Republica Danga

„ Danga nu e, adică e pretutindeni. Este o insulă, compusă din pulberea unei planete îndepărtate, unde legile fizicii terestre nu sunt chiar atât de riguroase. Aici nu se știe prea bine dacă oamenii mint, visează, sau trăiesc cu adevarat „


Du-te si vezi....

Distribuiţi
avatar
The Dude

Mesaje : 4252
Puncte : 4367
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Sam Aug 20, 2016 1:06 pm





Linia Subțire a Vieții
The Thin Red Line - Terrence Malick (1998)



Pe 07 August 1942 trupele aliate, in cea mai mare parte a lor constiutuite din americani, au demarat campania Guadalcanal, cunoscuta sub numele de cod:  Operation Watchtower. Obiectivul era eliberarea insulelor Tulagi, Guadalcanal si Florida, iar scopul vizat deschiderea drumului intre Statele Unite, Australia, si New Zealand care ar fi permis anularea suprematiei Imperiului Japonez din Pacificul Central.

O debarcare de catifea, careia nu i s-a opus nicio actiune cu adevarat serioasa, avea insa sa se continue cu lupte aprige in care protagonistii au schimbat intre ei, de mai multe ori, pozitiile de atac si aparare, cuvantul „contraofensiva” fiind cel mai des intrebuintat in teatrul de operatiuni.



Cand a ales acest subiect, pentru filmul ce avea sa marcheze intreruperea unei absente din platoul de filmare de 20 de ani, Terrence Malick avea insa in cap o abordare inedita, desigur poetica, metaforica si filozofica (asa cum ne-a obisnuit: Lanton Mills, Badlands, Days of Heaven), dar si testimoniala si cu valoare de document. Pentru ca, desi producatorii filmului ar fi dorit multa actiune si incrancenate confruntari, regizorul dorea sa prezinte arhipelagul ca pe un Eden pangarit de razboi...ca pe o intrerupere a paradisului prin tunetul armelor.




Sa lucrezi cu Malick e fascinant, sa il urmaresti in platou este insa o experienta atat de unica si de fabuloasa incat niciunul dintre cei 200 de membri ai echipei de filmare, ori din cei 250 de actori mobilizati pe coasta de sud a Californiei pentru fimarile din teren, nu a vrut sa plece dupa ce treaba pentru care fusese convocat se terminase, chiar daca executivii au anutat ca orice extensie a perioadei de sedere va trebui sa fie suportata din propriul buzunar..Anuland angajamente deosebit de avantajoase Woody Harrelson si John Savage au ramas in platou inca 30 de zile dupa ce orice participare a lor in film se incheiase ..doar pentru a il privi pe Malick la treaba.



Intr-un mod greu de anticipat, scene pregatite minutios si aflate in derulare sunt abandonate de Malick, numai pentru ca acesta descopera chiar in acel moment un detaliu de natura care i se pare cu totul deosebit; iar secvente ce presupun o continuitate sunt reluate pe diferite faze, la distante de timp importante, cu stari diferite ale actorilor implicati in realizarea lor. In scena atacului pentru neutralizarea cazematelor ce controlau valea din fata plajii (Hill 210), intr-un moment de mare angajament pirotehnic cu elaborate efecte de teren, camera e intoarsa de pe combatanti pe un grup de papagali care urmaresc tensionati evenimentele; si discutia Witt (Jim Caviezel), Welsh (Sean Penn) din debut, de durata catorva minute de proiectie, a fost turnata in trei zile diferite la distante de saptamani una de alta. Oricat ar parea de bizar insa, efectele acestui mod de realizare sunt impresionante si ofera premize pentru o estetica noua, generoasa si captivanta.





This great evil. Where does it come from? How'd it steal into the world? What seed, what root did it grow from? Who's doin' this? Who's killin' us? Robbing us of life and light. Mockin' us with the sight of what we might've known. Does our ruin benefit the earth? Does it help the grass to grow, the sun to shine? Is this darkness in you, too? Have you passed through this night?

Acest mare rău. De unde ne vine el? Cum se insinueaza el în lume? Din ce semințe, din ce radacina creste el? Cine face asta? Cine ne omoară? Cine ne pagubeste de viață și de lumină?. Cine isi bate joc de noi aratandu-ne privelistea a ceea ce ar fi trebuit sa cunoastem?. Ruinare vietilor noastre aduce vreun beneficiu pământului? Il ajuta să ii crească iarba, ajuta soarele sa straluceasca? Este acest întuneric si înuntrul tau? Ai trecut prin aceasta noapte?



Pentru o data, grozaviile razboiului ne sunt prezentate din alta perspectiva decat cea militara, si chiar mai mult: dintrun punct de vedere unic, cel al planetei; al biologicului deopotriva cu cel al mineralului, etapele plotului  fiind comentate epic, existential si oniric,  fara menajamente. Cand soldatii sunt raniti grav si violent,  in schimbul de focuri, camera nu ni-i arata zvarcolindu-se in agonie, ori in chinurile mortii...Nu.





Ea ne arata un arbore explodand sub mortiere, liziera secerata de rafalele mitralierelor, si undeva, o pasare cu aripa franta incercand sa zboare...Fragmente ale intrigii, ce tin de strategie, armate si orgolii carieriste, sunt amestecate in pulp,  cu franturi de observatii, ce tin de moral si de etic, de camaraderie si spiritualitate, prin tehnici metaforic-alegorice subtile si complexe.









