pilda reactiei majoritare) eroul princial incearca la randul lui sa ii repete gestul in detrimentul altcuiva, dar este prins si umilit printr-un tratament total diferit, dar la fel de majoritar. In final situatia revine la starea initiala din debutul scriptului, inchizand astfel un cerc....ce pare sa se reia la infinit...








Scenele cu muntii de obiecte din sala de amanet, cea cu tentativa esuata de sustragere, ori cele mai mici, periferice, presarate pe tot parcursul proiectiei  (in care deznadejdea este surprinsa in forme pure) culmineaza cu imaginea din ultimele cadre, ce urmareste (din spate) protagonistul perdant, indepartandu-se pe un drum prafuit (citat clar din vagabondul lui Chaplin) si alcatuiesc impreuna o structura empatica ce ingenunchiaza speranta, si renasc in mintea fiecaruia eternele si dureroasele intrebari retorice: pentru ce oare nu putem sa fim altfel ?..pentru ce nu putem fii mai buni ?…mai intelegatori…mai atenti la nevoile aproapelui nostru....?


Fiindca multa lume si-l aminteste periodic pe Vittorio De Sica prin aceasta autentica capodopera a genului, poate ca n-ar fi rau ca si tu sa faci la fel. Ladri di biciclette e un film foarte, foarte, bun…si din pacate, atat de actual.... Du-te si vezi  ce vreau sa zic.....





Picantreii

-toti actorii utilizati sun amatori. In spiritul cerintelor esentiale ale curentului nu s-a apelat la niciun profesionist. Castingul s-a realizat de catre o echipa alcatuita, de asemenea, din persoane cu alte calificari. Bruno spre exemplu, a fost ales gratie felului sau de a pasi, iar Maria (o ziarista ce l-a intervievat la un moment dat pe De Sica) dupa chip si pentru persuasiune.

-mai presus de toate recunoasterile ulterioare (Ladri di biciclette concureaza cu sanse adevarate la cel mai bun film al tuturor timpurilor; marea izbanda a lui De Sica a ramas insa aceea ca a reusit sa faca un om din multime sa traiasca fizic o drama ce nu ii apartinea  "I had brought this man to the point of being able to forget himself in his role and to enter fully into the sad story"





Making of


avatar
The Dude

Mesaje : 4444
Puncte : 4561
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Joi Mar 10, 2016 2:31 pm







JFK
JFK - Oliver Stone (1991)






"The bigger the lie, the more people will believe it"  
Joseph Goebbels.



Daca faci loc minciunii, in oricare dintre situatiile in care ea poate sa evolueze nestingherit, atunci minciuna  are sa creasca, iar dezvoltarile ulterioare de care va avea parte vor deveni repede imprevizibile si necontrolabile. Asta nu ar trebui nici sa surprinda, nici sa supere pe cineva, caci e parte din firea omeneasca.

Studii ale minciunii (adica modificarea constienta si interesata a unui adevar)  arata ca atunci cand nu e necesara ea are (fara alternativa) numai explicatii  clinice. Nu vorbim de ele, ci luand nota de  apartenenta la comportamentul esential uman, ne-ntrebam onest: Cand e minciuna necesara ? Exsita astfel de situatii ? Sunt minciunile intotdeauna imorale, sau condamnabile ? Raspunsul la ultima intrebare e limpede:  NU !

Cand minciuna se aplica cuiva care nu poate gestiona un adevar, cand ea e menita sa acopere o intamplare neplacuta, deja petrecuta si fara consecinte previzibile; in general cand ea isi propune sa menajeze pe cineva, ori sa amane un deznodamant tragic ce poate fi inca evitat (un bolnav cu un diagnostic incert  rau, un partener pe care ceva l-ar putea deranja, ori jigni gratuit, etc.) atunci minciuna se poate transforma intr-un gest onorabil si plin de demnitate.

De condamnat sunt doar minciunile toxice, speculative, abuzive ori trufase.

Back, and to the left... back, and to the left... back, and to the left.
The President going back and to his left. Shot from the front and right.
Totally inconstant with the (Oswald-n.a.) shot from the Book Depository...





Filmul pe care il recomand in cele ce urmeaza e unul reprezentativ pentru fals, contrafacere si manipulare.

Jim Garrison, personajul intrupat de Kevin Costner in  JFK, ne spune ca in povestea asta  am avea de a face cu cea mai mare minciuna impusa vreodata poporului american. Nu stiu adevarul  (nimeni nu il poate cunoaste in intregime), dar cred ca  nu greseste, intrucat filmul reia un caz controversat prin insasi natura sa - misterele asasinarii presedintelui in functiune John  F. Kennedy - Dallas - 22 noiembrie 1963 .



Istoria consemnata a evenimentului este azi etichetata  unanim drept o mare minciuna, camuflata intr-o mistificare, adancita intr-o inselatorie si ambalata intr-o pacaleala, iar lipsa unui sistem orientativ de referinta face ca lucrurile sa nu se opreasca aici, caci iata, chiar si la peste 50 de ani de la fatidicul atentat inca mai construim scenarii noi si conexiuni obscure, neexplorate inca.




Oliver Stone, genial regizor (mai cu seama atunci cand vine vorba de filmul document) si-a dovedit priceperea aici in mai mult decat un singur rand, si in mai multe decat intr-un singur fel. Este de departe cel mai elaborat film al carierei sale si reprezinta incununarea unor eforturi titanice din toate punctele de vedere.

Stilul narativ alert, de tip stiristic, intercalat cu scene de culise si cu scurte ecranizari ale unor alte intamplari relatate de personaje, inregistrate din mana si in timp real; ori depozitii din proces consemnate formal, nepartinitor. Amestecarea unor concluzii ale raportului Warren cu speculatii si supozitii din mass-media, tratate egal ca valoare informationala  (dar si introducerea nedumeriririlor intime, ce apartin de fapt oricarui cetatean de buna credinta), fac din aceasta productie o importanta realizare artistica, o cutremuratoare marturie, un emblematic act cinematografic.



E un film viu JFK-ul lui Oliver Stone. Asta si datorita distributiei (careia nu ii poti gasi cusur) incredintata  in mare parte unei grupe de actori ce avea sa furnizeze elita momentului imediat urmator, caci toti eroii din lista scurta a castingului aveau sa confirme ulterior, devenind vedete de prim rang.

Mai mult decat atat, constructia descriptivului, centrata in jurul unor scene etalon, cu identitate proprie, confera intrigii un dramatism si o putere de convingere cu totul iesite din comun.  Teoria glontului magic, debarcarea din golful porcilor,  episodul David Ferrie, episodul Clay Shaw  (interpretare de exceptie a lui Tommy Lee Johnes ) comportamentul bizar a lui Oswald, episodul Bill Broussard si episodul Guy Bannister; reconstituirea asasinatului si partitura domnului “X”, vocea din off a lui Martin Sheen, filmarile in amplasament corelate cu scene autentice din celebrul Abraham Zapruder Film......sectiuni  independente, minutios finisate, astfel incat fiecare piesa sa poata fi asezata armonios in continuarea celeilalte.



Oliver Stone se foloseste chiar de tenebrele necunoscutului pentru a evidentia obsesia, insinuata pana in cele ma discrete detalii ale actiunii. Dialogul rapid cadru/contra-cadru, compus in asociere, pe mai multe derulari simultan, dar si continua schimbare a formatului de imagine, instituie impreuna o dinamica stupefianta...Sunt informatii din zeci de mii de pagini, comprimate in secunde de proiectie distribuite alert.

Straniu, epicul obtinut din tehnica asta devine totusi omogen, solid si credibil.....Mai ca iti pare rau sa afli ca lucrurile nu au stat chiar ca in povestea pe care o vezi, si ca timp de 189 de minute (care trec pe neobservate) ai participat doar la o alta ipoteza presarata cu argumente inconsistente, de unica folosinta si....de uz cinematografic.

Cred ca asta e si unul din principalele mesaje ale lui lung-metrajului: devoalarea  unei minciuni, prin alta inca si mai gogonata. Sau mai pe sleau: discreditarea minciunii cu propriile ei arme.





Secventa cheie a peliculei (16 minute lungime) e inserata pe la jumatatea montajului si consta intr-o insiruire de cadre preluate din buletinele informative, comentate pasiv si indiferent de un individ tainic, ce a functionat o viata intreaga in spatele scenei, instrumentand misiuni controversate. E succesiunea unor circumstante din istoria recenta ce conduc toate la o singura concluzie care e si numita: politica inseamna putere, iar in goana pentru a dobandi puterea orice mijloc este permis, atata vreme cat el poate fi cosmetizat la nivelul unei  infatisari  tolerabile mediului social.

Din punctul de vedere al conspiratiei insa cazul Kennedy ramane unul tipic; toate criteriile si toate etapele sale sunt cunoscute, evidente si usor de reabilitat. Lipsesc doar amanuntele si recunoasterea formala. Pe asta nu o vom avea curand, ori poate niciodata, caci punerea ei pe tapet ar putea afecta interese.......ori planuri viitoare, reşapate dupa aceiasi schema (what is past is prologue ).




Intr-o disputa ce incearca sa elucideze cum poate fi pastrat un secret la care participa sute de complotisti David Ferrie (Joe Pesci) afirma la un moment dat: „Oh man, why don't you fuckin' stop it? Shit, this is too fuckin' big for you, you know that? Who did the president, who killed Kennedy, fuck man! It's a mystery! It's a mystery wrapped in a riddle inside an enigma! The fuckin' shooters don't even know! Don't you get it? ... „.

In sprijinul ideii e  invocat apoi sistemul distributiei fragmentare a rolurilor (pe paliere piramidale), impreuna cu cel al corectiei imediate a greselilor aparute in parcurs (pleiada martorilor de fond morti  "accidental" exact la momentul oportun -  52 de persoane cu implicari mai mici,  sau mai mari).

Concluzia: cand ai motivul, ai beneficiarul , ai corespondentul retetei asemanatoare....si mai ai si cateva declaratii care sa confirme parti din scenariu, atunci  adevarul e simplu si la indemana pentru cel aflat in cautarea sa. Pentru toti ceilalti, orice poveste acoperitoare e la fel de buna doar prin comoditatea ei. Asta este si miezul motto-ului de pe genericul filmului:"To sin by silence when we should protest makes cowards of men." - Ella Wheeler Wilcox.



Nimeni nu crede azi ca Lee Harvey Oswald l-a impuscat de unul singur pe John F. Kennedy si cu toate astea versiunea oficiala continua sa sustina raportul Warren, care indica un singur executant ce a dat curs unor porniri agresive.......



Asadar: Minciuna.... componenta majora a comportamentului uman....Ne rusinam de ea, sau suntem mandrii de ea atunci cand motivatiile ce o justifica au sens. Cand credem insa ca ii putem face fata o infruntam curajos, nu doar pentru a o afirma public, ori din bravada, ci dintro nevoie la fel de umana de a ne rascumpara lasitatile.

Judecatorul Jim Garrison e un simbol ce urmeaza aceasta cale pana la capatul ei, unde este ingenunchiat. E singurul ce dezvolta o marota din pricina galuştii de neinghitit pe care administratiile  se straduie sa i-o indese pe gat.  Nu izbuteste sa restabileasca istoria la parametrii ei (pa care nici nu ii stapaneste) dar denunta starea de lucruri inacceptabila si o divulga scriind o carte "On the Trail of the Assassins"....E o  infrangere mult mai glorioasa decat orice victorie anonima si/sau de palmares....




Tocmai pentru ca nu isi propune sa afle criminalii si se constituie doar intr-un impresionant rechizitoriu pentru  cautarea adevarului, JFK instaureaza in spectator o puternica senzatie hipnotica.  Du-te sa vezi cum...si poate ai sa pricepi la final si cauzele nevoii stringente de a il revedea... si de a il revedea....si de a il revedea... si de a il revedea....Poate pentru ca sa il poti urmari fluent, fara distragerile scenelor focus; poate pentru  a evalua atent culmile interpretative ale artistilor,  pentru a deslusii parabole; poate pentru a eluda deturnarile din subploturi....poate din toate motivele enumerate la un loc.....E o experienta extraordinara.



P.S. - Daca vei cumperi varianta pe dvd, atunci discul asta are sa fie cel mai tocit din intreaga colectie (eu l-am stricat deja pe primul).




Picanterii:

-Oliver Stone a inceput lectura cartii lui Garrison (primita cadou de la un amic) calatorind  intr-un avion spre Filipine. Constient de potentialul urias al eventualei ecranizari, el a achizitionat imediat drepturile din proprii bani. Cum a avut prilejul l-a contactat pe Leroy Fletcher Prouty, fost sef al serviciului "Operatiuni Speciale"  din perioada Kennedy (departament ce functiona in interesul SUA, ca o punte intre FBI, CIA si Pentagon, in orchestrarea unor actiuni secrete si transfrontaliere). In film Leroy este chiar  „Mr.X”, iar intalnirea din parc s-a petrecut aievea intre Prouty si Stone, ulterior colonelul in retragere acceptand postul de consultant tehnic al productiei.

-JFK reprezinta una dintre cele mai atent realizate cinematografii din intreaga istorie: Reamenajarea Dealey Plaza pentru ca aceasta sa arate ca in 1963 a costat putin peste 4 millioane de dolari; camera de spital in care presedintele primeste primul ajutor a fost reconstituita pana la imbatranirea artificiala a culorilor vopsitoriei (desi scena este inregistrata alb/negru); aducerea etajului 5, a Texas School Book Depository la cotele aspectului din ziua asasinatului (locul de unde Oswald a deschis focul) a durat trei luni de zile; Dallas City Council a incasat de pe urma filmarilor mai bine de 2 millioane de dolari, constand in plata politistilor insarcinati cu redirectionarea traficului si protejarea zonelor unde s-au realizat filmari de strada dar si pentru servicii de figuratie.

-monologul final a lui Garisson a fost invatat pe derost si turnat dintro singura dubla. Lacrimile actorului sunt rezultatul emotiei si nu erau anticipate de script; la fel ca si memorabila scena finala, in care Kevin Costner, adresandu-se juratilor priveste fix in camera (pret de o clipa) si rosteste replica: "it's up to you" ....un apel simbolic la constiinta adormita a tuturor cetatenilor suprapus indemnului sugerat, ca ei sa actioneze asa cum o impun regulile statului de drept in asemenea situatii.

-inca inainte de premiera filmul a starnit un val de dispute fara precedent. Aproape intreaga presa guvernamentala (washington post in frunte) a criticat initiativa, metoda si regizorul, in timp ce partea cea mai avizata a criticii (Roger Ebert) s-a grabit sa il laude ca pe o izbanda de exceptie...dupa cum ea s-a si dovedit a fi.

-turnajele au durat numai 72 de zile (extrem de scurt pentru o intreprindere de complexa anvergura) si au beneficiat de aportul a nu mai putin de 25 diferiti consultanti in specialitate, insarcinati cu verificarea/adaptarea story-ului. Intre ei  Jane Rusconi, proaspat absolvent Yale University, a avut sarcina de a conspecta circa 200 de carti scrise pe acest subiect.

-fara precedent dialogurile contin, in abundenta, aluzii la nenumarate aforisme si judecati de valoare din sferele diplomatiei. De retinut trimiterile la Churchill, Chateaubriand, Machiavelli, Roosevelt ...si Eschil





making of:









avatar
The Dude

Mesaje : 4444
Puncte : 4561
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Sam Mar 19, 2016 10:53 pm






Faleze de nisip
Faleze de nisip - Dan Pița(1983)




Cine a avut prilejul sa evolueze (intr-o forma sau alta) prin lumea medicala, cunoaste desigur pericolul ce ameninta membrii castei, identificabil sub numele sindromul doctorului.






Omul de rand, alertat de grijile unor semne anormale ajunge, mai devreme sau mai tarziu, inevitabil,  in cabinetul de consultatie. E parte din conditia umana...Cei care nu mor „din prima” (citeste spontan)  au rezervat acest scenariu....

Incarcat de teama si speranta, iata-l in fata „maestrului inchizitor”...O persoana care are deja pregatit un sistem abil de profit de pe urma situatiei (e doar meseria lui, nu-i asa ?). Va fi asadar o internare pentru „investigatii suplimentare” (justifica competenta, da incredere pacientului si furnizeaza banii de salariu...cum sa nu o intrebuintezi ??).

In spital, acolo unde se desfasoara cel mai perfid si mai bine studiat act al impunerii, bolnavul e mai intai depersonalizat (i se iau hainele si este redus la continutul unei  fise de observatie, totul de acum incolo se va face numai  prin intermediul ei), iar setul de analize care urmeaza n-au decat rolul de a pregatii in detalii momentul cheie: diagnoza.





Limbajul codat si butaforia atent ajustata, alte nenumarate mijloace specifice, nasc in petent indemnul subliminal de a recunoaste in medic un fel de Dumnezeu…pe cineva care ii influenteaza destinul, sau pe cel care ii poate curma suferinta, ori chiar salva viata…

Speculata cum trebuie (si aici vorbim de profesionisti cu o inalta educatie), imaginea instalata, a contribuit decisiv la stabilirea unui statut aparte al celor insarcinati cu sanatatea publica, caci beneficiarii sistemului s-au priceput al dracului de bine sa extraga maximul din ea.





Pozitia nu-i insa una chiar atat de confortabila. Transformarile ce se produc in medicul expus zilnic confuziei cu divinitatea (la care in mod tainic conspira), capata de cele mai multe ori consecinte colaterale, el insusi devenindu-le  victima. Rezultatul ?? dezvoltarea unui sentiment clinic  al cultului personal….O stare generala, "identificabila sub numele: sindromul doctorului"…adica ceva din sfera narcisismului.

Simptomele ?? Maladia isi detaseaza subiectul din mediul incurajator si il plaseaza mult deasupra acestuia, condamnandu-l sa aiba intotdeauna dreptate. Il face apoi sa isi desconsidere semenii, minimalizand absolut orice intreprindere la care persoana sa nu a intervenit macar si numai prin simpla prezenta. Acolo unde nu are nicio participare la reusita, se inventeaza urgent una. Fara oprelisti. sindromul doctorului e o nesanatate a sinelui, iar terapeutul bolnav de sine e irecuperabil.





Faleze de nisip inseamna al doilea film al trilogiei: investigatia ambientului de moment istoric gandita sub semnul cautarii puritatii (alaturi de Concurs şi Pas în doi), in care regizorul Dan Pița radiografiaza, prin mijloace nu foarte proprii, latura obscura a societatii socialiste in curs de "multilaterala dezvoltare".