I remember my mother when she was dyin', looked all shrunk up and gray. I asked her if she was afraid. She just shook her head. I was afraid to touch the death I seen in her. I couldn't find nothin' beautiful or uplifting about her goin' back to God. I heard of people talk about immortality, but I ain't seen it.I wondered how it'd be like when I died, what it'd be like to know this breath now was the last one you was ever gonna draw. I just hope I can meet it the same way she did, with the same... calm. 'Cause that's where it's hidden - the immortality I hadn't seen.

Îmi amintesc cand mama mea era pe moarte, cum arata foarte slabita si pamantie. Am întrebat-o dacă ii este frică. A  clătinat din cap. Mi-era fost teamă să ating moartea pe care am văzut-o în ea. Nu am putut găsi nimic frumos sau înălțător in drumul ei, înapoi la Dumnezeu. Am auzit oameni vorbind despre nemurire, dar eu nu-o vedeam. M-am intrebat cum va fi atunci cand va trebui sa mor..cum va fi cand respiratia mea de acum va  deveni ultima ...Sper doar sa pot intalni clipa aceea asa cum ea a primit-o pe a ei...cu acelasi calm..Pentru ca in asta sta ascunsa imortalitatea pe care n-am vazut-o atunci......



Remarcabil in opinia mea este si modul in care Malick aminteste in ecranizarea sa alte filme mari care au tratat acelasi gen, prognozand faptul ca la un moment dat toate aceste opere se vor afla intr-un loc comun si ca acolo toate vor fi comparate...Nu discut despre replicile evidente la Platoon, Full Metal Jacket, sau de aluzii la Saving Private Ryan...dar spun de Elem Klimov (scenele ramase fara coloana sonora si fara participarea actorului din prim plan ce devine doar spectator), spun de The Deer Hunter (scenele de rapel ale vietii civile si inca altele) si mai adug Apocalypse Now (incompetenta, oportunismul si veleitatile militare)

Pacea infrange orice razboi” iar pentru ca pacea sa existe razboiul trebuie pastrat in actualitate...

Insa ca sa nu uiti nicio clipa costurile interventiilor militare, nu cele in bani, cele in traire, sau mai ales cele in morti..du-te sa vezi The Thin Red Line, ascultai ritmul, ca nu-i decat o poezie rostita in cadre cinematografice versificate..





Picanterii:

- Cu un buget de peste 50 de milioane de dolari The Thin Red Line a avut in vedere o distributie magica, cu nume rasunatoare si roluri de mare angajament. In prima varianta de casting au fost invitati sa se alature proiectului Robert De Niro, Leonardo DiCaprio, Robert Duvall, Tom Cruise, William Baldwin,    Nicolas Cage, Tom Sizemore, Kevin Costner, Brad Pitt si Johnny Depp; iar actori precum Bill Pullman, Billy Bob Thornton, Martin Sheen, Gary Oldman, Mickey Rourke, Lukas Haas si Viggo Mortensen, au jucat roluri la care s-a renuntat in faza de montaj a peliculei. Filmul viza astfel o densitate apasatoare, care sa poata oferii suportul pauzelor reflexiv meditative, si care, asezand totul in balanta, sa poata stabili echilibrul  necesar laturii documentare.

- A fost un test greu si o intamplare artistica rara, caci, sedus de mirajul nenumaratelor posibilitati pe care bugetul i le punea la dispozitie, Malick a schimbat din mers, in mai multe randuri soarta productiei, cel mai drasnic fiind insa momentul post-procesarii, acolo unde, practic, sensul intregului demers s-a schimbat considerabil fata de scenariul initial, printr-o reducere de proportii a materialului inregistrat. In urma interventiilor, rolul lui Adrien Brody a devenit din principal, periferic si de coloratura (spre surprinderea si nemultumirea acestuia la premiera peliculei)

- Pentru Martin Scorsese a fost cel mai bun film al anilor '90. Este de asemenea clasat intre primele 100 de productii ale tuturor timpurilor.





making of:







avatar
The Dude

Mesaje : 4252
Puncte : 4367
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Mier Aug 31, 2016 8:30 pm







Trei Culori: Albastru
Three Colors: Blue - Krzysztof Kieslowski (1993)


Julie Vignon: Now I have only one thing left to do: nothing. I don't want any belongings, any memories. No friends, no love. Those are all traps.

“Nu poti face muzica cu o singura nota…ai nevoie de armonia intregii game pentru asta” intelege cu surprindere, pe parcursul a 98 de minute ale proiectiei,  Julie Vignon  (interpretata fara cusur de Juliette Binoche ) eroina primeia dintre cele trei filme (Blue, White, Red ) care compun Trilogia Culorilor a regizorului polonez  Krzysztof Kieslowski (binecunoscut publicului roman trecut de 40 de ani, pentru remarcabilul sau "Decalog" prezentat candva in serial de TVR).