Zona spot aleasa (de data asta) este partea periferica a elitei, si anume acea structura ce nu si-a atins nivelul prin pactizare directa si fatisa cu nomenclatura, amagindu-se cu gandul ca micile compromisuri sunt intotdeauna scuzabile si nesemnificative in economia unei cariere preponderent onorabile, onest si solid edificate.



Stilul lui Dan Pița, adoptat in cele trei pelicule (el e un director inconstant), propune abordarea psihologica de   prima instanta, in spatele careia stau dezvoltari elegante, cu o cinematografie curata si utilizata come il faut, adica intr-un cavant: cuminte.




Pița pune mult accent pe planul mediu si filmarile statice tocmai pentru a constrange privitorul la o analiza foarte atenta, caci motivatiile personajelor sale nu sunt nici la vedere si nici usor de recunoscut (un exercitiu comun si des utilizat in epoca)

Chirurgul emerit Theodor Hristea, suferind de personalitate accentuata de tip egocentric, aflata in faza avansata a patologiei si foarte aproape de cotele ei solipsiste (acolo unde chiar si existenta celorlalti este pusa la indoiala) va fi supus unei confruntari neasteptate de tenacitate, din partea caracterului opus lui prin definitie: un anonim perfect si lipsit total de orice aspiratii ierarhice.





Un amanunt de detaliu, aparent nesemnificativ si marginal, ii zguduie intreaga alcatuire silindu-l sa priveasca in fata hidosenia si artificialitatea lumii pe care si-a construit-o, si din care reperele morale (un mentor: Profesorul, un amic: Stefan si o amanta: Cristina) dispar pe rand.

Hristea e incapabil sa supravietuiasca acestei privelisti, iar adevarul cu care se confrunta nu e pe masura posibilitatilor sale de a gestiona.

Filmul exceleaza prin narativul descriptiv, ce retrage gradual elemente ale realitatii fictive in care traieste Hristea, pana la limita in care acesta ramane suficient de neprotejat si de vulnerabil. Interpretarea lui Victor Rebengiuc ajuta aici productia intr-un mod fundamental, caci el a inteles ireprosabil si rolul si personajul.

Du-te sa vezi un psihologic romanesc bine si subtil realizat, cu muzica lui Adrian Enescu, cinematografia lui Vlad Paunescu si dupa un scenariu de o calitate deosebita apartinand lui Bujor Nedelcovici..Povestea unei descompuneri dintrun mediu oricum contaminat si condamnat….





Picanterii:

- In perioada filmarilor regizorul Dan Pița, cunoscut pentru extravagantele sale, dar si pentru inconsecventa si lipsa unui stil unitar, influenteaza considerabil productia din considerente ce tin de relatia sa speciala cu actrita Carmen Galin. Multe din scene sunt regandite in platou si inghesuite apoi in plot, efectele lor fiind vizibile si conferind o stranie incertitudine. Desi Pița nu a crezut prea tare in sansele acestui film el imi pare cel mai echilibrat si mai “bine spus” din intreaga trilogie, inclinatiile spre satira si zeflemea, ce se fac simtite in celelalte doua pelicule, fiind improprii sobrietatii temelor propuse.

-Faleze de nisip a fost oficial interzis in cinematografe la numai doua zile dupa premiera, filmul fiind criticat in mod deschis, si nominalizat direct de dictatorul Nicolae Ceausescu, ca exagerand si prezentand deformat realitatile tinerei societati socialiste si ale omului nou. Este una dintre primele productii, care, desi retrasa din circuitul proiectiilor, a continuat sa ruleze in programele de matineu a unor cinematografe de cartier. Strategia fusese declansata de politrucii ce erau constransi sa ia atitudine prin care sa isi manifeste mania proletara si care solicitau presant dreptul de a viziona mai intai ceea ce trebuiau apoi sa critice.

-actorul Dorel Visan detine o participare in care nu spune nicio replica.

-fimarile au durat aproape un an, din materialul inregistrat pastrandu-se aproximativ o treime. S-au realizat in satul 2 Mai si statiunea Navodari. Mai multe scene de nuditate au fost excluse din versiunea finala, desi cateva s-au pastrat (selectia nu pare sa aiba nicio noima).

-exista in circulatie o varianta diferita ca durata si montaj. Cinemateca din Bucuresti, Sala Union, o prezinta in programele sale periodic. Personal, consider ca versiunea din 1983 este cea mai reusita. Comentariile de aici le au insa in vedere pe amandoua




making of:

avatar
The Dude

Mesaje : 4444
Puncte : 4561
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Joi Mar 24, 2016 8:01 pm






Copiii Tatălui
Children of Men - Alfonso Cuarón (2006)




Miriam: Very odd, what happens in a world without children's voices.




Sase autori s-au chinuit o buna bucata de vreme sa scoata din nuvela The Children of Men (apartinand lui P. D. James) un scenariu de film cu adevarat valoros. Nu a fost o treaba usoara, caci nuvela SF pre-apocaliptica, cu final dual (optimist/pesimist), refuza cu incapatanare sa se plieze pe mesajul incurajator propus de film. Relatare impartiala despre omenirea intrata in colaps, ca urmare a doua decade de infertilitate, nici nu avea cum sa ofere altceva decat un decor obscur si apasator...

Asadar.....cadrul general este cel al unei lumi agonizante, ce se pregateste de un sfarsit cutremurator. Miscari sociale anarhice, contrate de o administratie quasi-functionala (ce apara ultima geratocratie supravietuitoare, respectiv guvernul Marii Britanii) sporesc haosul instalat confortabil pe toate palierele societatii muribunde.







Intr-o atmosfera distopica de plan secund, cufundata in violenta, teroare, gherila urbana si atentate (cu motivatii si revendicari ambigui), de nicaieri, se iveste in peisaj o prima gravida ce poarta cu ea speranta reluarii ciclului intreruptt. Din motive insuficient dezvoltate "domnisoara" trebuie ascunsa autoritatilor, transferata in clandestinitate unui centru care sa ii studieze particularitatile, protejata si convinsa sa coopereze.



Semnificatiile abundente cu care e investit plotul nu il fac pe acesta mai convingator, insa ii sporesc considerabil calitatile artistice printr-o metoda surprinzatoare, ce separa conflictul de narativ, in defavoarea primului. Important aici e povestitul, nu ce se intampla in istorisire.

Intr-adevar  Children of Men marcheaza o mare isprava in privinta asta, si e limpede ca  cei sase scriitori nu si-au dramuit nici imaginatia, nici talentul, realizand in cele mai mici detalii un proiect pe care ma incumet sa il etichetez ca fabulos.




Un scenariu bun, doar porneste de la intrigi deosebite, nu se defineste prin ele..El instrumenteaza conjunctura sensurilor ce trebuie sa ajunga la spectator prin utilizarea unui arsenal de mijloace.....impartirea in acte, apoi structurarea imaginilor, a dialogurilor, a tehnicilor de turnaj…O munca epuizanta...Iar pentru ca evenimentele de pe ecran au singura menire de a genera stari de spirit si trairi fictive, in lungmetrajul asta se merge direct acolo, cinematografia modeland o sinopsa intunecata din care abia apoi se desprind dominantele de impact (peste care sentimentele de teama si de speranta troneaza).



Cred ca Alfonso Cuaron si-a construit depozitia asa cum obisnuia sa faca asta, prin anii ’70, Stanley Kubrick; adica pe cateva reportaje din lumea stirilor de senzatie, decupate din actualitati, ori din jurnale informative efemere.

Elegant inserate, prin aportul strategiilor specifice documentarului, ele contribuie la obtinerea unei autenticitati ingrijoratoare; intrucat recunoastem pe ecran cazuri familiare, stiute, (de tip breaking-news) pe care nu ne-a trecut niciodata prin cap sa le asociem de o asemenea maniera… iar rezultatul compozitiei...culmea...e unul perfect plauzibil

Da, stim: terorismul…Desigur nu ne sunt straine actiunile de forta ale organizatiilor extremist/fundamentaliste si a fundatiilor non-guvernamentale angajate in sustinerea unor cauze, prin mijloace ce depasesc cu mult limita protestul….Fara indoiala ca statul politienesc (si metodele lui abuzive) sunt cunoscute (nemijlocit, mai ales romanilor)....Nimic nou in toate astea. Novator in Children of Men e modul prin care se atrage atentia asupra franturilor dispersate din cotidian, ce unite pot declansa reactii in lant iar in final, dezastrul ireparabil.





Pe rand toate semnele pe care le nesocotim, ori bagatelizam, prezentate in alta lumina, explica limpede, undeva pe la jumatatea proiectiei, mecanismul apocalipsei....Pricepi cu groaza nu numai ca ea se afla deja in derulare…dar si ca a atins acum fazele de ultima instanta.

Iata cat de vulnerabil e omul, zice scriptul....Cat de falsa e magnitudinea vietii masurata in cotele ifoselor metafizice si  cum functioneaza mirajul inselator al perenitatii (al stabilitatii si al continuitatii, deopotriva).......dar si cum opereaza miracolul maternitatii.


“I thought director Alfonso Cuarón's film of P.D. James' futuristic political-fable novel was good when it opened in 2006. After repeated viewings, I know "Children of Men" is indisputably great ... No movie this decade was more redolent of sorrowful beauty and exhilarating action. You don't just watch the car ambush scene (pure camera wizardry)—you live inside it. That's Cuarón's magic: He makes you believe."




Spatiul opresiv rimeaza armonios cu simbolistica bogata. Cand face risipa de citate si aluzii, in acordurile coloanei sonore din care nu lipsesc Pink Floyd ("porcul" lor controleaza cerul uneia din scene), King Crimson, Deep Purple, dar nici Handel, Mahler, ori coralele lui John Taverner, regizorul Cuaron  asta inceraca sa evidentieze...si e gaselnita lui personala (impresionanta secventa cinei sub Guernica lui Picasso - preluata intr-un traveling ce contine si David-ul lui Michelangelo drept background, cu rol de reflexiv).

Theodore Faron: I can't really remember when I last had any hope, and I certainly can't remember when anyone else did either. Because really, since women stopped being able to have babies, what's left to hope for?



Catapultata in conditia de erou, calatoria lui Theo nu este doar fizica ci se desfasoara concomitent in mai multe directii (reamarcabil  split-screen-ului, nu din montaj, ci prin alcatuirea de circumstanta) intre care trecerea de la disperare la speranta si credinta este fara indoiala motivanta dominanta a story-ului. Iarasi, sa spui despre Children of Men fara sa amintesti de filmarile single-shot (dintro felie)  in actiuni complicate, cu personaje in miscare rapida, planuri suprapuse, active simultan, si cu trei, patru, puncte de interes focusate continu; ar fi o mare nedreptate, caci metoda este si ea un adevarat brand Cuaron.


Jasper: Everything is a mythical, cosmic battle between faith and chance.
[offers Miriam a joint]
Miriam: Maybe I shouldn't.
Jasper: You already did. Take another one. Now cough. What do you taste?
Miriam: Strawberries!
Jasper: Strawberries? That's what it's called: Strawberry Cough!
Kee: Wicked!
Jasper: So. You've got faith over here, right? And chance over there.
Miriam: Like yin and yang.
Jasper: Sort of.
Miriam: Or Shiva and Shakti.
Jasper: Lennon and McCartney!






Filmul asta, vitregit, marginalizat si catastrofal dpdv financiar, puncteaza spectaculos si prin contrarietatea sa. Nu intalnesti des contrardictia  exploatata atat de sugestiv intr-o opera de arta; de fapt ea imi pare chiar o tema destul de ocolita in expresiv, asa ca Du-te si vezi o apocalipsa intrerupta (sau poate doar amanata), in care povestea e relativ searbada, evocarea magica, iar conjunctia dintre idei si fapte superb radiografiata…........................................



"We wanted the end to be a glimpse of a possibility of hope, for the audience to invest their own sense of hope into that ending. So if you're a hopeful person you'll see a lot of hope, and if you're a bleak person you'll see a complete hopelessness at the end."







Picanterii:

-fiecare cadru al filmului contine un animal; cel mai frecvent un caine. Toate animalele care apar alaturi de Theo Faron, arata simpatie fata de acesta.

-rolul jucat (fara repros) de Michael Caine este inspirat din caricaturistul Steve Bell (The Guardian), specializat in pamflet politic si notoriu in Anglia. In secventele filmate in casa lui Jasper desenele de pe pereti sunt originale ale lui Bell.

-desi paternitatea scenariului e atribuita celor sase coautori: Phyllis James, Paul Chart, Mark Fergus, Hawk Osby, Timothy Sexton si Alfonso Cuaron; inca doua semnificative contributii au ramas necreditate, cea a lui David Arata ce a redactat forma finala, si cea a actorului Clive Owen ale carui sugestii au modificat substantial structura productiei.

-Children of Men, face foarte multe referiri la cartea 1984 - George Orwell, si la ecranizarile ei ulterioare (inclusiv varianta animata). In fapt multe dintre elementele esentiale ale plotului depind in intelegere de cunoasterea acestui roman distopic de referinta.

-in rolul tigancei Marichka, care este anuntata ca fiind de origine ruseasca, joaca (suficient de prost) Oana Pelea ce isi spune toate replicile in limba romana.

-numele tinerei gestante Kee, se citeste chi...sau Chee si mai inseamna, "energie" ori "forta a vietii".

-autorul nuvelei, P. D. James, apare in cameo, in rolul batranei din cafenea, alaturi de Theo.

-tema unui nou-nascut ce reprezinta o noua speranta pentru umanitate este o aluzie la legenda lui Isus Cristos; asa cum ne-a obisnuit, simbolurile religioase la Cuaron sunt subtile, ori directe. In film Theo Faron (numele se poate traduce in greaca ca Dumnezeu al Iluminarii) afla de sarcina Kee-ei intr-o iesle (moderna), exclama Jesus Christ, iar Kee afirma in zeflemea ca e virgina. Numele Fishes este o trimitere la simboluri biblice, la fel ca spalatul picioarelor altcuiva, o situatie ce se repeta pe ecran in mai multe randuri. Filmul a fost lansat in ziua de Craciun a anului 2006.

-in scena in care Theo si Jesper evoca moartea fiului Dylan, in background coloana sonora reda Cantecul Copilului Pierdut de Gustav Mahler, compus de acesta la pierderea unicului fiu.

-ultimele secvente (acolo unde Theo intrerupe un conflict armat, cu schimburi violente de focuri, aparand intre combatanti cu pruncul in brate) propuse de critica drept scene ce ar trebui incluse in  patrimoniul universal al cinemaului...au fost receptate de public cu un entuziasm retinut...si, pe buna dreptate, respinse de la aceasta onoare.




"We didn't want to be distracted by the future. We didn't want to transport the audience into another reality."





The making of:





avatar
The Dude

Mesaje : 4444
Puncte : 4561
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Mier Apr 06, 2016 8:23 pm





Cannibal Holocaust
Cannibal Holocaust - Ruggero Deodato(1980)


In categoria povestilor sosite de la capatul lumii, de secole lungi, sunt asezate mereu cele mai inspaimintatoare dintre relatari. Animale fabuloase, personaje magice, locuri pline de fantezie, cicluri atemporale, ori in bucle inegale, sau nesfarsite...Marginea lumii nu a fost niciodata anticipata ca un spatiu primitor, ori debordand de ospitalitate, dar in ciuda acestui fapt ea a reprezentat in permanenta o tentatie fascinanta pentru om, fie ca el s-a simtit chemat sa o descopere, fie sa o viziteze, fie ca s-a vazut limitat doar sa o exploreze comod, de acasa, din adancul fotoliului, prin intermediul lecturii sau, mai nou,  al vizionarii unor filme documentare.

Fata de necunoscut omul a simtit in permanenta teama, dar si atractie....

Productia Canibal Holocaust se inscrie in aceasta linie, reusind sa se faca remarcata mai ales prin indrazneala felului de a depana o istorie destul de incalcita si cu motivatii puerile (scenariu Gianfranco Clerici); dar si prin cruzimea unor cadre cum rar se mai pot vedea azi in salile de proiectie.



Punem asta pe seama libertinajului anilor 70 si o incadram in suita unor realizari de tip Mondo Film,  ce chiar asa ceva  isi propuneau:  „sa socheze” prin exoticism, prin exacerbarea unor practici violente, ori sexuale. ( adica un film exploitation* - un film documentar, sau  cateodata pseudo-documentar,  care dezbate teme incitante, cu scene sau situatii iesite din comun; filmul Mondo a avut o larga circulatie in anii 60, 70, 80, cea mai cunoscuta serie fiind celebrul Mondo Cane)

Caci despre asta e vorba...De filmari de o mare duritate, asezate intr-un plot de circumstanta, intr-o ordine coerenta si cu un final...neasteptat.



Urmarind insa ecranizarea ai senzatia ca vezi in oglinda o replica directa a productiei „Blair Witch Project”. Sigur, avand in vedere diferenta de aproape 20 de ani dintre ele si faptul ca ordinea aparitiei e inversa, unele speculatii ar putea atinge altfel de corelari, insa: daca in blair witch discutam despre un plot solid, cu o realizare cinematografica de clasa, cu multa subtilitate si practic niciun moment adevarat de violenta fizica, in Canibal Holocaust povestea e modesta, realizarea cinematografica firava, subtilitatea absenta, iar violenta fizica la cele mai inalte cote.

Cat despre similitudini ? Daca in unul din filme intamplarea are loc intr-o nesfarsita padure, in celalalt avem de a face cu jungla amazoniana. In ambele cazuri  o expeditie se pierde dramatic, in ambele cazuri aflam istoria ei prin vizionarea unui material filmat ramas marturie, ratacit de protagonisti si recuperat de  altcineva.

Asa ca s-ar putea zice.... “Call it The Blair Cannibal Project, if you’d like”.





Recomand acest film strict pentru scenele lui abuzive: eviscerarea unui bizam si decalotarea unei maimute pe viu si de vii, ciopartirea unei testoase si decuparea ei in bucati cat inca se mai zbate in convulsii. Torturarea unei adulterine ce este abuzata cu un urias falus din piatra, dupa care vaginul ii este umplut cu pamant, iar teasta sfaramata intr-un ritual punitiv; Violarea in grup a unei fete urmata de tragerea ei in teapa, o castrare, scene de canibalism, incendierea unui sat, siluirea unei albe de indigeni in timp ce e batuta si decapitata...Nu vezi azi asa ceva nicaieri..




Se numeste cine-verite, inventia stilului ii este atribuita lui Jean Roch, dar apartine lui Dziga Vertov si Robert Flaherty, si se refera la prezentarea realitatii in forma ei cea mai directa, in modul „observator”. Realitatea surprinsa in flagrant....in intreaga ei spontaneitate..ne-alterata....Cine-Adevarul, asadar.




Lungmetrajul nu este un cine-verite stricto-sensu, insa il vizeaza in modul cel mai direct (tocmai aici sta intregul talc) si ii aduce acestuia servicii infinit mai mari decat majoritatea peliculelor care i-au fost dedicate. Nu intra insa nici in cealalta extrema: filmul snuff** si nici a documentarului contrafacut.... Chiar si astazi, in intreaga confuzie, proiectia lui a ramas in continuare interzisa in Italia.



Sa ne-ntelegem: Canibal holocaust e de categoria B, si nici nu aspira la altceva decat la un succes de casa imediat care sa ii dubleze (cel mult) cheltuielile. Dar contine in el o anumita genialitate morbida, pe care eu unul o pun exclusiv in carca regizorului Ruggero Deodato, un personaj cu mari probleme de ordin psihic, care a si fost arestat cativa ani dupa filmul de care vorbim, tocmai din cauza implicarii sale in realizarea unui snuff adevarat (o crima reala inregistrata..”pe viu”).

Du-te sa vezi filmul asta. E o parte din cinematografie de care ea nu-i foarte mandra, dar pe care tu trebuie sa o cunosti.....E important sa sti.


Eu nu l-as revedea, dar nu regret ca l-am vazut…Daca insa iti si place….consulta cat mai curand un medic.
Il poti gasi pe net….si filmul si cabinetul medical…





Picanterii:

* Filmul exploitation reprezinta o eticheta ce poate fi aplicata oricarei productii de buget mic, cu pretentii artistice marunte, tinuta morala dubioasa, dar care se asteapta sa aiba venituri substantiale “exploatand” superficial subiecte actuale si/sau  in voga.
** Un film snuff este o pelicula in care ne este prezentata ucidere unei persoane in unicul scop de a surprinde moartea ei pe film. Sunt productii ce mizeaza totul pe senzational si urmaresc doar profitul. Termenul de snuff este insa insuficient lamurit, el acceptand si inregistrari ale unor executii, torturi, ori surprinderea unor accidente fatale, sau urmari ale acestora.

- toate secventele ce reprezinta sacrificii de animale, sau cruzimi impotriva lor, au fost inregistrate "pe viu" fara nicio butaforie. Societatile de protectie a necuvantatoarelor nu au putut face nimic din cauza faptului ca scenele, surprinse in habitatul unei populatii cu aceste traditii, erau performate de catre nativi si nu de actori, fara nicio regie prealabila.


Making of:








avatar
The Dude

Mesaje : 4444
Puncte : 4561
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Vin Apr 15, 2016 10:03 pm





Rashomon
Rashômon - Akira Kurosawa (1950)






"Adevarul este ca un puzzel urias; fiecare dintre noi detine cate un fragment al jocului, dar imaginea de ansamblu nu e accesibila decat divinitatii."


-


Intr-o maniera cinematografica de exceptie, magistrul Akira Kurosawa ne zice in filmul asta despre realitate si despre adevar, doua infinite teme, ce au generat scoli si curente filozofice esentiale. Sub pretextul unei crime, sunt speculate contorsionat, particularitatile de functionare ale perceptiei si ale memoriei idividuale, puterea lor de a transforma radical o intamplare in multiple scenarii alternative.





Nu vine chiar imediat si asta e parte din farmecul plotului, caci soseste agale, abia pe la jumatatea proiectiei, atunci cand pricepem fara dubiu cum mesajul lui Kurosawa  tinteste fix in subiectivitatea concretului..... In concluzia ( lucida si dura) ca prin forta imprejurarilor, noi oamenii, nu putem detine decat  copii contaminate si alterate ale sale...





Cum sta pe bune treaba in chestiune ? ...asta aflam oficial din rezultatul unui test stintific realizat in 1935 la congresul international de morfologie psiholgica din orasul Goteborg :  

In sala de conferinta plina ochi, numai cu savanti (cei mai importanti ai momentului de pe intregul mapamond; deci numai persoane strict avizate), a patruns dintr-o data un clovn panicat ce incerca sa se refugieze din calea cuiva (de culoare) extrem de manios si imbracat intr-o salopeta cadrilata neobisnuita.

Erau zilele de carnaval ale orasului, si din acest motiv secventa a parut foarte plauzibila. In scurt timp s-a dovedit ca negrul cu vestimentatie ciudata, dorea foarte hotarat sa rezolve o rafuiala mai veche cu clovnul, asa ca vazand ca nu il mai poate ajunge, fara nicio ezitare, s-a oprit din alergare, a scos un pistol si a tras mai multe gloante in directia  urmaritului...aparent fara succes. Goana a continuat in spatele cortinelor...

A sosit imediat politia, s-au operat arestari, s-au ridicat probe si s-au luat declaratii de la participantii la eveniment (o audienta alcatuita......repet: numai din eminenti psihiatrii)

Totul fusese insa planuit, prescris si dirijat.... iar scopul final s-a concretizat intr-o epocala descoperire, fiindca rezultatul testului a fost unul uimitor: Peste 80% din martori au mistificat adevarul intr-un mod cu totul aberant, facand confuzii grave in descrierea peronajelor, in atitudinea lor, in numarul de focuri care s-au tras...(cei mai multi nu isi aminteau de vreun negru, de hainele extravagante; de clovn pe care il confuundau cu un domn imbracat in alb.... era indicata gresit directia de deplasare a actiunii, se inventau alte participari/particularitati fanteziste, ori descrieri abracadabrante...)

Mai putin de 4% din cei chestionati au mentionat relatari conforme cu ce s-a intamplat (prin confruntare, caci hapening-ul a fost integral inregistrat pe pelicula).

  Concluzia experimentului a fost ca autenticitatea are o natura profund subiectiva; ca o reflectam diferit in functie de educatia, de gradul de sensibilitate, de cultura, si de starea de spirit punctuala a oricarei  trairi. Publicul din sala congresului a fost atat de emotionat de incidentul la care lua parte incat teama, surpriza, panica si nevoia unei reactii rapide au facut ca obiectivitatea sa dispara fulgerator.






Revenind la Kurosawa astfel informati, luam acum nota de story. El e localizat intr-o perioada istorica agitata, confuza si macinata de conflicte civile (dinastia Heian, sec. IX-XII). O ploaie grea aduna sub adapostul porti Rasho (intrarea orasului Kyoto), trei calatori : un taietor de lemne, un preot si un om de rand.

Primii doi sunt inca marcati de un eveniment proaspat cu care au o legatura directa: asasinarea  unui samurai, cel mai probabil de catre banditul Tajomaru. Povestea circumstantelor in care se produce drama e reiterata in patru marturii semnificativ diferite: versiunea banditului, cea a sotiei samuraiului care e chiar motivul disputei tragic consumate, cea a taietorului de lemne ce pare sa fi fost martor ocular discret al intamplarii si, intr-o scena de mare efect, depozitia spiritului victimei ucise preluata prin mijlocirea unui mediu intrat in transa. Ar putea fi vorba de un adulter, de un viol, de o confruntare onorabila, ori de un jaf...toate urmate de o crima. Relatarile difera, dar se si aseamana surprinzator in detaliile lor.

                                                       



 Extraordinara calitate a narativului rezida in valorificarea egala si distanta a labirintului interpretarilor, artificiu ce sugeraza discret, intre altele,  ca trei dintre variantele posibile sunt fabricate din interes si nu pe fondul unei emotivitati excesive (banditul, femeia si samuraiul). E asadar de datoria spectatorului sa isi construiasca propriul script, navigand prin aceste ape tulburi....La fel ca in viata de zi cu zi....


Woodcutter: I'm the one who should be ashamed. I don't understand my own soul.





Limitelele conditiei umane, prejudiciile subiectivismului si ale empatiei, instituie o atmosfera amara si depresiva, spulberata insa genial din doar doua cadre ale finalului. Ploaia se operste, soarele rasare, iar un copil abandonat in templu, descoperit accidental,  e infiat spontan de taietorul de lemne....Si ca sa nu existe nicio suspiciune, actul il face pe preot sa exclame plin de optimism: “gestul tau mi-a restituit increderea in umanitate”






De pe coperta dvd-ului:

" Rashomon marked the entrance of Japanese film onto the world stage; it won several awards, including the Golden Lion at the Venice Film Festival in 1951, and an Academy Honorary Award at the24th Academy Awards in 1952, and is now considered one of the greatest films ever made. "


......Du-te sa-l vezi.








Picanterii:

-Kurosawa alege doar trei cadre in intregul film: poarta Rashomon, padurea si curtea judecatii. E rezultatul unui buget redus, insa contribuie masiv la focusarea atentiei pe directia dorita. Procedeul a ramas de referinta in cursurile si prelegerile universitatilor de cinema.

-in intregul turnaj lumina participa activ la intreaga mizanscena, fiind pentru prima data parte din distributie..Are un rol important in seducerea banditului, determina nuanta de "analiza rece" a celor trei comentatori si straluceste in secventele in care sunt etalate depozitiile.

-echipa de filmare a inregistrat in doua locatii, convietuind practic  ca o adevarata familie pe perioada a 30 de zile. Pe masura ce finalul se apropia, interesul participantilor in aflarea adevaratei  povestii a crescut pana la limite greu de controlat...au fost necesari ani ca toata lumea sa inteleaga  simbolistica productiei

-Rashomon a insemnat lansarea cinematografiei nipone si a generat nesfarsite comentarii, critici si interpretari
fiind socotit unanim o capodopera.





making of








avatar
The Dude

Mesaje : 4444
Puncte : 4561
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Sam Apr 23, 2016 10:55 pm




Whiplash
Whiplash - Damien Chazelle(2014)


Terence Fletcher: There are no two words in the English language more harmfull than “good job”.

…si poate ca asa si e…Multumirea de sine pentru victoriile mici, in contul altora uriase din viitor, e daunatoare pentru a doua categorie si chiar toxica ei. Drumului spre glorie nu ii convin ocolisurile, popasurile si nici clipele de ragaz..Se cer mereu noi si noi sacrificii…din alergare...fara pauza...Dar ???

.............Is it worth it ???... merita (pe romaneste) ???...sau mai exact: Cat de mult se justifica  efortul, constrangerile si compromisurile, investite in scopul obtinerii unei cariere solide ??

..Si ce inseamna pana la urma o viata reusita…???.....Cine stabileste daca ceea ce indeobste se numeste succes este si incununarea unei existente implinite, armonioase, si in deplin acord cu aspiratiile fiintei care atinge cumva dilema sui generis ??? Dar mai ales: de unde incepe si cand se termina taramul nimanui ce desparte ascensiunea muncita de escalada arivista...???…ori chiar de prabusirea in esec ????

Sunt controverse ontologice fundamentale oricarui individ, aflat fie in pragul integrarii comunitare, fie la momentul bilantului.....si toti trebuie sa gasim singuri inauntrul nostru, cel mai potrivit si sincer raspuns.



Desi invataturile populare sugereaza ironic ca alegerea, oricare ar fi ea, e intotdeauna una gresita, barometrul unei evaluari corecte nu sta niciodata la tine…ci la cei din jur.

Se stie cu adevarat (si e periodic redovedit) doar un lucru:  cel mai ades izbanda ierarhica soseste la pachet cu rateuri proportionale decupate din viata personala; iar echilibrul nu e niciodata stabil, gustul amar fiind cel mai frecvent asociat accederii treptelor sociale de top.






Filmul Whiplash cam pe aici umbla cu aluzia, da nu e atat despre asa ceva, cat despre analiza psihologica a devenirii institutionalizate, developata prin  relatia instructor/elev. E si despre Jazz in mare parte, caci imprimutandu-i limbajul, pelicula  il divulga automat in multe dintre secrete sale.



Utilizand tehnici abile de prezentare, tema capata o expunere de mare finete artistica, cu argumente cinematografice puternice si….timid etalate (inca o inovatie ce merita toata stima…dar si cavalcada recunoasterilor oficiale ulterioare). La toate astea se adauga partiturile fermecatoare pe care scenariul le deseneaza prin cele doua caractere principale, stilizate intr-o maniera putin obisnuita  (precum modul novator in care sunt ele construite - unul mai interesant decat celalalt).

Sunt  procedee moderne, suple si inteligente, asociate intr-un  melanj ce imprima intregii productii alerta si tempo sustinut.....aproape ca ritmul  unui solo de tobe genial, cu ruperi, contratimpi si explozii de exuberanta (taman de aceea imaginea betelor insangerate este repetata obsesiv si se inregistreaza pe retina profund, poate chiar permanent).



Povestiri cu discipoli talentati, preluati in ucenicie de maestrii iscusiti, dar exigenti si cu metode educationale atipice, au mai fost spuse (ce-i drept nu din domeniul big-bandului), insa in Whiplash, nici despre asta nu-i vorba. E numai un alt layer.



Dincolo de metaforele colorate, confruntarile pishologice cu miza mare (in care unele vor sa impuna, altele doar sa se foloseasca de imprejurari) fac sarea si piperul peliculei;  Printre suficiente stangacii de debutant (Damien Chazelle nu e la primul film, dar persista in niste clisee paguboase) taria story-ului si calitatea narativului compenseaza lipsurile si ridica lung-metrajul la un nivel calitativ superlativ.

Deslusesc printre simboluri, cu multa mandrie, metronomul...Nu vedem vreunul pe ecran, insa timpul feliat e fundamental pentru tot ce se intampla. In cadrul cheie, profesorul intra la curs punctual (ca la Cap Canaveral), iar in tot ce urmeaza repartitia fractiunilor de secunde indica limpede parerea ca muzica de gen consta strict in pastrarea consonantei. Ca jazzul insusi nu-i altceva decat un alt mod de comunicare ce apeleaza la acest tip de limbaj.





In viata izbanda si infrangerea nu sunt decat doi mari amagitori ce pot ratacii mintile cele mai bine echipate. Du-te si vezi ceva ce se petrece intr-un univers paralel al acestei lumi...e o atmosfera stranie (numita peiorativ "de jazz") plina de adrenalina si de neprevazute intorsaturi…chiar merita...







Picanterii:

-desi nu este o opera autobiografica, filmul beneficiaza intens de experienta muzicala  studenteasca a regizorului Damien Chazelle, care a facut parte in liceu dintr-un grup muzical, unde conducatorul formatiei impunea o autoritate despotica.

-dupa mai multe duble penibile ratate pe rand, din cauza presiunii timpului scurt alocat turnajelor (numai 19 zile), palma data de profesor elevului sau (una zdravana) este adevarata si a fost pastrata in film !

-cu un an mai devreme, la categoria short film a festivalului Sundance, o varianta prescurtata a  acestei povesti, in aceiasi regie, a obtinut marele premiu al juriului. Incurajat de reusita, Damien Chazelle (care ar fi dorit din capul locului sa realizeze un lung metraj pe subiect, dar din lipsa unui producator a ales calea participarii modeste) si-a reactivat initiativa obtinand finantare cu conditia vitrega potrivit caruia totul trebuia terminat intr-un timp record. Din acest motiv, montajul s-a realizat “in platou” interventiile de post proces fiind sumare si ocazionale.

-pentru a putea obtine starea de epuizare a bateristului, interpretul a fost lasat sa bata mult peste durata anuntata a secventelor. In mod deliberat Chazelle a prelungit excesiv toate aceste cadre, spre surprinderea actorilor si a echipei, nu intotdeauna pregatita pentru inregistrari de durata.

-Milles Teller (Andrew din film) a invatat sa bata la tobe de la 15 ani. In numele unei prestatii de exceptie, afland de posibilitatea ca plotul premiat sa devina complet,  si-a programat mai multe lectii intensive (4 ore pe zi, 3 zile din saptamana) pentru redobandirea abilitatilor..Chiar si asa stilul neobisnuit in care i se cerea sa exerseze (genul brass big-band) l-a cheltuit destul de serios, ranile din palmi fiind o dovada a daruirii ce a fost preluata si pe ecran.







making of:






avatar
The Dude

Mesaje : 4444
Puncte : 4561
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Vin Apr 29, 2016 8:30 pm







Isus din Montreal
"Jésus de Montréal" - Denys Arcand (1989)


Esti tentat sa crezi, la inceput, ca filmul asta reia tema sacrificiului in numele schimbarii a  ceva epuizat, a unei forme ce paraseste un decor, a ceva desuet, si suspectezi ca magia lui rezida in modul ingenios de a valorifica o alta  perspectiva a unor simboluri clasice.

Dar e el doar asa ceva ??

Zice el doar despre cei 30 de ani in care Majestic Basilica Monreal  (Oratoire Saint-Joseph du Mont-Royal)  repeta fara abatere acelasi Passion Play invechit, devenit banal si rutina ?  





E el despre dogmele din dogme ??....despre automatisme, reactii tipice, clisee, gesturi repetative, inertie, conformism, cadenta, reguli,  norme, obiceiuri, obligatii si indatoriri.. ???...Despre continuitate si conservatorism…??...

Sau poate ca, una peste alta, scriptul se foloseste de pretextul ritualului pentru a specula discret uzura relationala dintre indivizi, dintre oameni si divinitate; impasul in care s-a ajuns si modul in care ar putea fi el depasit…??



Nope. Jésus de Montréal formuleaza desigur pareri foarte personale despre  toate astea, dar mai mult decat orice el pare sa ramana  tot Passion Play-ul ala tocit si epuizat in parabole, chiar daca redecorat, reincarcat semantic si preluat din alte unghiuri, ori asezat in alte lumini.


Si totusi sentimentul ce creste in tine, pe masura ce proiectia avanseaza, e ca nici asta nu completeaza in totalitate ceea ce lung-metrajul si-a propus.




O mana de  actori tineri, lunad de buna invitatia unui preot curator, e chemata sa compunaa versiunea actualizata, revizuita si adaugita,  a mizanscenei eveniment prilejuita de sarbatoarirea Pastelui.




Inventivitatea protagonistilor (de zile mari) ii ajuta decisiv sa imagineze un spectacol inedit, de mare finete, apreciat cu entuziasm si invidie  de cei din breasla (si cunoscatori) dar rejectat cu dezgust si repulsie de angajatori. Se isca un mic scandal. De aici plotul abandoneaza traiectul descriptiv si paseste hotarat pe taramul metaforei....caci au loc transformari.