Ciclul de filme “Trei Culori”  reprezinta o complexa metafora in revers, unde  Blue se constituie intr-o anti-tragedie,  White intr-o anti-comedie, iar Red intr-o anti-idila. Toate trei fiind, nu intamplator, culorile drapelului francez si fiecare dintre ele avand in aceasta calitate semnificatia cate unui ideal adoptat de acest popor: Libertate (Blue), Egalitate (White) si Fraternitate (Red).

Asadar despre  libertate…dar nu despre cea opusa detentiei, nici despre cea a modului de exprimare, ori a  opiniilor, sau a actelor ce tin de civism; ......nope, Krzysztof Kieslowski ne spune despre eliberarea spirituala ce ar putea rezulta in urma unei rupturi totale.

Julie scapa cu zile dintrun accident tragic in care sotul si fetita lor de cinci ani  mor.  Cum incercarea de a parasi o viata ce se anunta ratata esueaza (o tentativa de suicid), eroina alege urmatoarea optiune, aceea de a abandona tot ce o tine legata de trecut. Tot: locuinta, obiecte personale, amintiri, prieteni, intrigi, traditii, cunoscuti, obisnuinte, dusmani…absolut tot.





Iti place ideea pentru ca, sa fim sinceri: ai cochetat si tu cu ea in vremurile in care lucrurile nu mergeau asa cum ar fi trebuit, sau chiar se impotmolisera de-a binelea. De  cate ori nu ti-ai pus intrebarile: Ce ar fi daca as da un reset vietii mele ?? Cum ar fi daca as lua iar totul de la zero…?? Ce s-ar intampla daca de maine, m-as trezi in alta tara unde nu cunosc pe nimeni si unde nimeni nu ma cunoaste ??...

Sunt reflexe cliseu care ne mangaie in dezolare, dar pe care nu le urmam niciodata...



Insa Kieslowski descopera prin Julie, si noi odata cu ei amandoi, ca o asemenea libertate nici nu este posibila;  ca anularea trecutului si a fantasmelor lui e iluzorie si irealizabila; ca meandrele  destinului functioneaza implacabil si nu pot fii scurtcircuitate. Caci Three Colors: Blue e unul dintre filmele ce capata identitate si care se construiesc singure in platou din conjuncturi de moment (in special gratie unui scenariu pliabil, dar mai ales daruirii lui Binoche, aici in - probabil - cea mai buna performanta a carierei sale)

Cu un stil puternic marcat de  Andrzej Wajda (cu care impartaseste si aceiasi formatie, celebra: Școala Națională de Film din Łódź ) cinematografia peliculei e la mare inaltime:
- de la atentia obsesiva pentru culoarea albastra ce puncteaza discret toate circumstantele delicate ale plotului (si care sfarseste prin a se identifica cu uitarea in care eroina incearca sa se desprinda), pana la unghiurile alternative pline de neobisnuit;
- de la coloana sonora ce trebuie sa sustina o parte importanta a narativului (muzica jucand al doilea rol principal al productiei) si pana la subtilitatile compozitiei actoricesti ale Juliettei Binoche;
- de la tehnica de mare rafinament a alegerii cadrelor si pana la secventele  vibrante ce starnesc puternice emotii, cum este cea in care umbra unui deget mangaie sicriul fetitei pe un ecran de televizor…





Exista tristeti pentru care plansul nu are nicio lacrima care sa se potriveasca. Asta traieste Julie. In cea mai intensa scena a filmului, revenita de la spital, ea inspecteaza casa in care a locuit ca pe un spatiu pe care il descopera pentru intaia data…Starea de imponderabilitate ii e curmata de hohote inabusite ce vin din bucatarie. E menajera si durerea ei debordanta, in fata nenorocirii ce a lovit fostul camin…urmatorul dialog are loc:  

Julie: De ce plangi ?
Menajera: Pentru ca tu nu poti…







Du-te sa vezi culoarea albastru, o dizertatie despre libertatea sentimentala, in zbaterile unei deveniri. E un film superb, unic  prin finetea si consistenta simbolurilor, prin limbajul utilizat si prin polivalenta mesajului…


Picanterii:

-scena in care Julie isi raneste mana de un perete nu este trucata, iar cel care pateaza zidul este sangele actritei si nu butaforie. Gestul a venit din proprie initiativa, atunci cand incercarile de a rezolva inregistrarea prin efecte specifice nu dadeau rezultatele asteptate.
 
-pentru a alinia scenariul coloanei sonore acesta a trebuit sa fie revizuit in mai multe randuri si in mod semnificativ; este o practica neobisnuita, de regula procedandu-se exact invers.

-desi are o tratare independenta, filmul poate fi inteles cel mai bine abia dupa urmarirea celorlalte doua serii ale trilogiei, de care este legat printr-o serie de simboluri comune (personaje care apar periferic intr-unul din filme, sunt centrale in altul; iar aluziile la relatia tricolora albastr/alb/rosu reprezentand o tema comuna a ecranizarilor)



making of:









avatar
The Dude

Mesaje : 4252
Puncte : 4367
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Joi Sept 08, 2016 8:54 pm






Efectul Razelor Gamma Asupra Crăițelor
The Effect of Gamma Rays on Man-in-the-Moon Marigolds  - Paul Newman (1973)



Pai…e o treaba de familie, ca sa zic asa...Regizorul "ocazional" Paul Newman atribuie sotiei sale Joanne Woodward,  si fiicei lor Nell Pott, partiturile principale dintrun mare succes al broadway-ului, ce dramatizeaza excelenta poveste omonima (rasplatita  deja cu un pulizer) a lui Paul Zindel. Reteta sigura.



Dar cand mizezi totul pe forta unui scenariu premiat de public; si pe solutii scenice anterioare, deja confirmate, sau care pot oferii o bogata baza de date (citeste: sursa de inspiratie), atunci ai libertatea, de invidiat,  sa investesti masiv in directiile  potrivite abilitatilor tale creative.

Sa fim seriosi: Paul Newman nu-i niciun regizor !!…E chiar foarte departe de pozitia asta (aici el uzurpand-o grosolan, de maniera dubioasa si pentru mine greu de explicat), caci Newman e, prin definitie si calificare, actor; unul dintre cei mai titrati si mai importanti artisti din generatia sa.

Insa, poate chiar conflictul nepriceperii in a coordona o mizanscena, opus talentului interpretativ, da nastere de data asta acestei stranii anatomii narative...si uite cum in Efectul razelor gamma asupra crăițelor cinematografia ramane neglijata pana la abandon, iar actul dramatic capata exacerbari cat sa aiba de unde umple toate golurile.

E o productie ce functioneaza  pe componenta indecisa, conferind sistematic directii noi si neasteptate in raspunsul de spectator (prin fenomenul rarisim al reorientarii, independente si aleatorii, a demersurilor).

Plotul rodeste permanent in mod cu totul neprevazut si imprevizibil. Si fara dubiu aici avem principalul motiv pentru care Efectul razelor gamma asupra crăițelor - Paul Newman a reusit sa se impuna singur, avand un destin separat de cel pe care il pregatisera numele mari de pe generic, puternica publicitate si beneficiile remarcabilei scriituri pe care o ecranizeaza.




Uneori cele mai bune lucruri, sunt cele mai simple; iar faptul ca mijloacele de expresie ale vizualului sunt practic neintrebuintate, propune un stil paradoxal....Un stil al lispei de stil...Ceva nu tocmai nou in cinema, dar surprinzator, binevenit si natural acestui caz particular.

O mama alcoolic/abuziva, o fiica letargic/epileptica ce se pregateste sa ii repete greselile si o alta introvertita (dar personaj corect), situata la intersectia primelor doua tipologii.....care in ciuda disensiunilor esentiale, alcatuiesc câteştrele o familie.....adica mai mult: un camin (a home)



Semintele de crăiță,  sub tratamentul  radiatiilor gamma, isi pot pierde capacitatea de a germina, pot ramane neafectate, sau pot dezvolta variatiuni florale de impresionanta spectaculozitate (comparativ cu modelul de referinta)..Asemanator si metaforic fiecare persoana expusa educational unui mediu contaminat, reactioneaza diferit.....Matilda, protagonista experimentului stiintific din story (si vectorul celor mai multe mesaje de subtext) ne transmite o imensa incredere in resursele nealterabile ale fiecaruia... « Fiintele sunt comori ferecate in invelisuri fara valoare »  pare sa spuna ea…si face asta in afara rolului, in afara instructiunilor regizorale, dincolo de script si nepremeditat…Caile misterioase ale proiectiei, scapate dintrun control ferm, conduc magic spre aceasta concluzie...de capul lor....singure.....si asta e minunatia efectului razelor gamma asupra crăițelor…in nesabuinta regizorala a lui Paul Newman.





Du-te sa vezi viata de zi cu zi a unei familii descompuse si disfunctionale, in care nu se petrec lucruri nemaipomenite, dar in al carui spatiu opresiv, increderea si speranta, la limita minimala si abia perceptibila a existentei lor......sunt atat de vii, atat de pline si atat de necesare, cum nu le-ai intalnit probabil niciodata cu adevarat in cotidian......



Picanterii:

- Joanne Woodward a fost recompensata pentru ce a facut din caracterul Beatrice, insa nu atat compunere actoriceasca, cat mai ales comparatia cu prestatia (de exceptie si ea) din filmul  anterior Rachel, Rachel (tot o regie Newman), a motivat si justificat decizia juriului de la Cannes; el onorand, cinstit vorbind, diversitatea posibilitatilor actritei si spectrul larg pe care ele il puteau acoperi.

- piesa de teatru se joaca si azi pe Broadway cu acelasi succes...a intrat in patrimoniul universal, dupa ce a trebuit sa se confrunte cu multiple insinuari,  ce vizau influentele de tip Tennessee Williams, duse prea departe. La data realizarii filmului existau cateva  versiuni scenice cu "personaje construite genial", de la care Newman nu a imprumutat nimic...Nu a procedat in acelasi fel cand a fost vorba de rezolvari ale cadrelor, scenografie, dispuneri, alcatuiri, etc....dimpotriva....

-cu o mare priza la public, in Romania ceausista, teatrele Bulandra si Nottara din Bucuresti au avut si ele spectacole reluate in mai multe stagiuni si distributii (Rodica Negrea si Olga Tudorache realizand memorabile contributii in arhiva teatrului national)

- Elinor Teresa Newman fiica lui Paul Newman si al Joannei Woodward, cu numele de scena: Nell Pots s-a aflat la al doilea rol al carierei, primul fiind tot intr-un film al tatalui sau Rachel, Rachel (1968) la varsta de noua ani. In ciuda faptului ca a trecut putin observata, prestatia ei este una absolut formidabila.