Miraculos, Daniel - actorul care il interpreteaza pe Isus, incepe sa isi descopere tot felul de similitudini cu personajul sau, iar intreaga trupa, urmandu-i inconstient exemplul, se  identifica  pe rand cu rolurile interpretate, intrand prea adanc in pielea lor.





Ecranul se umple cu transpuneri din noul testament care, suprapuse empatic peste tenacitatea echipei (tot mai sudata) de a sustine dramatizarea impotriva tuturor celor ce incearca sa o impiedice, ne ajuta sa pricepem ca Denys Arcand (Le déclin de l'empire américain, Love and Human Remains, Les invasions barbares) nu a vizat aici dezbaterea de tip religios, ci una care citeaza in boxa acuzarii insusi teatrul.




Abia acum layerele narativului divulga constructia de tip Matrioska (acele papusi din lemn strident colorate, goale pe dinauntru, demontabile si care contin in ele alte papusi clona, introduse una in alta, pana la cea din urma, singura consistenta, miezul si justificarea tuturor celorlalte).


Ihi....E despre scena si depsre arta…E un adevarat elogiu/pledoarie pentru ele.

Si surprinde in cel mai placut mod, felul cum pelicula se descurca atat de lejer printre obstacolele de mare calibru pe care singura si le-a ridicat in cale, semanand prin fluiditate, cu un râu ce taie canionul fara tambalau inspumat, cascade ori vartejuri ametitoare, ci curgand calm, constant si egal.



In final, la o alta scara si in alt registru, reprezentatia interzisa are totusi loc, iar Daniel, Isus din Monreal,  sufera pe cruce un accident fatal. Cum trauma provocata il trece mai intai printr-o moarte clinica, si cum el nu are apartinatori,  colegii intrebati de medici isi dau acceptul (in acordul cu spiritul celui muribund) pentru ca principalele organe ce pot fi transplantate, sa ii fie prelevate si transmise imediat tutror donatarilor aflati in stare critica de asteptare …

In felul asta, daruindu-se in fragmente anatomice.....prin fiecare dintre cei in care ajunge, ajutandu-i sa supravietuiasca, Isus din Monreal reinvie simbolic din mortii....stiintific, superb, anonim, concret, plauzibil.....cu moartea pre moarte calcand...





Intrebarea, obsesiva oricui dupa vizionare, e cam aceiasi: Ce s-ar intampla daca Isus ar cobora azi printre noi.. ???


Raspunsul filmului:  Cu certitudine acelasi lucru, mici corectii de nuanta incluse !;


Raspunsul meu: Sacrificiul Mantuitorului s-ar reformula la cote cu mult mai elaborate si mai subtile; ar fi mai eficient, si nu s-ar finaliza prin niciun martiriu !


.....Raspunsul tau ??


Du-te sa vezi filmul asta mai intai …






Picanterii:

-Denys Arcand a imaginat acest scenariu in urma asocierii intamplatoare a doua articole din acelasi ziar;  dezbaterea privind cedarea de organe si scandalul petrecut intre mimii (statuile vivante) din fata unei catedrale. Era cu mai multi ani inainte sa devina regizor.

-Passion Play = Easter Play adica o sceneta minimalista, traditionala bisericii catolice, performata in perioada sarbatorilor pascale, ce reitereaza arestarea, patimile, judecata si supliciul prin crucificare a lui Isus Christos, dedicata in egala masura turistilor si enoriasilor.

- contrar pozitiei alocate in narativ, care este una eminamente ostila creativitatii actoricesti, filmul acesta a fost foarte bine primit de clericii si de  institutiile crestine din Canada; aluzia potrivit careia primul spital (patronat catolic), caruia probabil i se imputa lipsa de interes si cauzele mortii, fiind ignorata de biserica.

- pentru cele mai multe dintre scenele ce se doreau inregistrate in interiorul unui spatiu de cult, solicitarile echipei de filmare au fost refuzate, fara a fi insotite de explicatii ale oficialilor responsabili.

- informatiile istorice prezentate in film ca "de ultima ora" nu sunt extravagante publicitare si nici nu tin de imperative tabloide, ci au la baza studiii publicate in '85-'88 de catre personal de specialitate (istorici) ce a avut acces (limitat) la bibliotecile Vaticanului.  










making of:





avatar
The Dude

Mesaje : 4444
Puncte : 4561
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Sam Mai 07, 2016 4:00 pm






Black Cat, White Cat
Crna macka, beli macor - Emir Kusturica (1998)



Matko Destanov: The Bulgarians always say: "Brother, if you can't solve a problem with money... solve it with a lot of money."




Asta chiar e un film „misto”.......si am numarat fix patru dimensiuni care ii dau valoare.
Prima este originalitatea, a doua ironia, a treia subtilitatea si a patra ritmul.
Le poti aborda in orice ordine, caci toate contribuie in aceiasi masura la impresionanta desfasurare.






Originalitatea...

..merge pana atat de departe incat si celui mai neinsemnat gest i se gaseste o interpretare noua..In directia asta, alegerea tiganilor, a modului lor unic de a pricepe viata, nu ii pare suficient regizorului Emir Kusturica, asa ca el umbla peste tot…Dialogurile amesteca aleatoriu cuvinte din mai multe limbi, personajele sunt puternic construite din doar cateva replici, apoi imediat caricaturizate, iar felul in care ansamblul e tratat,  cu o imensa detasare, in care moartea insasi nu-i decat un inconvenient minor si pasager, lasa in urma orice schema cunoscuta camerei de filmat.






Ironia,

...ca sa poata fi aplicata a impus o distilare a nivelului  narativ si ea s-a realizat in cel mai discret si minimalist mod posibil. In spatele unei nesfarsite joie de vivre apar ca filtrate printr-o ceata densa imagini ale gangsterismului modern, coborat din vilele somptuoase (intesate de pistolari ce pazesc capete de familii "onorabile”... si consacrate), pana in ograzile unor gospodarii taranesti, unde  roiesc cârduri de gâşte, haite de caini si turme de ovine si in care cel protejat in aceiasi maniera, nu-i decat un traficant marunt, un cotzcar istet si un derbedeu calificat.. Pisica alba/Pisica neagra ia, fara discriminare, totul in tarbaca...





Subtilitatea,

..se insinueaza in direct si chiar sub privirile spectatorului, caci chanteusa dansatoare, ce face sali pline cu abilitatea de a extrage cuie prin forta bucilor are pasaje critic/aluzive la impresariat, la showbitz, iar prin coafura si aspect trimite nemijlocit chiar la regele rock & rolului (dar si la cateva dintre legendele care il insotesc pe acesta).

Si nu-i singura, fiindca aproape fiecare secventa are grade diferite de  adancime in care poti identifica diverse alternative: de la porcul ce devoreaza caroseria unui Trabant, la fantezista masina a lui Pitic, de la scena de amor din lanul de floare a soarelui, la aluziile  traficantilor imbracati in uniforme ale autoritatilor de paza si ordine; de la buturuga mergatoare, la asocierea unei pitice cu un lungan, de la lautarii fortati sa decoreze cu ei insisi un copac....si pana la obsesia sefului de clan pentru ultima replica din Casablanca…in opozitie cu cadrele redundante ce aduc mereu in prim plan doua mâţe (alba şi neagra) simbolizand pozitia intregii atmosfere vis-a-vis de principiile radicale.

Nu exista nicio linie calauzitoare prin labirintul construit de Kusturica, in afara celei pe care alegi singur sa o urmezi…si asta e o functionalitate fascinanta a peliculei, ce opereaza aproape la fel pe fiecare palier !!





Ritmul.






Ritmul e o nebunie datorata in cea mai mare parte castingului genial ales. Prestatiile lui Ida (Branka Katic) si a lui Dadan (Srdan Todorovic) sunt dincolo de compuneri actoricesti ce au fost recompensate cu premii pentru infinit mai putin decat atat, iar utilizarea preponderenta a neprofesionistilor contribuie prin autencitate la instaurarea pe ecran a unui spirit specific semintiei romanes. Pe de alta parte, coloana sonora (Goran Bregovic) care are doar putine momente nonmuzicale ar putea fi acuzata de o eclipsare a story-ului, insa instituie, fara doar si poate, un suport inseparabil al ritmului generat de plot, de personaje, si de vocatia unei natii ce nu vrea sa complice nimic.





Imagini dinamice cu cadre "in miscare" intrerupte de scurte meditatii contemplative, sunt trimiteri metaforice ce denunta subliminal intreaga orientare "feliniana" a productiei, care chiar urmareste in alt plan derulari similare celor din Amarcord. E un procedeu des incercat si cu multe esecuri in cinematografie, insa la Emir lucrurile se leaga cursiv, intr-un delicat  rafinament.


Black Cat, White Cat e cu iubire, nunti, prietenie, zaiafet, muulta agitatie, ilegalitati si o gramada de smecherie...Un script egal si impecabil ca paravan al creatiei artsitice de sub-text.



Momentul cheie e atat simplu si de bine plasat, incat aproape ca scapa privirii grabite. Nu e scena balconului si nu ii are in ea nici pe Cpt Smith, nici pe printesa  Pocahontas. N-are gradina, sopate, secrete, peisaj luxuriant, exotism, ori tinuta aleasa…Se intampla aiurea, plutind pe apele tulburi ale Dunarii cu un colac improvizat dintro camera a anvelopei de  tractor...E tot declaratie de dragoste, dar nu-i in rime, cuvinte maiestre, gesturi tandre, priviri patimase…iar calitatea artistica ramane neschimbata in incarcatura semantica, exact ca la Shakespeare...Cum reuseste Kusturica sa faca asa de mult, din atat de putin  ???...Du-te si vezi...!!





…si mai are si happy ending, iar dupa proiectia asta, care in felul ei iti cotrobaie prin  toate ungherele sufletului, esti mai castigat ca oricand in tonus si pofta de viata…e un fel de medicament. Urmeaza, te rog, acest scurt si miraculos tratament....





Picanterii

-in afara a cinci roluri, toate celelalte partituri sunt sustinute de amatori alesi dupa infatisarea fizica si apartenenta la etnia rroma, Kusturica incercand sa obtina prin asta un contrast intre grotescul aparentelor, profunzimea unor trairi si superficialitatea celor mai multe gesturi. Atmosfera edificata astfel a surprins critica si s-a impus ca piesa de referinta a unui gen identificat anterior, dar lipsit de etalon: naturalist, cunoscut si ca stilul Slice of Life (desi exista si multe elemente de road movie)

-aproape intreaga performanta a Idei este proprie si nu urmareste nicio indicatie regizorala. Actrita respecta cu strictete replicile din scenariul scris, dar propune un personaj diferit celui vazut de director, cu care insa se identifica in mai toate momentele.

-cea mai mare parte a recuzitei a fost fabricata in studiourile de film din cehia, multe din scenele de exterior fiind realizate in Bulgaria.

-echipa de filmare a fost alcatuita majoritar din studenti aplicanti, sau impatimiti aspiranti racolati de Kusturica in diverse ocazii.

-pe generic, in locul titlului de film, apare o poza cu o pisica neagra si una alba.






making of:









...se dedica userului fiatlux, aflat temporar in deriva existentiala....
avatar
The Dude

Mesaje : 4444
Puncte : 4561
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Vin Mai 13, 2016 9:27 pm





Secretul Veronikăi Voss
Die Sehnsucht der Veronika Voss - Rainer Werner Fassbinder (1982)



Situat intre productiile  The Marriage of Maria Braun (1979)  si Lola (1981), Secretul Veronikăi Voss este al doilea film, in ordine epica, din seria BRD – Trg. (BundesRepublik Deutschland Trilogy - Werner Fassbinder ),  suita ce are in comun destinul unor femei din perioada postbelica; cam aceiasi tematica, aproape aceiasi distributie si o ambigua interferenta.





A fost inspirat din cazul real al actritei germane Sybille Schmitz (intr-un excelent scenariu ce contribuie la succes, pelicula fiind cotata ca cea mai buna creatie a lui Fassbinder) si reprezinta in primul rand o magnifica pledoarie inchinata perioadei de glorie a cinematografului alb/negru, cea in care se construiau staruri si vedete, se consolidau studiourile  si retelele de distributie; se investigau scheme si procedee noi de turnaj, se puneau bazele regulilor elementare.





Secretul Veronikăi Voss impleteste toate aceste caracteristici in chiar structura narativului, ingenios,  fericit, bogat in idee si cu nemarginit talent. Proiectia incepe cu metode de preluare a imaginilor simple, ori banale, apoi creste pe parcursul ei in organizarii tot mai elaborate,  corelate precis  pragului tehnologic al  fiecarui moment. Sunt parabole in forma prescurtata la evolutia proceselor de inregistrare din perioada evenimentelor (utilizarea planurilor diferite, apoi a travelingurilor, a anșeneurilor, a manipularilor din expunere si eclaraj, a transformarilor cu ajutorul filtrelor de obiectiv, a manverelor din montaj, etc.).





In mod similar, gradul de complexitate, stilizarea si calitatea dialogurilor, se dezvolta si ele odata cu jocul actoricesc tot mai introvertit si mai expresiv…Secretul Veronikăi Voss e un demers ce se maturizeaza sub ochii tai, sarbatorind  cu fiecare secventa miracolul fantasmei propuse de ecranizare.





Story-ul relateaza despre o fosta celebritate a scenei aflata in continuu declin. Veronnika Voss, pe numele ei, e prizoniera in mrejele tratamentului antidepresiv  (interesat si arbitrar, alcatuit preponderent din opiacee), impus de medicul neurolog Marianne Katz, al carei unic scop vizeaza preluarea tuturor posesiunilor pecuniare ale fostului star, prin eliminarea ei “explicabila si plauzibila”.

Pe fondul acestei alunecari se naste o idila intre Voss si un reporter sportiv (Robert Krohn), ce descopera in “bolnava”, progresiv si uimit (Fassbinder ne constrange sa urmam aceiasi pasi cu amorezul), o fiinta fascinanta, inconstanta, misterioasa si irezistibila. Pana si iubita reporterului,  Henriette, atinge aceleasi concluzii, mai presus de alte sentimente naturale ce ar trebui sa o domine in raport cu o rivala.





Sfarsitul e tragic si scenele de final superbe. Nu zic nimic de el (ele) pentru ca fimul asta e musai sa il parcurgi (si sa il reparcurgi) de unul singur…… Secretul Veronikăi Voss ??...Du-te sa (il) vezi….


Alter Mann: When you read a book to the end, it's time to close it.



P.S. Am declarat asta ori de cate ori am avut prilejul: Rainer Werner Fassbinder este directorul meu preferat. Nu pot fi obiectiv atunci cand il comentez; dar e alesul meu pentru acest stil, pentru aceasta determinare si pentru disciplina desavarsita din platou…una ce si-a luat pretul din viata sa personala, acolo unde dezastrul a fost total, dezordinea absoluta, iar esecul ireparabil. Intr-o anumita masura Secretul Veronikăi Voss e si o confesiune autobiografica, caci niciun cunoscator nu poate ignora paralelismele dintre destinul Veronikăi si soarta artistului Fassbinder, simultan perfectionist si conservator, consumat de opera sa pana la epuizare.

Este singurul lungmetraj premiat al autorului (Ursul de Aur - Golden Berlin Bear ‘82 ) si ultimul la care Rainer a putut fi prezent la premiera..






Picanterii:

- in debutul filmului  Rainer are un cameo de figuratie, aparand intr-un cadru, in sala de spectacol pe randul din spatele Veronikăi (foto sus).

- Rainer Werner Fassbinder a murit in noaptea de 9 spre 10 iunie 1982, in urma unei combinatii fatale intre cocaina, barbiturice si alcool. Cu o seara inainte aruncase in vasul toaletei toate drogurile pe care le detinea, decis sa inceapa o noua viata…Doza care l-a rapus ar fi trebuit sa fie ultima, si celebra sfarsitul unei etape, ori poate inceput alteia…Avea 37 de ani si 44 de filme realizate, din toate genurile…

-Secretul Veronikăi Voss este cel de pe urma film dus cap/coada de Rainer. Momentul mortii l-a surprins cand inca mai lucra la montajul ultimului Querelle (1982) si la scenariul unui proiect ce nu va depasi niciodata aceasta faza  Rosa Luxemburg.

-influentele din Sunset Boulevard - Billy Wilder, de care Secretul Veronikăi Voss a fost acuzat sunt incorecte si nedrepte. Ca si in alte dati Fassbinder se foloseste de citat in sensul completarii unor pasaje din script care ii par prea comune, ori pentru care nu are solutii de nivelul, sau de intensitatea celorlalte.

-nota de artificialitate ce se face simtita in atmosfera intregii proiectii, la randul ei o splendida metafora, sugereaza insusi universul platoului de filmare, un loc unde realitatea fabricata e la ea acasa, si in care adevarul unor intamplari se cere mereu, fie reconstituit, fie copiat, fie inventat.

- in opinia mea filmul de capatai al lui Fassbinder este serialul (citeste "poemul") tv: Berlin Alexanderplatz (14 episoade)..Din pacate, la Du-te si vezi nu ne putem ocupa si de seriale





making of:







avatar
The Dude

Mesaje : 4444
Puncte : 4561
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Sam Mai 21, 2016 10:31 pm





Magnolia
Magnolia –  Paul Thomas Anderson(1999)


"This happens. This is something that happens."




Un tanar, satul de certurile dintre parintii sai (galagiose, teatrale si cabotine), incarca pe ascuns arma cu care cei doi obisnuiau sa se ameninte reciproc in punctul culminant al fiecareia dintre frecventele lor dispute, contand tocmai pe faptul ca pusca era mereu goala.



Dupa ceva vreme, macinat de multe alte contradictii decide sa se arunce de pe blocul in care locuia, ceea ce si face. In ziua in care actul are loc, o echipa de alpinisti utilitari apucase sa monteze o plasa de siguranta pentru propriile nevoi, in care sinucigasul si nimereste. Ar fi fost astfel salvat....dar , in cadere, ajungand in dreptul ferestrei apartamentului parintilor, primeste in piept alicele cartuselor sale, atunci cand unul din ei, convins ca face ceva nepericulos, trage in celalalt la capatul ultimei lor infruntari armate.  








Intr-o ampla actiune de stingere a unui incendiu forestier de proportii, avionul utilitar care preia  in zbor planat apa  dintrun  lac invecinat, pentru ca apoi sa o deverseze peste copacii in flacari, incarca la una din curse, accidental si involuntar, un scafandru amator pe care, fara sa afle il toarna apoi  peste parjol cu tot cu lichidul din tanc.  In mod bizar, cei doi, pilotul si scafandrul erau cunoscuti si cu o zi inainte tocmai fusesera angajati intr-un conflict violent.