- cartea lui Paul Zindel, un autor cu personalitate si condei, este un eseu autobiografic dedicat mamei sale, de la care Beatrice ia aproape totul..poate ca tocmai de aceea evocarea are o sensibilitate aparte.....





Making of :





avatar
The Dude

Mesaje : 4252
Puncte : 4367
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Vin Sept 16, 2016 6:37 pm




Creaturi Divine
"Heavenly Creatures" - Peter Jackson(1994)



Pauline Parker: [voiceover, from her diary] We have decided how sad it is for other people that they cannot appreciate our genius.



Se spune ca orice  prietenie intra pe scena complet echipata. Fiecare prietenie poarta mereu in ea integral toate gradele de adancime posibile in asteptarea de a fii explorate. Cand doi parteneri isi aprofundeaza legatura, ei nu fac decat sa coboare inauntrul prieteniei lor, pana la limita pe care si-o stabilesc (ori o pot), tacit si de comun acord. Nimeni nu ar putea spune unde este ea, pentru ca nu exista frontiere, iar iubirea nu se afla la capatul acestui drum....

Daca o relatie de prietenie aluneca in dragoste, atunci trebuie ca prietenia sa moara mai intai. Prietenia si dragostea sunt incompatibile...nu pot convietui... Din acest mortiv prieteniile ce survin intre persoane de sex diferit sunt cele mai vulnerabile si cele mai expuse unui sfarsit abrupt.



Intre prietenii, cele pe care le leaga fetele sunt mai stabile si mai durabile. Baietii gasesc prea repede motive de nemultumire. Sunt si aici circumspecti, gelosi, rai si posesivi…

Cand mor prieteniile adevarate fac asta intr-un mod discret.
Cu cat au fost mai neserioase, cu atat sfarsitul lor va fi insa mai galagios si mai zbuciumat.

Foarte putine prietenii supravietuiesc incercarii timpului. Aproape toate sfarsesc in rupturi permanente, in reprosuri irevocabile, ori in dusmanii fatise, asta daca nu esueaza in plictis, amageala ori rutina, care pana la urma tot moarte inseamna, caci prietenia nereconfirmata zilnic e deja sortita apusului.

Prieteniile se mai pot insa si imbolnavi........iar in general si la drept vorbind nu sunt privite cu ochi buni de ceilalti. Desigur, in  mod declarativ raman intotdeauna laudate si invocate, insa de la invidie si pana la intriga, reactia celorlalti in fata prieteniei la care nu participa e una ostila.



"Heavenly Creatures” inseamna o poveste adevarata: cazul Parker–Hulme, 1954 din Christchurch, Noua Zeelanda. Doua adolescente 14 si 15 ani decid sa o ucida pe mama uneia dintre ele, identificata drept piedica in calea camaraderiei pe care o cultiva. Crima este descoperita adolescentele sunt arestate, procesul le gaseste vinovate si le trimite in centre de reeducare, dar justitia pedepseste mai ales prietenia lor. Ea primeste cea mai grea sentinta: condamnare pe viata. Cele doua nu vor mai avea voie sa se intalneasca niciodata, iar asta mie mi se pare de o cruzime fara asemanare; ceva ce egaleaza in imaginatie torturi de care doar fantezia bolnava a lagarelor naziste, a inchizitiei, ori a beciurilor securitatii a fost in stare.

Imi pare extrem de interesant, pentru ca atunci cand vine vorba de prietenie oamenii sunt cel mai ades banuitori, ezitanti si confuzi. Cand o primesc rareori o si inteleg, cand o primesc si inteleg, greu o pot pastra, distrugand-o frecvent mai ales prin grija exagerata de a o mentine. Cand nu o primesc si o inteleg rafnesc si suspina dupa ea, iar cand o primesc si n-o inteleg ii trec nepasatori prin preajma.Toate astea fac ca pe Pamant însoțirea sa fie ceva izolat si tainic: caci e adevarat pe planeta asta  “putina lume a avut un prieten”.



In "Heavenly Creatures” cele doua protagoniste (in roluri excelent interpretate de: Kate Winslet si Melanie Lynskey, debutante in platou) infiripa o apropiere ce le conduce repede, si pe cel mai direct drum, catre o lume privata, pe care mediul, la fel de repede o claseaza drept toxica si periculoasa.



Nu, aici nu e vorba de lesbianism (desi o componenta erotica exista). Filmul nici nu isi propune sa investigheze intamplarile de maniera asta, considerand  abordarile de gen, diversioniste si superficiale. Nope, el alege sa ramana cantonat in analiza chimiei, a afinitatilor, a  mecanismelor, dar si a modului lor de instalare inauntrul eroinelor, utilizand magistral arsenalul tehnicilor regizorale.



Pentru ca strict cinematografic "Heavenly Creatures” este o realizare absolut deosebita, Peter Jackson faceand aici o demonstratie de forta si etaland un talent debordant de o originalitate incontestabila. Momente de obositoare alternari ale  imaginilor, preluate in cadre secventa scurta, pregatesc abil spectatorul pentru scenele de imersie in ireal, in lumea a patra ('Fourth World'), pe taramul Bucovniei, tara magica a aventurii, medievala si gotica deopotriva, dedicata artei si iubirii…



Exista aproape un ritual care precede fiecare aluzie la acest tinut…caci vedem pregatitor treceri de la planuri generale, la plan mediu, si apoi prim plan, continuate in reverie de planuri detaliu, sau plan ansamblu…

Schimbari alerte, ingenios completate de coloana sonora si meandrele atent ghidonate ale narativului, declanseaza astfel natural, trairi intense cei contribuie decisiv ca filmul sa placa iradiind simpatie si intelegere fata de Pauline si Juliet.





Pauline Parker: But we're all going to heaven?
Juliet Hulme: I'M not! I'M going to The Fourth World... it's sort of like heaven. Only better, because there aren't any Christians!




Deschiderea peliculei este un resume perfect a ceea ce vei vedea in cele 99 de minute ale proiectiei : o scurta prezentare de tip documentar a orasului in culori vintage (ce incearca asezarea in timp), e intrerupta de scene care apartin finalului de film, intercalate in acelasi ritm, cu altele din alta parte (puntea unui vapor) amestecand inregistrari sepia, alb-negru, color, pe un fond sonor alterat de distorsiuni grotesti sau tandre...si doua fete care fug...Despre ele e vorba si despre timpul lor comun, ajuns pana dincolo de capatul sau.



In presa vremii stirea a tinut prima pagina o lunga perioada, criminalele  fiind pe rand etichetate ca psihopate, lesbience, sataniste, sectante, habotnice, extremiste..Pe masura ce procesul avansa insa toate aceste ipoteze se destramau de la sine punand in dificultate tot mai mare juratii si judecatorii. Era tot mai limpede ca cele doua asasine aveau importante preocupari artistice si culturale, erau deplin sanatoase mental, ba chiar mai mult: erau intelectual peste nivelul mediu al varstei lor; au recurs la violenta (de care aveau oroare) ocazional si numai pentru a proteja relatia speciala care le unea. De aceea, fara vreun precedent dupa stiinta mea, tribunalul le-a condamnat prietenia....pe ea in primul rand, desi evident, prietenia se afla in legitima aparare...



In timpul tau liber (daca nu intr-un intreg sejur, macar intr-o scurta excursie), cred ca ar trebui sa mergi sa vezi a patra lume, acolo unde totul e minunat si acolo unde esti in siguranta..un rai fara crestini, in care muzica si arta sunt celebrate si care e deja populat de personalitati si eroi alesi pe spranceana...L-au gasit doua fete in Bucovnia, tara unde prietenia devotata, cea fara limite si fara restrictii si-a gasit salas si a capatat statut de rezident permanent...Te rog frumos, fa-ti timp : Du-te sa vezi   Heavenly Creatures...fa asta pentru mine, dar mai mult si mai ales, fa asta pentru tine.



Picanterii:

- filmul a fost nominalizat pentru premiul academiei la cel mai bun scenariu, pierzand insa in favoarea lui Pulp Fiction.

- Peter Jackson a dorit cel mai mult ca ecranizarea sa fie una exacta si precisa ; din aceste motive un imens efort documentar a fost concentrat in directia reconstituiri fidele, el insemnand culegerea de marturii de la colegi de clasa ai celor doua eleve, de la alti martori in viata, din presa vremii; studierea atenta a documentelor procesului, a evaluarilor psihiatrice, consultarea altor psihologi, dar si utilizarea directa in film a paginilor din jurnalul intim a lui Pauline (tot ce este vorbit in ton de narator sunt citate preluate direct de acolo).

- in ciuda tuturor acestor ample demersuri, meritul de a fii descoperit ca Juliet a devenit cunoscuta nuvelista britanica Anne Perry, se datoreaza unei anchete ulterioare filmului, sustinuta de un ziarist quasi-anonim.

- toate inregistrarile au avut loc in orasul si in locurile in care intamplarile s-au petrecut. Grija pentru acuratete l-a condus pe Jackson exact la locul crimei in care...fenomene stranii s-au petrecut silind echipa sa se mute la aproape un kilometru distanta. Ajunsi pe amplasament linistea anormala (pasarile au incetat sa cante, vantul sa bata, etc.), dar si seria unor mici accidente inexplicabile in amplasarea echipamentelor (ce nu mai conteneau), au impus hotararea.

- Melanie Lynskey si Kate Winslet au intrat atat de bine in rol, incat pe toata perioada filmarilor s-au comportat exact ca personajele pe care le intrupau.

- in scena in care Juliet saruta un boschetar la iesirea din cinematograf, in rolul boschetarului este chiar Peter Jackson.

- What makes Jackson's film enthralling and frightening is the way it shows these two unhappy girls, creating an alternative world so safe and attractive they thought it was worth killing for.




making of:







avatar
The Dude

Mesaje : 4252
Puncte : 4367
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Vin Sept 23, 2016 9:00 pm






Aripile Gloriei
Wings of Fame - Otakar Votocek (1990)


Se spune ca raiul ar fi un loc din inima noastra, in care cei ce traiesc ii pastreaza in viata pe cei ce pier.