Paul Thomas Anderson (Punch-Drunk Love, Boogie Nights, There Will be Blood  ) ne prezinta in preambulul filmului sau aceaste stiri adevarate, culese din presa, ca pe un resume la ceea ce va urma; caci intr-adevar lung-metrajul acesta isi propune sa povesteasca despre coincidente, intr-un pulp complicat, cu multe ite si incurcate dedesupturi, ce pare sa aiba pana la urma o cu totul alta tema principala: feluritele forme ale abuzului (exploatarii) parinti/copii.





Spre deosebire de continutul intamplarilor citate in prolog, intrepatrunderile dintre destinul comun al unei duzini de personaje de aici sunt mult mai delicate si merg ceva mai adanc, solicitand din partea spectatorului o atentie deosebita si o participare activa.

Asta si pentru ca filmul mizeaza mult pe montajul incrucisat, ce alterneaza scene de lungimi si intensitati diferite si care, alturi de o coloana sonora minutios construita, reusesc sa ii confere un puls marin. Actiunea vine in valuri care se sparg zgomotos si exploziv in mal, pentru ca apoi sa se retraga tacut si lin, pregatind revenirea.

Atentie mare la acest tempo al demersului, caci el reprezinta cea mai importanta dimensiuna a productiei Magnolia; una care abunda in cadre bine compuse, cu traveliguri axiale de mare impact si in prestatii actoricesti de o excelenta savoare.





Tom Cruise chiar face rolul carierei sale, reusind o transpunere totala intr-un personaj dificil, temperamental, cu mari probleme narcisiste si nu numai, cu blocaje, reconsiderari si repozitionari veridice, cu un discurs bine dozat si  de o superba naturalete. Efortul lui este cu atat mai meritoriu cu cat, in privat, in aceiasi perioada de timp, el inca mai lucra in filmul lui Kubrick : Eyes Wide Shut.






Sunt foarte multe scene pline de intensitate insa de departe secventa de exceptionalitate ramane ploaia cu broaste, inserata magnific exact in acel moment in care intamplarile par sa ajunga intr-un impas emotional, dar si intr-o pauza de interes. Anderson simte ca aglomerarea si densitatea narativului il pot pierde pe cel absorbit in evaluarea proiectiei, asa ca face aceasta ruptura din care insa decurg imediat si solutii neasteptate, cum este cea cu pistolul pierdut, redat si el povestii de neobisnuita manifestare meteo....caci daca din cer cad broaste, de ce n-ar cadea tot de acolo si arma ratacita ?








Magnolia este un film care trebuie vazut si fiindca  tehnic, el se afla la o raspantie importanta a cinematografiei. Este acel gen destul de rar pe care nu poti pune etichete; si nu zic aici despre incadrarea peliculei ce pare sa acopere toata gama disponibila (drama psihlogica, poveste moderna, fantezie urbana, comedie neagra?) ci zic despre faptul ca pana la urma nimeni nu a putut sa explice  de ce acest movie place, in ciuda unei sume de imputari si a unor tendinte evidente de marginalizare..

Sau mai bine zis, este acel gen de ecranizari care ne captiveaza fara sa aflam de ce..



Du-te sa vezi Magnolia...e un experiment mai mult decat un entertainment.




The film opens and closes with a narrated tale about coincidences. In the opinion of this film, there are no coincidences, only a strange string that significantly ties all of us together, determining our path, giving us opportunities or obstacles as it sees fit. This connection is arguably a spiritual one that is more or less imperceptible to the vast majority of us.


am bolduit concluzia....




Picanterii:

-doua melodi au fost compuse special pentru aceasta productie de catre Aimee Mann (pe care eu o apreciez in mod deosebit), si nu sunt piese rau scrise. Tot ei ii apartine si coverul dupa "One" a lui Harry Nilsson de la inceputul peliculei si inca alte cateva cantece din care auzim pe parcurs pasaje izolate.

-in fiecare scena apare cel putin o floare de magnolie, un desen, tablou, sau o poza a ei. Sumedenie de alte referinte sunt inserate in script, ca de exemplu: cea mai mare parte a actiunilor au loc pe Bulevardul Magnolia (Los Angeles).

-Charles Hoy Fort, autor al unor teorii paranormale ce iau in discutie si anomalii de de tip "coincidenta" este de asemenea citat extrem de des si prin foarte multe metode. La fel cifrele 8 si 2.

-actorul Jason Robards, care in film joaca rolul unui bolnav de cancer la plamani  in faza terminala, a murit exact in aceste conditii un an mai tarziu.

-filmul contine o serie intreaga de aluzii la simboluri, ritualuri, ori practici masonice, fara vreun scop precis.

-Paul Thomas Anderson considera Magnolia cea mai buna realizare a sa.

-cuvantul "fuck" este rostit in dialoguri de 190 de ori.






making of:









avatar
The Dude

Mesaje : 4444
Puncte : 4561
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Dum Mai 29, 2016 8:32 pm







Furtună Extremă
The Finest Hours -  Craig Gillespie (2016)





Periodic, in viata oricui, soseste o vreme in care autoritatea competenta preia controlul optiunilor disponibile. E nevoie de conditii speciale si de imense reasezari emotionale, dar atunci cand se intampla totul devine firesc si mai ales logic.

Incercand sa explice sumar lucrurile, Wikipedia se opreste penibil la identificarea a doar doua tipuri de autoritate: cea charsitmatica, si aceea ce tine seama de factorii socio-economici traditionali, una instituita prin legi, reguli si norme....

Despre autoritatea increderii Wikie refuza sa faca comentarii....



The Finest Hours e o minunatie de film ce bate moneda exact pe acest tip de subordonare. Printr-un exercitiu de o adanca si inegalabila calitate, scenariul ne poarta constant si mereu spre locul de unde oamenii care stiu ce fac, ori ce trebuie facut, au in sfarsit prilejul sa fie ascultati si sa decida.

Cine sunt astia ??...Pai nu ai sa ii afli niciodata in linia intai, nu sunt placuti vederii, nu-s dornici de recunoastere si de aceea nici usor de inteles. Ocupa pozitii secundare, tertiare,  sau poate chiar mai jos...si nu emit pretentii. E o categorie careia sper sa ii apartin in totul, caci intr-un anume fel m-am dedicat ei.



Partea de fond a scriptului reitereaza la milimetru una dintre cele mai importante misiuni de salvare a tuturor timpurilor. Un echipaj compus din cine s-a nimerit, o furtuna de neimaginat si o misiune imposibila....



Reconstituit cu rigoare si remarcabila intuitie, nu pentru prima data in cinema, regizorul propune principiul identitatii fizionomice; fiecare actor din lista scurta, este ales dupa corespondenta trasaturilor fetei, mizandu-se imens pe profesionalism care, in astfel de abordari ar trebui sa compenseze restul, respectiv alinierea de ordin psihologic.

Lui Craig Gillespie pariul asta straniu ii iese...si nu-i singurul.

Modul de tip „redundanta prin ecou” al tanarului capitan determinat, al masinistului transpus esential in realitatea locului sau de munca, si al iubitei care indeplineste precis si neabatut agenda  clasica a ritualului matrimonial, confirma schema castigatoare.



Cumva, pe la limita supradozei empatice, demersul e corectat insa miraculos din cinematografie. Va recomand  sa scadeti scenele  confruntarii cu oceanul (filmul insusi pune putin pret pe ele, alocandu-le doar minimul necesar) si sa lasati cadrele de rutina sa vorbeasca, caci au atat de multe lucruri de povestit... Ah, daca noul val romanesc ar intelege ceva din lectiile astea....







Du-te sa vezi o relatare despre omenie si despre oameni...O civilizatie de pe la marginea galaxiei, poate unica,  gata sa dispara in orice moment, insa capabila de gesturi pe care universul nu si le poate nici macar imagina, daramite pricepe...





Picanterii

-invitati la proiectia materialului finalizat (post procesarea a durat mai bine de un an de zile),  adevaratii protagonisti ai intamplarii au aut o reactie aproape comuna, rezumata cel mai sugestiv prin afirmatia lui Andy Fitzgerald: „nici prin cap nu mi-a trecut ca totul a fost atat de periculos...

-Eric Bana, autor al unor interpretari ce propun publicului personaje cu atitudini ireprosabile, gaseste solutia cea mai adecvata  pentru acest rol. In scena in care ramane neinduplecat la rugamintile rationalului, repetate obsesiv prin glasul lui Miriam (Holliday Grainger), el nu invoca niciun argument in favoarea deciziei de neclintit. Cu toate acestea, la fiecare noua reluare, spectatorul descopera singur fiecare dintre motivele ce il impiedica sa revina asupra ordinelor date...umpland astfel pauzele de dialog.

-Bernie Webber a decedat cu doar trei luni inainte ca The Finest Hours sa aiba premiera.

-in multe secvente nava de salvare utilizata la filmari este cea care a participat la evenimente.

-ideea the guiding light este reala si a aparut din neant. Nimeni nu isi putea controla pe deplin actiunile, iar Miriam a avut aceasta senzatie...extrasenzorial.





making of:










Ultima editare efectuata de catre The Dude in Lun Mai 30, 2016 6:33 am, editata de 6 ori (Motiv : una)
avatar
The Dude

Mesaje : 4444
Puncte : 4561
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Dum Iun 05, 2016 11:00 am






Secretul lui Adaline
The Age of Adaline  - Lee Toland Krieger (2015)


Nu stiu exact de ce, dar am certitudinea ca unda de genialitate ce atinge tangential acest film (in cateva dintre momentele sale) nu ne vine de la contributia regizorului Lee Toland Krieger. As fi mai degraba  inclinat sa cred ca el face tot ce ii sta in putere pentru a ingropa productia in musuroiul comun al ratarilor.

Prestatiile sale anterioare (submodeste) ma indreptatesc la aceasta parere, insa oricui ar apartine cele trei, patru, secvente importante, ele fac ca pelicula sa merite si vazuta...si comentata aici.





Adaline Bowman (Blake Lively) este subiectul unui accident care ii schimba radical viata. Un autoturism ce a rupt marginea drumului si a cazut intr-un rau inghetat, scufundandu-se, este trasnit din cer in timp ce pasagera moarta clinic deja, prin hipotermie, se afla inca intr-un fel de staza criogenica. Efectul fulgerului, este unul de resuscitare pentru ocupanta masinii, iar in plus revenirea ii confera miraculos si abilitatea biologica de a nu imbatrani.

Avea 29 de ani....si va pastra aceasta varsta mai bine de alti 100, perioada in care asista neputincioasa (de pe margine si intre altele) la dramatismul trecerii lumii sale.




Tema (intoarsa pe toate fetele de alte ecranizari), actorii secundari prost desemnati si cabotini, impreuna cu abordarea ezitanta, te bat la cap sa parasesti sala dupa primele 10-15 minute, insa ceva nedefinit anuleaza aceste porniri. Prin mijloace subliminale probabil, pricepi cumva ca Secretul lui Adaline nu-i doar al ei. Ca urmaresti o parabola de finete, ce pune in discutie raporturile tale intime cu mediul si cu anturajul in care esti constrans sa evoluezi. E un foarte reusit exercitiu de introspectie, pe care chiar ca  ar trebui sa il experimentezii. Iata un prim motiv asadar, pentru a asista la The Age of Adaline.




Ca sa poti sa iti imaginezi cum ar fi sa te intalnesti nemijlocit si nealterat cu amintirile tale, mecanismele propuse in narativ sunt doar o sugestie menita sa deschida un drum, caci prietenii, dusmanii si iubitii/iubitele nostre din alte vremuri nu pot parasi inchisoarea ferecata a trecutului. Sunt condamnati pe vecie sa ramana acolo, iar ei s-au adaptat acestei conditii. Orice tentativa de extragere e sortita esecului, asa ca daca ai avea posibilitatea sa retraiesti la alte cote intamplari trecute cu personaje actualizate, rezultatul nu ar fi nici pe departe cel anticipat.




Cinematografie buna, imagini reusite cu inregistrari technically correct si o prestatie meritorie a lui Harrison Ford, salveaza pana la urma demersul, despre care nu zic mai mult. Du-te si vezi cu ochii tai...





Picanterii:

-subiectul scriptului a fost conceput in anul 2003 si rescris integral in 2009 ca urmare a similtudinilor ce au aparut pe parcurs, cu alte scenarii de film asemanatoare.

-solutia utilizarii actritei Blake Lively a fost ultima alternativa a producatorilor, care in opinia mea ar fi trebuit sa mai astepte. Harrison Ford s-a alaturat tarziu castingului dintro coincidenta.

-pentru a crea efectul de veridicitate, la filmarile de epoca s-au utilizat lentile anamorphice si mecanisme de stabilizare utilizate frecvent la vremea respectiva.

-este al doilea film in care actrita Ellen Burstein joca rolul unei copile care imbatraneste in timp ca unul dintre parinti ei ramane fizic neschimbat (dupa Interstellar)





making of:

avatar
The Dude

Mesaje : 4444
Puncte : 4561
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Vin Iun 10, 2016 9:42 pm





In Bruges
Martin McDonagh  – In Bruges( 2008)



Maybe that's what hell is: the entire rest of eternity spent in fucking Bruges !


Fiat justiţia pereat mundus !
Să se facă dreptate, de-ar fi să piară lumea...

Zicerea (niciodata mai actuala decat zilele astea, in sistemul sanitar din Romania) ii este atribuita lui Ferdinand I de Habsburg (1563–1564) intemeietorul monarhiei austriece, rege al Boemiei si al Ungariei (1526), imparat germanic de la 1558 la 1564, fratele mai mic al lui Carol Quintul. In acea perioada de timp, avand puteri absolute in magistratura, el paseste  astfel in istorie cu prilejul solutionarii unui caz mai putin obisnuit.

In prima faza, pentru un delict major, condamna (pripit) un nevinovat la moarte. In piata publica, atunci cand gâdele se afla  pe punctul de a executa sentinta, cineva din multime recunoaste crima si solicita cotropit de cainta pedeapsa cuvenita.

Cu totii se intorc indecisi la curte cerand suveranului reevaluarea judecatii in noile conditii, lucru care se intampla pe loc, dintro suflare.

Acum toti trei sunt condamnati la moarte : inocentul pentru ca impotriva lui a apucat sa fie emisa o sentinta capitala, calaul pentru ca nu a executat-o si in fine, vinovatul ?...Pentru vina sa !....

Ca sa risipeasca orice posibila critica ulterioara, riga adauga dupa citirea sentintei celebra sintagma devenita aforism: "Let justice be done, though the world perish"





Primul film de succes al lui Martin McDonagh relateaza istoria unui hit job. Doi asasini, un tanar la inceput de drum si un batran in retragere, sunt trimisi de patronul lor sa rezolve un caz in Bruges, cel mai bine pastrat oras medieval din Belgia si un fel de Venetie a nordului. Angajatorul insista pe langa cei doi in legatura cu extraordinara oportunitate de a cunoaste fascinantul oras si asupra faptului ca misiunea e un fel de cadou.



Asezarea chiar e o bijuterie pentru cel atent la anatomia spatiilor (mai multe vizite ma obliga sa confirm ca aprecierea nu contine nicio exagerare).

Arata insa diferit in ochi de asasini platiti:

Ken: Coming up?
Ray: What's up there?
Ken: The view.
Ray: The view of what? The view of down here? I can see that down here.
Ken: Ray, you are about the worst tourist in the whole world.
Ray: Ken, I grew up in Dublin. I love Dublin. If I grew up on a farm, and was retarded, Bruges might impress me but I didn't, so it doesn't.




Lucrurile o iau razna. Debutantul impusca accidental un pusti, iar aceasta este o crima de neiertat. La aflarea incidentului ordonatorul actiunii e consternat si cere represalii imediate: daca mie mi s-ar fi intamplat asa ceva, pai imi puneam pistolul in gura si apasam tragaciul imediat, chiar acolo  explica el la telefon pe fondul vacarmului pe care il fac cei doi, trei, copii care i se zbenguie prin preajma. E multa indignare credibila in atitudinea sa.

Pentru ca In Bruges este un film despre morala, iar morala nu e nicaieri mai ferma decat in mediul interlop. Aici cine greseste plateste imediat. Lumea interlopa e viciata in alta parte, nu in moralitatea relatiilor dintre cei care o compun.

In 108 minute de proiectie, defileaza pe ecran o adevarata conjugare a moralitatii.



Avem morala rigida a sefului, una de tip etic, care comanda asasinului in varsta eliminarea novicelui neindemanatic. Avem morala incepatorului care isi intelege si asuma greseala, motiv pentru care este gata sa se sinucida; si mai avem si morala ingaduitoare a pensionabilului, caruia maturitatea si experienta ii permit sa inteleaga ca totul nu a fost decat o nefericita intamplare  ce, intr-o meserie ca asta, se poate produce foarte simplu. Ca exista alte valori si ca recunoasterea si admiterea oricarei culpe se numara printre ele....

Mai avem si moralitatea unui personaj conex (sub forma absentei ei): un pitic desfranat, actor intr-un film ce se toarna pe locul evenimentelor.



Trei sferturi din naratiune suntem purtati prin acest labirint al diverselor forme de a pricepe probitatea, dar mai ales a modurilor posibile de a te alinia la ea, pentru ca in final sa aflam ca in opinia lui McDonagh corectitudinea  ar fi  numai una, inaccesibila  (asa cum probabil ca ea si este)...
                                           




Pana la un punct ecranizarea pare searbada si pretentioasa, insa sfarsitul povestii, absolut neasteptat si debordant, schimba totul.

Replica fundamentala a lui Harry: You've got to stick to your principles, rostita declamativ, mai inainte de a isi trage un glont in cap, justifica demersul de pana la ea si ridica filmul direct pe cel mai inalt pisc.

Asadar : Fiat justiţia pereat mundus...Desigur, pentru ca pana la urma, in filmul asta cam toata lumea moare....iar dreptatea ?  Pai asta e dilema: it’s justice served ?  ....

Daaaaa, ca in toate fictiunile dreptatea triumfa mereu si e pe deplin satisfacuta.

Trebuie sa participi la aceasta proiectie !
Du-te si vezi ce-am vrut sa spun.



Maybe that's what hell is: the entire rest of eternity spent in fucking Bruges ! Conchide in final Ray, asasinul nepriceput, personajul atat de reusit a lui Colin Farell, explicand plastic alegerea lui McDonagh pentru Venetia nordului ca loc al taraseniei….