Daca sintagma functioneaza (si eu cred ca da) inseamna ca un om nu moare cu adevarat decat atunci cand toti ceilalti inceteaza sa se mai gandeasca la el. Atunci cand in memoriam sa, se rataceste in uitare si nepasare....Caci individul disparut, este asemenea ranitului dintro aglomerare, ce ramane vertical doar pentru ca e sustinut de ceilalti...iar de indata ce multimea se imprastie, aluneca intocmai ca o frunza pe caldaram...

Pe de alta parte, cineva nici nu-i viu decat atata vreme cat se reinventeaza, decat atunci cand reuseste sa fie inca o data nou: fie printr-o pozitie adoptata, fie printr-un gest, fie printr-o idee…



E generoasa si interesanta tema a filmului Wings of Fame care ne spune (prin pamflet)  povestea ciudata   a  celeilalte lumi, in cea mai comuna dintre versiuni, elegant cosmetizata si priceput transpusa (apropo: excelent script, dupa o nuvela de Herman Koch, nu mai putin remarcabila).

Nu stiu cum a fost posibil ca o asemenea productie sa ramana atat de ignorata. N-ar fii numai admirabilul subiect..…sunt si imaginile, decorurile sobre pana la lugubru, dialogurile marcante, jocul actoricesc cu o participare de zile mari (Peter O'Toole, Colin Firth,  Andréa Ferréol,  Gottfried John, Marie Trintignant, Walter Gotell )...............dar mai mult si mai ales, sub-plotul sugerat de nenumaratele aluzii, simboluri, semnificatii si mesaje criptate.




In Wings of Fame ni se spune ca dupa ce murim, unii dintre noi ar ajunge la un hotel de lux situat pe o insula invaluita in ceata, necartografiata.
In ea, cei alesi vor fii cazati atata vreme cat pe Pamant reusesc sa ramana in actualitate.

Functie de faima din prima viata, "turistii" beneficieaza de un tratament diferentiat. Daca au fost personalitati publice in mare voga, indiferent de domeniu de activitate, vor primi un grandios apartament si o curtenitoare atentie; daca insa nu au reusit sa ocupe decat mici spatii din sufletul celor apropiati, atunci ar putea capata cel mult o camera marunta si insalubra din subsolul cladirii, amenajata sumar, printre instalatii si materiale depozitate.

Daca nu au contat pentru ceilalti;  daca au fost anonimi si absenti, atunci e posibil sa nici nu debarce vreodata pe insula stabilimentului, si sa ramana vesnic, inotand haotic in apele ce o inconjoara…..un fel de Styx legendar, tulbure si cenusiu.  Un mecanism greu de priceput, propulseaza in elita  asta chiar si pe cel celebrat cu un devotament neobisnuit de o singura persoana trăind...

Si nu-i numai asta…dupa cum nici in viata nimic nu-i permanent, la fel si in hotelul-purgatoriu lucrurile se afla intr-o continua devenire. Daca ai fost, de pilda, un recordmen ce a prins prima pagina a actualitatilor  sportive si la numai un an de la decesul tau opinia publica s-a reorientat catre noul campion, atunci vei fi declasat. Din acomodarea first class alocata initial, vei fi mutat intr-o garsoniera, si apoi de acolo intr-o anexa modesta…iar cand presa pur si simplu nu va mai vorbi de tine, si nimeni nu isi va mai aminti, vei fi alungat…

Filmul nu ne spune unde, insa de fiecare data cand cineva e uitat pe Pamant, el dispare din  aşezământ, fara sa i se pastreze nicio urma, ca si cum nu ar fi existat niciodata.



Intr-un asemenea loc “convietuiesc” in pace poeti, anarhisti, logicieni, teroristi, dictatori.....cateaua Lassie, copilul Lindbergh, mentori si guru spirituali de diverse confesiuni,  Albert Einstein, Dr. Anna Frisch, Ernest Hemingway si Horace T Merrick.etc..



Influentele Sartriene (Diavolul si Bunul Dumnezeu) sunt imposibil de ignorat, intregul scenariu dezvoltand original si teza potrivit careia eternitatea ne-ar fi fost daruita doar pentru a ne retrăi si aprofunda viata terestra, acolo unde suntem mult prea grabiti, prea agitati, si mult prea impulsivi pentru a putea cantarii corect toate atitudinile, ori toate consecintele lor (Camus).




Personajul principal din poveste, este un actor (numele sau: Valentin spune multe..) in culmea gloriei, cu aroganta si ifosele de rigoare, dar si cu un trecut plin de negura, ce i-a favorizat semnificativ ascensiunea prin "scurtaturi".

Intre ele plagiatul unei carti ce ii refuza autorului de drept recunoasterea meritata. Plotul spune despre cum al doilea, destramat moral de abuzul starului, il ucide pe primul si moare la randul sau intr-un accident stupid produs de valmaseala din atentatul pus la cale. Ca mereu, notorietatea vedetei se transfera astfel, in parte si ucigasului, asa ca amandoi, vinovat si victima, trebuie sa imparta impreuna anticamera aneantizarii, intr-o confruntare de mare incarcatura spirituala.