Picanterii:

-pentru a mentine atmosfera de Craciun cu perioada turnajelor, primaria orasului Bruges a pastrat decoratiunile strazilor pana tarziu in luna martie, explicand populatiei motivele neobisnuitei decizii.

-cu o medie de 1,18 ori pe minut, cuvantul fuck este rostit de 126 de ori.

-parabola generala a peliculei sugereaza ca Bruges este un purgatoriu, in care pacatul lui Ray de a ucide un copil este cantarit pentru validarea accesului la pasajul urmator. Desele citate din "The Last Judgment" a lui Hieronymous Bosch, insinueaza repetat aceasta tema.




making of:





[/i]
avatar
The Dude

Mesaje : 4444
Puncte : 4561
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Dum Iun 26, 2016 3:16 pm




Ultimul Țărm
On the Beach - Stanley Earl Kramer (1959)



…..sa poti sa apreciezi asa cum se cuvine un film tematic, de acum mai bine de 50 de ani, a devenit  deja o treaba al naibi de complicata. Desi la vremea ei productia asta a starnit asemenea ecouri, incat a influentat decizii guvernamentale si chiar strategii poiltice mondiale (este chiar posibil sa ne fi salvat  specia de la extinctie), astazi ea ne apare prafuita, suprainterpretata actoriceste si modest convingatoare ca marturie.




S-a spus ca ar fi un SF, pentru ca scenariul pornea de la o nuvela SF, insa eu l-as include fara prea mari retineri in grupa filmelor de autor. Ca sa poata ajunge acolo, un lung-metraj trebuie sa indeplineasca cumulativ cateva conditii, intre ele, esentiala fiind existenta unui public dedicat artistului si care sa cunoasca opera de pana atunci a acestuia…Pornind de aici, regizorul (in cazul nostru), se poate cita pe sine, din operele anterioare, poate relua ideei neduse pana la capat in celelalte realizari, ori poate comenta intr-un mod foarte personal, fara riscul de a fi gresit inteles…

Stanley Kramer nu face explicit un astfel de exercitiu in Ultimul Țărm, insa felul clasic in care utilizeaza simbolul, mai exact stilul inconfundabil cu care ne obisnuise anterior, este distilat aici pana la nivel de esenta. Vizionand pelicula, doar cel care cunoaste reusitele lui Kramer (se face vadit apel la el) poate sesiza rafinamentul speculativ si  pasul inainte in ordinea devenirii acestui minunat creator. Si e o importanta descoperire pentru oricine.



Subiectul zice de lunile urmatoare celui de-al treilea razboi mondial. Confruntarea a fost un dezastru general, iar in urma ei lumea moare. A murit deja in emisfera nordica si acum, norul radioactiv ucigas se indreapta amenintator catre ultimul loc populat: Australia..

Sperantele sunt infime,  iar celor care mai sunt in viata le sunt distribuite pastile de eutanasiere, pentru un sfarsit linistit si lipsit de chinuri. Singurul submarin american ramas intreg incearca sa dezlege misterul semnalului  in cod morse, parvenit haotic si incoerent  dintrun loc in care nu ar mai trebui sa fie vreun supravietuitor. Asta, alaturi de investigarea gradului in care cercul arctic e capabil sa opreasca norul criminal sunt misiuni pline eroice pe care echipajul navei le adopta cu entuziasm. Din pacate amandoua se vor dovedi simple iluzii…






Povestirea pe care e tesut scriptul (nuvela lui Nevil Shute) a facut mare valva la randul ei, alegerea lui Kramer nefiind privita cu ochi buni aproape de nimeni..Studiourile au fost retinute  si investitorii sceptici, in timp ce critica se temea fatis de raspunsul  negativ pe care filmul l-ar fi putut primi. Intr-un gest fara precedent armata americana, a facut public un comunicat ostentativ prin care refuza sa puna la dispozitia productiei echipamente militare, ori  accesul pentru turnaje in vreuna din bazele sale.



In fata tuturor acestor gesturi ostile Stanley Kramer a inteles ca nu ii va fi nici simplu, nici usor, asa ca inarmat cu o incredere oarba, s-a ambitionat sa infrunte  provocarile cu orice efort…si bine a facut.



Cum datele problemei ramaneau constante in privinta castingului si a scenariului, atentia  s-a  concentrat in directia cinematografiei si a viziunii regizorale, de aceea “On the Beach” exceleaza in cele  doua directii.



Cea mai mare reusita sta in atmosfera instituita. Condamnate irevocabil, si traind  la limita, personajele ce defileaza pe ecran nu sunt deloc tragice. In fapt sunt ireal de naturale si de impacate cu teroarea destinului lor. Viata le continua nealterat, in acelasi ritm. Pana la urma ce s-a schimbat ??.. doar termenul final s-a scurtat considerabil. Atat. Si ce-i cu asta ?? O reasezare a programului si basta...



Ca intotdeauna  si ca mereu, unii isi incearca in continuare norocul in afaceri, considerand ca sansele de reusita sunt mai bune acum, altii se intrec  in confruntari sportive mizand pe reguli mai flexibile, filozofii cauta explicatii si raspunsuri adecvate cazurilor extreme, alcoolici au justificari mult mai solide pentru viciul lor,  iar credinciosii se roaga cu si mai mult sarg,  fiind convinsi ca inca pot rezolva lucrurile in felul asta, si ca ce se intampla nu e decat un test divin..peste procesiunea lor  remarcam in treacat imaginea sugestiva a unui banner cu mesajul  “There is still time… brother





Pe masura ce plotul avanseaza, tot nu asistam la nicio revolta. Ba mai mult, fiecare pare mai acaparat de preocuprea unui sfarsit cat mai in acord cu aspiratiile sale; ori cu grija nefireasca fata de imaginea pe care o va lasa, in clipa  mortii (inutila atata vreme cat nu va ramane cine sa o evalueze). E o fabuloasa radiografie spirituala a societatii in scenele astea, dar si o meditatie critica, acida.





Finalul e implacabil. Cei mai  multi vor lua pilula; gestul de tandrete cu care tanarul cuplu din debutul proiectiei face asta, impreuna cu fetita din leagan,  e memorabil…Iar secventele cursei de automobile in care nimeni nu mai alearga cu adevarat pentru victorie, ci doar pentru a obtine un accident cat mai spectaculos si mai fatal, intrerupte de sinuciderea prin asfixie a expertului in fizica nucleara, sunt coplesitoare.





Prin cadre discret strecurate, Kramer induce insa, in subtext, ideea ca sfarsitul omului pe Pamant nu-i chiar atat de catastrofal. Daca natura pare sa fie neutra in derularea evenimentelor (asteptand cuminte sa isi reintre in drepturi), lucrurile fabricate iau atitudine si nemultumite refuza sa mai asculte. Au crezut in om si l-au servit cu devotament, dar el le-a inselat increderea dovedind o slabiciune si o lipsa de inteleptciune incalificabile. Portiera masinii care refuza sa se inchida, filmata in racursi asta ne spune..





Pentru un script postapocaliptic, curajul de a prezenta in ultimele imagini strazile pustii si absenta vietii dintro metropola, e unul extrem, pe care nici nu imi amintesc sa il mai fi intalnit pe undeva (de fiecare data, in celelate ocazii in care l-am vazut, mai devreme sau mai tarziu, aparea mereu cineva, sau ceva). Printr-o metafora de mare impact, dupa ce rataceste prin orasul parasit, camera se opreste si focalizeaza  insinuant bannerul comuniunii religioase, in acelasi loc unde l-am zarit prima data, lipsit de sens de acum. Ironic in succesiunea povestii, (el nu mai are cui sa se adreseze, piata e goala, oamenii nu mai sunt) dar extrem de  actual si de incurajator pentru spectatorul ingrozit de ce vede: “There is still time… brother”.





Inregistrat pe durata unui an (intre 1959-1960), in locatii diferite din America si Australia, Ultimul Țărm a avut premiera simultan in cateva mari orase din lume intre care si Moscova, socand publicul de peste tot. Astazi tu stii ca posibilitatile ca lumea sa fie nuclear distrusa sunt foarte mici, insa Du-te si vezi cum era atunci..du-te sa vezi cinematograful militand pentru salvarea umanitatii.....si o stare de spirit, cu trairi excelent surprinse.




Picanterii:

-tenacitatea lui Kramer in a obtine sprijinul ce i s-a refuzat in America, a fost una supranaturala, iar rezultatele ei, pe masura. Nu numai ca a reusit sa capteze interesul unor importante institutii, dar The Royal Australian Navy, The Victorian Railways, The Victorian Police si chiar Primul Ministru: Sir Robert Menzies, au sprijinit si ajutat substantial productia fara pretentii financiare.

-abundenta unor neconcordante in ce priveste imaginile ce prezinta submarinul american, indicatiile cadranelor de ceasornic ce apar in diverse momente, alte elemente de compozitie scenografica, sunt pur accidentale si au motivatii in conditiile dificile in care s-au inregistrat imaginile. Chiar si asa, identificate in postproductie ele au ramas necorectate. Scopul declarat al mentinerii lor a fost justificat de nevoia creeri unei stari de confuzie necesara promovarii sugestiei ca tot ce a fost  realizat fizic de om se intoarce cumva impotriva lui. O idee pe care Kramer si-ar fi dorit-o mult mai dezvoltata decat apare pe ecran.

-este primul film in care Ava Gardner apare ca artist liber..Pana la acest rol, ea fusese doar angajata, cu salariu lunar si cu o retributie modica. De asemenea este primul film in care Fred Astaire joaca un personaj ce nu danseaza.

-pentru a putea prelua imagini cu strazi nepopulate, s-au utilizat primele ore ale diminetii, iar trecatorii ocazionali au fost rugati sa evite anumite trasee in intervale precis stabilite (Berwick – Melbourne). De asememenea s-au oferit sume de bani soferilor care doreau sa traverseze podul Golden Gate Frisco, pentru ca acestia sa fie de acord sa isi devieze intinerarul, astfel ca filmarile din elicopter sa poata surprinde ansamblul necirculat.

-criza cubaneza, declansata la doi ani dupa lansarea “On The Beach”, a gasit resursele necesare pentru a nu degenera intr-un razboi atomic si in mesajul acestui film. A fost pentru prima data cand, in communicate oficiale de la cel mai inalt nivel al deciziei s-a invocat posibilitatea unui dezastru anuntata de o productie cinematografica. Desi in acel moment patrimoniu militar mondial, nu detinea arme atat de periculoase incat sa distruga lumea (ci numai o parte din ea), semnalul de alarma a fost luat in serios si insusit ca rezultat al unei experiente intamplate.





The making off:





[/quote]
avatar
The Dude

Mesaje : 4444
Puncte : 4561
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Sam Iul 02, 2016 8:50 pm






La amiază
High Noon - Fred Zinnemann(1952)



...s-a spus ironic ca ar fi un western adresat cu dedicatie celor care detesta genul; si poate ca butada nu-i chiar gratuita. Afirm asta, pentru ca High Noon e o productie cu multe valente, ce ascunde in ea o aglomerare impresionanta de povesti aluzive, fiecare dintre ele vizand o categorie de spectatori specifica, sau o anumita problema delicata.



In 1951, obiceiul de a sintetiza in titlu cat mai multe din scretele continutului era inca in mare voga, asa ca si in acest caz trebuie sa primim numele productiei ca pe o declaratie de intentie si sa extragem din el principalele directii in care ar trebui sa orientam  atentia vizionarii.

Tehnic, High Noon, adica mai pe şleau: Amiaza Mare este, cel putin teoretic, momentul cel mai luminat al unei zile. Fotografii si artistii vizuali in general, stiu ca el nu corespunde niciuneia dintre perioadele cu cea mai buna lumina diurna, insa pozitionarea soarelui perpendicular fata de planul terestru, presupune o impartialitate perfecta si distanta, cu expuneri egale si de maxima intensitate; justificand, intre altele si sentinta "clar ca lumina zilei"  completare echivaland in orice discurs cu certificarea unei circumstante limpezi, precise si obiective.



Spre deosebire de "miezul zilei" eclarajele preferate de spiritul artistic, sunt cu predilectie cel matinal si cel crepuscular. Ele permit alterari, interventii si interpretari, ce pot fi introduse arbitrar prin contrastul clar-obscur, si ca atare sunt succeptibile de posibile mistificari ale adevarului. La Amiaza Mare insa garantia unei uniformitati e asigurata prin insasi modul de abordare, iar in plot,  pentru acuratete si inlaturarea oricarei ambiguitati, totul se petrece in doar 60 de minute, durata exacta a etapei, sincronizate fix cu perioada sa (totul se petrece intre 10:35 a.m. si 12:15 p.m).



Gaselnita de aur a lui High Noon, ce a reusit sa il claseze in elita productiilor de referinta, e aceasta umbrela protecoare a unei aparente echidistante, desi istorisirile etalate fara partinire contin in ele, diluat in parabola si in simbol, marturii si acuze, ce imping uneori lucrurile pana la  forme specifice pamfletului.



Povestea de prim plan apartine unui fost pistolar, om al legii, acum retras si proaspat casatorit cu o bigota (quaker, mai exact). El trebuie sa infrunte demersul revansard al unui brigand aparut din neant, pe care, in trecut, l-a ofensat trimitandu-l dupa gratii. Criminalul razbunator s-a anuntat sa ajunga in oras insotit, pentru a regla conturile si scopul vizitei sale face turul si returul imprejurimilor mai inainte ca trenul ce il aduce sa soseasca in gara.



Efectul pe care intamplarile preconizate ar urma sa le aiba asupra asezarii sunt ingrijoratoare si starnesc reactii neasteptate printre locuitori, oferind insa cinematografiei un obiect de studiu minutios analizat si magistral exploatat.

Fred Zinnemann (prezent la Du-te si vezi cu Ziua sacalului), excaveaza puternic in mina asta bogata, acolo unde inghesuie de fapt subplotul principal:  protestul mascat impotriva felului in care prigoana anticomunista a senatorului Joseph McCarthy destructura in acea perioada relatiile interumane, instituind in schimb neincrederea, teama si delatiunea, pe coordonatele fizice sau spirituale ale studiourile din Hollywood. In boxa acuzatilor din tribunalul sau, confruntand cel mai dur recizitoriu, stau incatusate laolalta: lasitatea celui oprimat, absenta oricarei replici la abuz si colaborationismul servil, ca solutie la presiunile terorii.



In cea mai frumoasa metafora a filmului e criticata rigiditatea principiilor si inutilitatea lor practica. Atat refuzul fostului serif Will Kane de a evita confruntarea (singura solutie logica, dar imorala in acceptiunea sa), cat si gestul la care recurge tanara sotie  Amy Fowler Kane (total impotriva formatiei sale religioase), dar mai ales reactiile post-factum ale concitadinilor...conduc in final la una dintre cele mai memorabile scene din istoria cinemaului, cea in care, contabilizand sumar consecintele situatiei de criza, Kane isi arunca dezgustat insigna de serif in tarana, acolo unde un plan-detaliu al camerei o si ingheata pentru eternitate pe fundalul propriei umbre.



Du-te sa vezi, intr-o lumina ce refuza sa te menajeze de adevarurile inconfortabile, un film cu cawboy care nu prea e western, sau care e western dar nu-i cu cawboy...desi se schimba focuri de arma, desi rapiditatea si vigilenta decid iar castigatorul...desi in ciuda unui happyend toti par sa fi pierdut cate ceva important pana la urma.









Picanterii:

-Fred Zinnemann a facut eforturi disperate pentru a impiedica ca aceasta pelicula sa aiba si o varianta color. Intre ele, a intentat un proces de mare rasunet companiei Republic Pictures – Ted Turner, ce realizase o astfel de copie si apucase sa o distribuie in cateva retele de televiziune privata. Instanta i-a dat castig de cauza si materialul a fost distrus (in mare parte).

-Gary Cooper nu a beneficiat de machiaj pe durata filmarilor, Zinnemann considerand ca un chip aspru, ostenit, cu contraste dure, ar putea exterioriza mai bine trairile pe care personajul acestuia, Will Kane, trebuia sa le intampine, ori sa le faca fata.

-cinematografarul Floyd Crosby e tatal lui David Crosby din grupul rock: Crosby Stills Nash & Young.

-Lloyd Bridges, ajutorul de serif  din film este tatal lui Bau Bridges si bunicul lui Jeff Bridges (cunoscut si ca The Dude).

-Gary Cooper si Grace Kelly au trait o idila adevarata pe perioada turnajelor acestei productii. Desi difereneta de varsta era de la simplu la dublu nevoile lui Kelly nu cautau un barbat mai matur ci doar notorietatea. La doi ani dupa iesirea din relatie Grace, ceva mai atenta,  avea sa se casatoreasca cu Rainier Louis Henri Maxence Bertrand Grimaldi (pe scurt Rainier III) – Principe de Monaco. In felul acesta ea devine Grace de Monaco, un nume sub care a reusit sa se impuna.  Despre ea se spune admirativ ca a avut mereu curajul alegerilor sale, desi la un moment dat ar fi putut pierde rolurile  incredintate in debut (o adevarat tragedie pentru o actrita la inceputul carierei).

-John Wayne (The Duke) a refuzat intial rolul lui Cooper banuind ca filmul avea sa aduca incriminari situatiei de pogrom anticomunist declansat in randul artistilor si evitand astfel posibile complicatii...Ulterior avea sa regrete decizia.

-High Noon a insemnat revenirea in forta pe ecrane a lui Gary Cooper, considerat un actor epuizat (51 de ani) si retras (sau in retragere)  de pe scena la acea vreme.

-secventa sosiri trenului in gara a fost preluata in plin accident. Franele locomotivei au cedat, fiind cat pe ce ca ea sa treaca peste echipa de filmare aflata pe sine pentru o priza frontala. Nimeni nu a fost insa ranit, aparatul de filmat s-a distrus, dar inregistrarile au fost salvate.

-sentinta  apreciere "a western for people who don't like westerns"  apartine producatorului (de aceasta data) Stanley Kramer (prezent ca regizor la  Du-te si vezi cu "O lume nebuna, nebuna, nebuna, nebuna" si "Ultimul tarm") care a avut mari probleme cu castingul acestei pelicule. Refuzul lui Gregory Peck actorul pentru care s-a scris partitura Will Kane, a fost urmat in linie de cele ale lui Charlton Heston, Marlon Brando, Kirk Douglas, Montgomery Clift, si Burt Lancaster; golind practic lista posibilitatilor. Solutia Gary Cooper, un actor aflat in cadere libera s-a dovedit asadar  salvatoare pentru toata lumea.

-este socotit al doilea mare film western al tuturor timpurilor (institutul american de film – 2008)







making of:



avatar
The Dude

Mesaje : 4444
Puncte : 4561
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Sam Iul 09, 2016 9:15 pm








Spiritul stupului
El espíritu de la colmena (The Spirit of the Beehive)- Víctor Erice Aras (1973)



...intre toate minunatiile  ce dau farmec acestei lumi, fantezia din mintea unui copil le intrece, de departe, pe toate....Acolo, se petrec curent lucruri de o inestimabila valoare, inegalabila candoarea, unica inocenta si libera imaginatia .....acolo toate astea merg mana’n mana fara nicio opreliste.

Copii, stapanii constienti si ingaduitori ai universului, sunt in posesia celor mai redutabile arme ale umanitatii...si nici n-au habar de ele. De fapt nimeni nu le recunoaste forta, toti si toate ignora disponibilitatea, ori puterea lor de a ajuta si fiecare din noi  respingem superior si constant generoasa oferta.

Chiar daca practica ocazional invidia, supararea, tristetea ori teama, cei mici nu fac nicodata din ele ceva peren...Uita si iarta repede, sunt spontani si intreprinzatori..Nu stiu ce e oboseala, viciile, ratacirea sau lipsa sperantei. Sunt nemuritori pentru ca n-au constiinta mortii si sunt curati pentru ca n-au invatat inca sa fie altfel...

Copii sunt super-oameni....



O aplecare pasagera asupra modului de interpretare a infantilor, ii ofera insa  lui Victor Erice Aras prilejul unei superbe expuneri; corelarea dintre mesaj, contextualizare a planurilor si metafora, asigurandu-i acestuia reusita unei productii catalogate pe drept ca unica si exceptionala.

Nu-i dubiu din partea criticii: Spiritul Stupului e unul dintre cele mai frumoase filme, iar singurul regret unanim impartasit e doar acela ca Erice Aras, un regizor egal, fara prestatii oscilante, n-a lasat in urma lui o opera  mai ampla.



Du-te sa vezi o poveste romantica, care te va cucerii prin multe tehnici clasice, suficiente inventii si surprinzatoare imagini... dar ca sa stii ce vezi, ia nota de cateva repere importante.



Filmul cantareste cel mai greu in subtilitate si simbol. Ne aflam in Spania lui 1940. Trebuie stiut ca in perioada franchista libertatea de exprimare era, ca in orice dictatura, doar teoretica si declarativa. O cenzura ce functiona brutal, impusa de neispraviti nu avea nicio sansa in fata unor traditii culturale care in trecut au dat un Goya, un Cervantes, un Lope de Vega, un Calderon de la Barca..atatia altii, iar Spiritul Stupului a fost construit si intr-un asemenea scop: de a exprima un protest si de a trage un semnal de alarma.



De aceea, gospodaria parasita in plina campie, in care se intampla actiunea,  semnifica izolarea Spaniei fasciste (post secesionista) de restul lumii; folosirea procedeului “film in film” cu proiectia Frankenstein 1931 (un monstru ce nu apartine creatiei divine ci a celei umane), trimite dur la ororile pe care atat de frecvent grupurile si gruparile ideologice, ori opresive, le experimenteaza pe semeni;



Tot de aceea disfunctionalitatea emotionala a familiei (ca nu apare nici macar intr-un singur cadru reunita) e o parabola la fragmentarea societatii iberice in praguri etnice, religioase, culturale, politice; iar cele doua copile cu optiuni diametral opuse reprezinta tanara generatie a unui regim totalitar, ce ezita intre o tendinta spirituala si una materialista, si care in cautarea deciziei cantaresc sumar argumentul, urmand doar reactia empatica.



Enigmatic, "familia" de albine ce zumzaie haotic (in limitele unei organizarii precise), este un alt paralelism critic la adresa speciei umane, caruia spiritul de stup compensator unui comportament irational, se pare ca ii lipseste.

Plotul ramane centrat pe asta, insa...

Fabulosul capodoperei lui Erice Aras nu locuieste in paradigma roiului perfect structurat, opus alcatuiri incoerente a civilizatiei...ci in dimensiunea care s-ar pierde pe seama acestui castig....latura specifica a fiintei...spiritualitatea ei atat de paguboasa in eficienta si atat de unica in splendoare.

"....In lumea albinelor nu exista banuieli, critici, rea-vointa, lupte interne, emotii negative si alte un milion  de lucruri care otravesc viata noastra, a celor aflati in varful “evolutiei”( !? ). In marea familie a harnicelor zburatoare fiecare albina isi vede de treaba ei, fara sa se uite cu coada ochiului la vecina, fara sa se amestece in treburile altora, fara sa se planga de extenuare, fara sa ceara concedii medicale sau premii de vacanta, fara sa triseze sau sa insele la cantar. Oare de unde au micile vietati atata “inteligenta” incat sa-si organizeze viata la un nivel atat de complex ? Desigur, ele “functioneaza” pe baza unor instincte. "



Secventele interioare inundate cu lumina calda necorectata in temperatura (culoarea mierii), amanunte arhitecturale (fagurele ferestrelor, compartimentarea, etc.), alte mijloace non-vizuale ce tin de text, jocul mimic al actorilor si putinatatea dialogurilor (ce presupune alte cai de comunicare), sunt aluzii ce confirma: din cele exact  1000 de cupeuri ale acestui lungmetraj, 500 au fost filmate in aer liber si 500 in interior, un loc pe care ar trebui sa il asimilam unui stup....



Inlauntru spiritul stupului......in afara: ANIMA !!....

Dar, e necesara o alegere ???.....Ana si Isabel cred ca nu...iar eu banuiesc  ca:

"....nu vom fi niciodată mai înțelepți decît în copilărie..."
......pai.....



Du-te sa vezi ce gandeam...



Picanterii :

-Victor Erice si-a inceput proiectul cu multi ani in urma si in cu totul alta forma. Demarat cu intarziere de ani, pentru o lunga perioada filmarile au fost si ele intrerupte facand loc unor schimbari majore ale plotului ce trebuia sa fie un fel de documentar.

-Ana Torrent, avea la data turnajelor doar sase ani..prima reactie la intalnirea in platou cu actorul (machiat) ce il interpreta pe Frankenstein a fost una de groaza ce a afectat puternic intreaga echipa, suspendand in doua randuri inregistrarile. Ulterior Ana si-a depasit  teama si a trecut la un dialog deschis cu monstrul punandu-i acestuia intrebari stanjenitoare si aducandu-i acuze si imputari grave...interpretul a ramas complet  blocat si a fost nevoie de interventia parintilor.

-Luis Cuadrado, directorul de cinematografie al peliculei a orbit pe timpul filmarilor. Boala s-a instalat in reprize si a provocat in final sinuciderea cineastului ce nu s-a putut acomoda noi conditii.

-Similitudinile cu Pan's Labyrinth-ul lui Guillermo Del Toro  (2006) sunt in parte un omagiu adus de acesta regizorului Erice Aras, pentru care intreaga Spanie artistica are un nemasurat respect

-am pus in titlu si numele sub care pelicula a circulat in tarile anglofone, special pentru utilizarea cuvantului beehive care pe langa desemnarea structurii organizatorice a albinelor, mai poate fi tradus si prin: comportament.






making of :


avatar
The Dude

Mesaje : 4444
Puncte : 4561
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Vin Iul 15, 2016 9:05 pm




Piesă neterminată pentru pianină mecanică
Neokonchennaya pyesa dlya mekhanicheskogo pianino - Nikita Mikhalkov(1978)




In perioada 13-15 Februarie 1945, asupra orasului Dresda a fost dezlantuita urgia. Aproape 4000 de tone de bombe cu supra potential exploziv, ori cu incarcaturi incendiare, au fost lansate din peste 1200 de avioane aliate (RAF –USAF), intr-unul dintre cele mai devastatoare si mai controversate raiduri ale istoriei aviatiei militare din toate timpurile.

Oficial, atacul a vizat infrastructura si sectorul industrial al orasului, socotit vital pentru nevoile Wehrmacht-ului, intre ele si  prestigioasa  fabrica de instrumente si sisteme optie, inegalabila Ikon Zeiss.

Pe ton  soptit, atunci si acum, s-au facut auzite insa glasuri ce au sustinut ca manevra era numai o operatiune de fatada (exact tintele declarate fiind ocolite miraculos de distrugeri) cu scopul de a deturna atentia de la ceea ce avea sa urmeze: furtul calificat al tehnologiei germane.





Inca inaintea prăbușirii celui de-al Treilea Reich si a divizarii lui in teritorii de influenta  est/west, castigatorii au purces la partajarea prazii obtinute in zonele vremelinic ocupate; in cazul intrprinderilor Ikon, americanii subtilizand know-how-ul  (staff-ul tehnic inalt si mediu calificat, in numar de peste 100 de persoane) iar rusii echipamentele si utilajele  - 14 trenuri in garnitura maximala, transportand intregul patrimoniu Zeiss din Dresda, la Kiev, unde reasamblarea s-a realizat instant.





Oricat de greu ar fi de crezut, ce-a de a saptea arta datoreaza imens acestei samavolnicii istorice, caci ea a generat o adevarata schimbare de mentalitate, netezind accesul unor categorii largi de persoane la aparatura si la tehnica inabordabile.

Uzinele din Kiev, aflate sub indrumarea stricta a catorva muncitori nemti prizonieri, ori racolati prin forta si constrangere, au reusit sa devina functionale, insa nu au stiut niciodata sa isi formeze preturile in acord cu o politica eficienta. Economia centralizata si planificata avea in vedere procese investitionale care urmau sa se amortizeze in timp prin cote incluse in costul produsului final, iar unitatile de productie insusite fara alocari majore de capital realizau  in felul asta replici destul de performante ale unor bunuri in care numai o parte a banilor necesari se regasea in valoare. Pentru copiile de la Ikon, e cazul celebrelor obiective Industar si Tessar (intre altele) Made in Kiev , ce inglobau cheltuieli ridicole in cuantum, fata de cele practicate pana la ele..





Pe structura originalitatii proletcultismului schitat de parintele cinema-ului sovietic, Serghei Mihailovici Eisenstein, intamplarea a fost o adevarata pleasca, caci puternica scoala propusa de studiourile Mosfilm utiliza strict aceste doua principii: o tehnica novatoare de montaj si un control total al performantelor camerei de inregistrat (ce trebuiau musai sa fie de un nivel cat mai ridicat).





Piesa neterminată pentru pianină mecanică, exemplifica riguros conceptul, caci din perspectiva  vizualului, ea seamana cu o reclama la posibilitatile obiectivelor fotografice si a accesoriilor  necesare lor, iar ca ansamblu de montaje ea este emblematica. Desigur, se mai adauga si curiozitatea iscoditoare, ori tendinta spre experimental, cu care Nikita Mihalkov ne-a obisnuit, insa modul de a aseza in imagini repere, care sa puna in valoare intreaga plaja de clar (profunzimea de camp), in dispuneri cat mai neasteptate, este o caracteristica generala a filmului rusesc de autor.





Plotul, construit neglijent din extractele a sase nuvele semnate Anton Pavlovici Cehov, relateaza despre o dragoste pierduta careia i se ofera aparent o noua sansa. Este, desigur, iluzoriu: pe lumea asta nimic nu se intoarce, iar personajul central Mihail Platonov e constrans sa afle dureros banalul adevar, sfarsind penibil prin constientizarea labirintului de incorsetari in care evolueaza. Scena hazlie, cu el incearcand sa  se sinucida sarind de pe o stanca in apa prea putin adanca a raului (cel mult 40 de  cm) , este o mare reusita fiindca reorienteaza intregul narativ dandu-i alt sens (in nuvela citata, autorului  ii reuseste tentativa, si moare...dramatic si comun pentru literatura vremii).





Domnul Mihalkov (in Rusia un fel de corespondent al lui Sergiu Nicolaescu) are un stil foarte deosebit, atat de mediul din care s-a format, cat si de lumea contemporaneitatii sale.

In ciuda unei popularitati desantate, contributia lui in film e mult si nejustificat exagerata. Daca majoritatea a vazut in persoana sa un actor de marca, aprecierile activitatilor regizorale sunt putine, locale si discutabile. Azi e deja acceptat ca cele mai aclamate dintre peliculele de debut, au beneficiat de asistenta si indrumarea fratelui mai mare Andrey Konchalovskiy …care este intr-adevar un cineast consacrat, colaborator direct a lui Tarkovsky (gurile rele, dar si amprenta inimitabila, sustin la unison ca primele zece productii semnate Mihalkov ar fi de fapt un gen de farsa, sau un act premeditat de eludare a unor intelegeri si angajamente cu studiourile de film, ce urmareau sa il ascunda pe Konchalovskiy in spatele unei peredele de fum…).





De aceea, in opinia mea, Mihailkov ar trebui urmarit cu atentie in perioada creatiei sale de pana la sfarsitul anului 1980, adica pana la Rubedeniile - 1981, in care, iarasi, cunoscatorii au identificat aluzii la ruptura de influentele culturale ale familiei (cu o bogata traditie artistica, si cu descendenta aristocratica).





Revenind insa la subiectul de azi, castigul major al Piesei neterminate pentru pianină mecanică ramane atmosfera creata prin compozitia, dozarea si alternanta imaginilor; prin staruinta cu care sunt inregistrate aproape stationar secventele ce contin cadre picturale si sinuozitatea nivelului sonor al dialogurilor.

Evidentierea decorurilor, a recuzitei, a purtarilor si a atitudinilor specifice universului cehovian e atat de izbutita incat ea l-ar face invidios chiar si pe Cehov. Lasand o mare libertate actorilor, intr-un script confuz si destul de flexibil ca sa poata primi un sfarsit tragic/optimist, Mihailkov (asistat sau nu de Konchalovskiy) obtine o participare atenta a spectatorului si un puternic sentiment empatic din partea  lui.





Despre omul invins de limite, educatie, anturaj, conduita; de conditia neputintei sale si de asocieri neasteptate pe care nu le poate nici macar pricepe pe de-a-ntregul......despre ele zice semnificativ si limpede scena cheie a filmului, in care o pianina mecanica interpreteaza singura o piesa preprogramata, spre stupefactia celor prezenti, caci pentru observatori e ceva relativ nou, despre care abia au auzit….Pret de cateva clipe, un mujic se aseaza in fata claviaturii si mimeaza interpretarea…apoi isi retrage mainile, se ridica si se departeaza de pian, in timp ce acesta continua sa produca o muzica tot mai sincopata si mai sonora, inmarmurind chipurile audientei…Arhitectura , ca si momentul ales sunt superbe….si, Da ! metaforic asta e mesajul,  mecanismul care decurge implacabil in afara oricaror influente…Asta i se intampla lui Platonov. Incercarea  lui de evadare din angrenajul realitatii crude nu a avut niciodata vreun sort de izbanda; a fost si va ramane mereu parte a unui mecanism gandit sa lucreze intr-un singur mod.....a fost si va ramane prizonierul alegerilor sale trecute.





…cand ai sa te duci sa vezi Piesă neterminată pentru pianină mecanică, sa urmaresti cu mare atentie proiectia. Sta acolo intr-un singur periplu, o tripla incursiune: una intr-o lume apusa a celor fara griji imediate, alta in ungherele ascunse unde au ramas depozitate amintiri pe care nu vrei sa le ti treze, si cea de pe urma: intr-un spatiu al compromisului, al renuntarii si al impacarii cu sinele.






Picanterii:

-demersul realizarii acestui scenariu nu este unul foarte original. Nuvela “Platonov”, scrisa de Cehov special pentru dramatizare, si abandonata intr-o forma intermediara pana prin 1923, contine doar cateva dintre argumentele intrigii din scenariu, insa ea a facut obiectul unor importante puneri in scena, anterioare filmului, viziuni si interpretari din care el imprumuta suficient de multe (cu reprezentatii in teatre de renume din Londra si America).

-in filmografia lui Nikita Mihalkov exista si un serial de televiziune dedicat picturii clasice. Este un eseu plin de sensibilitate, imaginatie si poezie. Intrucat Mihalkov ramane un regizor controversat si aflat intr-o continua cautare, ar fi nedrept ca aprecierile legate de activitatea sa artistica sa incepa din alt punct, ori sa nu tina seama de el.

-tatal lui Mihalkov (si al lui Konchalovskiy) a fost aristocrat si autor de povesti pentru copii, fiind si cel care a scris versurile imnului national al Rusiei. Sotia lui, si mama celor doi, a fost si ea o poeta recunoscuta la nivel mondial.

-Nikita Mihalkov s-a discreditat in ochii opiniei publice de specialitate prin reactia dura din 1994,  cand, prezent la Cannes cu drama Soare înșelator, a acuzat grav juriul ce a acordat marele premiu filmului Pulp Fiction, o nominalizare considerata in general nemeritata (si care il nedreptatea direct). Ecourile au fost atat de sonore incat academia americana s-a simtit obligata sa ii "repartizeze" cu dintii stransi si ironic,  un Oscar, pentru aceiasi productie.....aluziv la gest si mai mult in compensatia premiului pierdut...

-unanim laudative au fost toate reactiile criticii relativ la prestatiile actoricesti considerate ca exceptionale.




making of:



avatar
The Dude

Mesaje : 4444
Puncte : 4561
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Sam Iul 23, 2016 11:23 pm





Zero Dark Thirty
Kathryn Bigelow (2012)


“For God and The War !”


Concluzia aproape unanima a celor ce au studiat responsabil marile operatiunile militare ale celui de al doilea razboi mondial este ca toate contin un grad de amatorism al carui nivel pare imposibil de atins......de unde si atat de prea-multe esecuri cosmetizate in rezultate controversate ....

De la desincronizari ce pot fi acceptate ca parte a unei suite accidentale, pana la exercitii de putere ce refuza sa se acomodeze conditiilor, ori care neglijeaza condamnabil conjuncturi ori consecinte; cele 50 de milioane de morti au principalul vinovat ascuns undeva printre nepricepere, veleitarism, vanitate, trufie, sau impostura....Pana la urma, ce altceva poate genera cariera si ierarhia in cadrul fortelor armate ?

Daca privim insa mai de aproape, poate ca in absenta tuturor acestor excese de orgoliu  razboaiele nici nu ar mai fi avut loc...?




Al noualea film a  lui Kathryn Bigelow, exemplar si meritoriu, taman starea  asta de lucruri o divulga. Desigur e utilizat, stilistic si alegoric un alt palier, si in felul asta insinuant, incriminate nu mai sunt ostirile lumii, ci agentiile secrete (...ale statelor unite nord americane si nu numai).

Asa cum ne-a obisnuit din acel superb Point Break (unul dintre preferatele mele) mesajul e foarte bine dismulat, de data asta prin manipularea abila a tendintei spectatorului, superficiala, condamnabila, dar en vogue de a da verdicte  din instinct...fara argumente rezonabile ori vreun suport cat de cat solid, insa ferme si irevocabile in esenta lor.




                                               

Zero Dark Thirty e asadar o sarada ce a creat atata confuzie in jurul ei incat nu e deloc usor sa ii deslusesti subtextul. Cei mai multi critici au ales (convenabil) sa nici nu incerce sa faca asa ceva pentru ca au constientizat imediat prezenta riscului unei reusite ce ar fi adus cu sine numai necazuri..

Plotul e o chestiune serioasa: istoria revizuita a capturarii inamicului public Nr.1 al Americii.




                                               

In Statele Unite e larg raspandita credinta ca Osama Ben Laden nici nu a existat. Ca el e doar un produs de sinteza, fabricat de CIA ca pe un debuseu pentru frustrarile poporului american, ca pe un motiv de discreditare a lumii arabe, ca o scuza pentru initiative necesare din alte ratiuni.... Un fel de tap ispasitor bun la toate. Teorii de aceiasi natura, dar mai avansate, ii confirma prezenta, insa ii minimalizeaza rolul si aduc dovezi convingatoare ca el ar fi murit inca din 2001.

Cert e ca nici in America, nici in restul lumii, misiunea de eliminare a lui Bin Laden nu a fost primita asa cum se anticipase de catre artizanii ei...Si asta e unul dintre punctele forte ale abordarii.




                                                   
In limbaj tactic Zero indica miezul nopti, dark in intuneric, iar thirty numarul minutelor de dupa ora zero. Este asadar numele de cod al unei actiuni concertate, iar faptul ca productia a utilizat integral doar fonduri guvernamentale, anunta direct si fara ocolisuri motivul realizarii ei: propaganda.

Kathryn Bigelow care tocmai ce isi luase Oscar pentru un film (cuminte) de razboi: The Hurt Locker - 2009, parea exact omul potrivit caruia sa ii fie incredintat acest proiect, asa ca ei i-au fost puse la dispozitie toate documentele misiunii  de comando fara nicio restrictie (fapt unic pana atunci, atat in istoria cinemaului, cat si in cea a serviciilor secrete de pretutindeni).


Trebuia sa fie o cronica epica, plina de compromisuri acceptabile, caractere puternice, regulamente precise, acte de eroism, super-tehnologie strategica si puternice conotatii justitiare...Dar n-a iesit asa.

Bigelow e totusi cea care a facut Point Break-ul, asa ca e de departe alt aluat cand vine vorba de onestitate si de deontologie. Fiindca i-a fost limpede ca nu va putea sa se exprime liber zicand tot ce ar dori, pe banii administratiei, si pentru ca a fost constienta ca nu e deloc sanatos sa superi CIA, ea a facut apel la aceasta solutie a unei alambicate confuzii (in multe din punctele ei) ce ofera delicat, cea mai rafinata cale de mijloc.




                                                 
Pe fond, scenariul comprima lupta antiterorista a douazeci de ani, in numai 156 de minute de film si explica modul in care operatiunile de pe front au fost dublate de actiuni subversive de colectare a informatiilor ce nu au refuzat aproape nicio metoda cu unicul motiv declarat, de a neutraliza Jihadul  redus la un singur exponent: Osama Ben Laden.

Nu suntem ajutati de niciun marker si de niciun indiciu sa aflam pozitia celor ce ne povestesc evenimentele, dar avem destule motive sa credem ca pastrarea tonului intr-o atmosfera incerta isi propune tehnic sa recreeze realitatea  fireasca.




                                           
In ciuda unei primiri retinute, atunci cand nu a fost ostila, productia aceasta ramane in opinia mea una extrem de interesanta mai ales prin ermetismul utilizat la comunicarea laturii ei celei mai incarcate de sens. E o imensa reusita regizorala.


Scanadalurile Guantanamo, cu toate dedesupturile razboiului antiterorist citate nepartinitor.....dintro media partizana;  sfarsitul fara concluzii al filmului, toate aceste artificii elegante,  nu reprezinta nici pe departe o incuvintare tacita a principiului „scopul scuza mijloacele” ce guverneaza narativul si pe care il vedem eficient; Metaforic  Bigelow dubleaza fiecare cadru cu cate un simbol profund al  condamnarii radicale si severe a aforismului machiavellic debalansandu-l.

Zero Dark Thirty  amendeaza subtil  atitudini si demersuri, in singurul mod disponibil: parabola; caci face asta de pe pozitia unei investitii a executivului si a fost finantat tocmai ca sa propage apologia acestor metode de lucru, pe banii si cu intregul sau sprijin.......Ce mai gaselnita pe Bigelow...Nu-i asa ??





                                               

Du-te sa vezi cu mare atentie acest film. Daca ai sa o faci rational si nu spargand seminte ori rontaind la floricele in asteptarea scenelor cu impuscaturi si cafteala, ai sa vezi o pelicula ce reuseste exemplar comunicarea.....Afirmarea unui adevar, fara a il rosti, simboliza, ori sugera....Ci din amalgam de impresii...printre randuri...rastalmacit...dar raspicat (??)..

Iti vine sa credezi ca asa ceva e posibil ? Nuuuuu ? Du-te la Zero Dark Thirty.








Picanterii:

-Initial scenariul a avut ca subiect munca de zce ani petrecuta in cautarea lui Bin Laden. Erau puse in evidenta tehnici de informare adaptate fiecarui mediu social in parte; dar si incriminate atitudinile celor care au tratat permanent cu superficialitate rezultatele obtinute. Prinderea lui Osama a impus rescrierea intregului plot, si o cu totul alta abordare.

-Secventa capturarii dureaza pe ecran 25 de minute, doar cu 3 minute mai putin decat i-a trebuit misiunii reale.

-Intreaga actiune a fost refilmata de doua ori integral si de alte cateva ori partial. Primele doua variante difera prin conditiile de eclaraj; una este in lumina naturala a lunii, celalalta in conditii de platou. La cadrele idividuale, multe dintre acestea s-au inregistrat ulterior turnajului pe locatii amenajate; proiectia prezinta un melanj perfect al acestora constituindu-se intr-o adevarata lectie de montaj






making of









avatar
The Dude

Mesaje : 4444
Puncte : 4561
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Sam Iul 30, 2016 9:00 am



Fragii Salbatici
Smultronstället -  Ingmar Bergman (1957)



In fatidica zi de 30 iulie 2007, in jurul pranzului, pe insula fizica pe care se retrasese de mai multi ani, marele regizor suedez Ingmar Bergman moare „calm şi liniştit” punand astfel capat la ceea ce el a denumit „acest insuportabil infern” (viata-n.a.). Ca un ecou, sau poate ca o replica, cateva ore mai tarziu si pe alte coordonate (la Roma), in orele dupa-amiezi, se stinge si Michelangelo Antonioni.




„Unde e Prietenul pe care Îl caut la sfârşitul zilei?
Se lasă noaptea şi tot nu L-am aflat în inima-mi arzândă.
Îi regăsesc prezenţa… în mireasma florilor.
Dragostea Lui e în fiecare adiere,
Vocea Lui răsună în bătaia vântului de vară.”
 - Johan Olaf Wallin




“Fragi salbatici” e o traducere de-a dreptul barbara pentru “Smultronstället” (numele original al filmului), care idiomatic semnifica un loc in timp…un spatiu al amintirilor, poate al sentimentelor, o zona foarte personala si intima din interiorul fiecaruia. Greseala impardonabila ne vine insa de la americani, care au tradus grabit si neatent, popularizand  aceasta impunatoare productie sub o titulatura gresita.

Dar, chiar si fara sa fim pregatiti de afis, filmul acesta isi gaseste repede calea lui spre sufletul celui care are inteleapta idee de a ii oferi incredere. Caci este o capodopera desavarsita.

Conceput intr-o perioada de grea incercare pentru autor, nevoit sa faca fata unei spitalizari indelungate, cu importante indoieli existentiale si grave incertitudini legate de sensul vietii, acesta ramane  cel mai complet, cel mai optimist si cel mai bun film a lui Bergman, iar in acelasi timp o exceptionala demonstratie de forta a celei de a saptea arte.





Isak Borg e un batran profesor, aflat in drumul spre recunoasterea muncii de o viata, adica catre o universitatea ce urmeaza sa ii decerneze titlul de Doctor Honoris Causa, ca pe o incununare a unei activitati sustinute si devotate…In acelasi timp insa Borg face si o calatorie plina de meandre, inapoi in sine, intr-o introspectie abisala de bilant, cu un remarcabil obiectivism. Filmul ne vorbeste despre capatul unor itinerarii cu etape interesante, decizii controversate, imputari si lamentari; despre senectute si valorile ei, dar mai ales despre conditia umana, rosturile trairii si al trairilor, din perspectiva unui observator ce crede in eternitatea clipei…Pentru ca Godard nu greseste deloc cand il numeste pe Bergman “un regizor al instantaneului”.





Fragii sălbatici a fost evaluat ca „o operă de anticipaţie autocritică, care combină într-un fel de sinteză genială temele preferate lui Bergman, cu toate marile curente ale cinematografului (expresionism, realism poetic şi chiar neorealism), si care reuşeşte să păstreze o perfectă unitate de ton repetand nimic din operele anterioare.” (R. Tailleur).




Este de-a dreptul socanta impersonalitatea regizorului, ce refuza sa participe in vreun fel la drama personajului sau, dar mai ales distanta pe care el o aseaza fata de experientele extatice ale acestuia: toate visele si toate amintirile recuperate de Borg, in dubla sa incursiune, raminand strict in gestionarea autocenzurii..Eul narator, ce insoteste si sprijina aceasta neutralitate, indica un exercitiu de tip psihanalitic, cu corespondente in imagini alcatuite dupa reguli suprarealiste, de un vibrant efect, inserate recurent printre cadre construite cu atenta migala si incarcate la randul lor de multiple sensuri.

Ceasul ale carui limbi lipsesc, ce sugereaza afectarea temporalitatii, reprezinta in imaginarul lui Borg chiar pe tatal acestuia, nu doar pentru ca el avea un astfel de ceas, sau ochelari asemanatori, ci pentru ca punctualitatea este asociata cu autoritatea paterna din procesul educational…







…iar scena in care Sara, fosta sotie de care era indragostit in tinerete (adulterina surprinsa in act cu propriul frate) ii apare in inchipuire silindu-l sa priveasca o oglinda…este unul dintre momentele cele mai incarcate emotional, nu doar al filmului, ci al intregii cinematografii:



Sara:  „Ce să facem, e drept să căutăm fericirea cu orice preț, hai să ne împrietenim cu voioșie!”……. deși încearcă din răsputeri să o asculte, Borg începe să plângă: „Dar mă doare atât de mult…”.






Ce fel de lume e aceasta? Bergman nu ratează nici acum ocazia de a planta discrete markare despre „context”. Doctorul ia în mașină trei călători aiuriți: o tânără pe nume… Sara (tiza), un om romantic care vrea să se facă preot și un „raționalist”.




E o calibrare empatica in imaginea asta, in care geamul coborat si portiera masinii separa doua lumi, doua realitati, si doua alternante cu ritmuri  desincronizate, dar care permit totusi dialogul…comunicarea....

Nu. Isak Borg nu este un destructurat, nu este un ratat si nici nu este capos, egoist, mizantrop, putin sociabil ori inchistat in crusta lui. E un om aflat in confruntare onesta cu sinele si care isi castiga dreptul la pace prin acceptare…este o cale prin care regizorul de geniu Ingmar Bergman (The Seventh Seal, Brink of Life, The Serpent's Egg, Hour of the Wolf, Persona, Fanny and Alexander) si-a invins angoasele existentiale si s-a reconciliat cu moartea…cea cu care intr-unul dintre filmele anteriore jucase deja o atat de interesanta partida de sah..





Vorba lui Lacan: dacă n-am crede că moartea există cu adevărat, cum am putea suporta tot ceea ce numim "viaţă"?





Du-te sa il vezi…du-te sa te vezi pe dinlauntru tau, calauzit de un ghid care cunoaste la perfectie si harta, si locurile..



Picanterii:

-Ingmar Bergman a avut revelatia acestui demers calatorind de la Stockholm la Dalarna si trecand pe langa locul copilariei sale din Uppsala. Si-a imaginat atunci o poarta, prin care pasind, ar fi putut ajunge inapoi in vremuri apuse...Apoi a gandit un fel de camera centrala cu aspect circular a carei pereti erau plini de usi, fiecare oferind acces spre diverse evenimente marcante din trecut. Filmul pe care il avea in cap atunci urma sa fie o suita de incursiuni/reveniri pe aceste traiecte posibile. Scenariul, scris pe un pat de spital a plecat de la o astfel de idee si a ajuns ceea ce stim azi.

-Starea sanatatii actorului principal Victor Sjöström a fortat productia la un numar insemnat de compromisuri. A fost si ultima sa aparitie pe ecran. Oricine altcineva ar fi renuntat la Victor, insa Bergman scrisese intregul narativ strict pe posibilitatile sale si nu putea da inapoi.







avatar
The Dude

Mesaje : 4444
Puncte : 4561
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Lun Aug 15, 2016 2:44 pm




Margaret
Margaret - Kenneth Lonergan (2011)


E, pana la urma, filmul unei singure replici:  „Emily: Because... this isn't an opera! And we are not all supporting characters to the drama of your amazing life! ....pentru ca nu ne aflam intr-o sala de spectacol !..si pentru ca nu suntem cu totii personajele secundare din drama fascinantei tale vieti !





Pe durata (mult prea lunga) a 150 de minute, regizorul Kenneth Lonergan (Gangs of New York, You Can Count on Me) conjuga destul de riscant ipostaze extreme ale psihologiei adolescentine aflate pe final. Analiza unei demarcari incerte nu-i un demers simplu, mai ales cand analistul nu alege un  tratament simplist. Lonergan dovedindu-se observator atent, subtil si complex, iar in completarea muncii sale, Anna Paquin (interpreta principala) reusind un rol de mare clasa, atat de credibil incat multa lume o confunda si azi cu personajul ei greu de suportat si inca si mai greu de dat uitarii.





Pentru ca Lisa, la cei 17 ani ai ei, traieste convingerea ferma si nealterata, ca are intotdeuana dreptate, ca le stie pe toate, ca e centrul atentiei si ca beneficiaza integral de toate drepturile si de nicio indatorire. Lisa Cohen vorbeste mult si vorbeste rastit, bruscand progresiv indivizi si situatii, ajungand pana la a ii agresa efectiv pe toti cei care ii sunt prin apropiere, fie ca e vorba de mama, de fratele ei, de colegii de scoala, sau prietenii, de poltisti, profesori, avocati, etc. Sfarseste surprinzator prin a isi aplica acelasi tratament si siesi. E adolescentul arhetipal pe care mediul nu il poate deturna din ale sale..

Destul de anevoios si platind disproportionat, cu fiecare nou pas, Lisa intelege si e nevoita sa accepte un adevar essential (prezent discret pe tot parcursul filmului) care ii vorbeste permanent despre o lume ce functioneaza numai datorita compromisului.





Personajul cheie,  este insa altcineva: Emily pe numele ei si un fel de Jiminy the Cricket, adica o constiinta sfatuitoare ce supervizeaza procesul devenirii si emite sugestii corective, ori atentionari imperative. Este un “cineva” conex povestii, o formă de reflectare psihică a realității cu rol de responsabilizare etica si morala. Nu intamplator ei ii apartine replica fundamntala, declamata pe ton apasat, in ceea ce este fara indoiala cel mai tensionat moment al story-ului.





In subtext un accident mortal motiveaza plotul. De vina producerii lui sunt vinovati in egala masura: Lisa care distrage atentia unui sofer de autobuz, soferul neatent, dar si destinul. Lovita de masina gresit  manevrata, o femeie moare in bratele Lisei, trimitand spectatorul pe o pista falsa a narativului, acolo unde el e incurajat sa astepte developarea unei traume psihice majore, din partea adolescentei. Cateva markere il conving suficient de asta, dar sunt numai deturnari.

Fara doar si poate trauma exista, insa este de alta natura caci aflam relativ repede si despre conflictul real, cel al Lisei cu restul lumii, si ii urmarim etapele de evolutie in episoade separate cu incarcaturi emotionale diferite. Cearta cu colegii, debutul in viata sexuala, un avort, nevoia controlului asupra unei stari de echitate orientata in toate directiile si in final asupra propriei persoane, printr-un fel de autoflagelare.





Utilizand o parabola de mare finete si originalitate, filmul se incheie cu transpunerea pe pelicula a replicii cheie, amintite in debutul cronicii..Fara prea mare legatura cu sirul evenimentelor, vedem un spectacol de opera, cu personaje la fel de importante (egal de principale si egal de marginale)…cu o Lisa maturizata prin tinuta, agitudine, machiaj; alaturi de mama ei, aflate in sala, ca spectatori…dar mai ales cu o Lisa pricepand, in lacrimi amare si convingatoare…


Du-te sa vezi un excelent film psihologic, care chiar daca e prea lung* e foarte bine, si mai ales foarte grijuliu realizat.


Picanterii:

* initial pelicula insuma trei ore de proiectie, insa finantatorii au rezumat versiunea oficiala la aproape o ora fara voia regizorului. Scurtarea prin omiterea unor scene s-a facut de catre  doi titani Martin Scorsese si Thelma Schoonmaker. Chiar si asa insa, o versiune integrala a circulat in paralel pe DVD.

-nu exista niciun personaj cu numele Margaret. Titlul a fost sugerat de un poem a lui Gerard Manley Hopkins, ce este recitat in sala de clasa, in secventa de acolo.

-filmul a avut o soarta vitrega, lansarea sa suprapunandu-se peste mai multe procese intentate de producatori regizorlui (pentru nerespectarea termenelor asumate). In aceste conditii premiera, nesustinuta de o campanie publicitara corespunzatoare, a trecut aproape neobservata, pelicula ruland la inceput intr-o singura sala de cinema.



making of




Continut sponsorizat

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de Continut sponsorizat


    Acum este: Sam Noi 18, 2017 8:35 am