Narativul superb, intregit de cinematografia de gala (Alex Thomson = cinci stele) ofera o suita de scene cheie si de magnifice declinari filozofice, lui Peter O’Toole lasandu-ise in scopul asta o liberate deplina a textului, iar incepatorului (de atunci) Colin Firth, sarcina deloc usoara de a il sustine...absolvita cu brio.



Una dintre ideile de baza, aceea ca un interpret traieste cel mai intens prin publicul lui, gasete in pelicula asta o rezolvare de sarbatoare.

Ca un peste ce se zbate pe uscat, actorul de geniu e inseparabil de ambientul sau vital, care pentru el se numeste scena (...sau platoul), asa ca Cesar Valentin, in alt plan al story-ului se stinge de la sine, simultan cu estomparea imaginii lui din constiinta colectiva…Nici nu e nevoie de o "judecata de apoi" pentru asta..declinul lui e nostalgic si tragic…atat de dramatic incat induioseaza pana si calaul....



Scena finala, un corelar a tot ce se intampla in aceasta productie, trebuie comentata. Inapoi la viata de pe Pamant prin mijlocirea unui joc al Fortunei, Valentin intelege imediat ca revenirea e iluzorie. Nimeni nu ii mai atine calea...Celebritatea sa a apus. Nu reporteri, nu fani, nu paparazzi …Nimeni nu il mai opreste sa il salute, nimeni nu il mai asalteaza, iar in  sala de cinemateca de la periferie, unde inca s-a mai programat o integrala de-a rolurilor realizate, niciunul din cei trei, patru, spectatori nu il mai recunoaste macar accidental, prin asociere cu imaginile de pe ecran…

Doua cadre mai tarziu, intr-un colt de cafenea, distrus, parasit si de ultimul martor al apusei notorietati, cu privirea pierduta, Cesar e un invins.. ce mai invins.... Te indragostesti de el instant, mai mult decat de oricare invingator.

Din spatele ferestrelor insa, intelegandu-i caderea, tanarul amic tocmai plecat din local, angajeaza in graba o gasca de eleve ce trec prin preajma…Ele trebuie sa patrunda in incinta, sa fie surprinse de cel pe care il identifica rapid acolo,  sa il inconjoare in idolatrie si adulatie…printre solicitari isterice de autografe….si ele fac ce li se cere, iar actorul renaste, asa cum renasc de fiecare data actorii, prin intermediul unui scriitor (dramaturg/senarist) si a publicului receptiv si ingaduitor…reluand viata din orice impas …prin mijlocirea sansei  si a destinului….inca o data....si inca odata....chiar dincolo de moarte.....cu moartea pre moarte calcand...



Wings of Fame nu se termina odata cu sfarsitul proiectiei de pe ecran…mai dureaza inca o buna bucata de vreme si dupa asta, iar pentru cei mai multi, el va continua sa ruleze mereu, pe undeva prin adanc.

Du-te sa vezi cum va fi si cu tine, la capatul celor 116 minute de film, atunci cand luminile se vor aprinde in sala…sau cand intunericul iti va invada eul…



Partea optimista a mesajului acestui lung-metraj e ca, in final, uitarea (the oblivian) ne va cuprinde pe toti…iar gandul asta,  subliminal adaugat peliculei, instaleaza pirat un puternic efect reconfortant…..Sa ne bucuram asadar....!!



Picanterii:

-cele mai multe dintre comentariile lui Valentin sunt in afara scenariului scris si lasate la latitudinea lui Peter O’Toole caruia, in schimb, i s-a explicat doar viziunea regizorala a personajului. Pentru ca aceasta curajoasa initiativa sa nu ii puna in dificultate pe interlocutorii sai, replicile au trebuit reinventate ad-hoc in platou.

-filmarile s-au petrecut intr-un hotel din Nisa (Nice), pe care s-au aplicat decoratiuni imaginate in stil suprarealist. Eclarajul special a reclamat intreruperea serviciilor de gazduire pentru turisti, iar echipa de filmare a locuit amplasamentul pe perioada turnajelor.

- iesirea inapoi in lumea reala, pe o gura de metrou, s-a realizat “pe viu” in orasul Bruxelles, socotit de regizor ca cel cu o atmosfera suficient de apasatoare incat sa corespunda cerintelor din ultimele cadre ale productiei. Orasul a confirmat pe deplin asteptarile.

-foarte multe elemente scenografice au semnificatii complexe ce tin de sensul general al plotului. Descifrarea lor impune vizionarea repetata a peliculei..cu o foarte mare atentie. Un exercitiu scutit de orice forma de stres.

-numele Valentin este alegoric. In tinerete actorul Peter O'Toole a fost adesea comparat cu marele Rudolph Valentino si chiar interpretat ca o revenire a acestuia pe ecrane







avatar
The Dude

Mesaje : 4252
Puncte : 4367
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Vin Sept 30, 2016 9:01 pm






Îmbrăţişări Frânte - Broken Embraces
Los abrazos rotos - Pedro Almodóvar (2009)



“….It’s a great story about cinema, about the fragility of cinema if someone steps in between the author and the film. It’s about parents, children and guilt. It’s also a declaration of love for my profession.” - Pedro Almodóvar





Intamplarea face sa fi ales acest film tocmai azi, atat de aproape de 25 septembrie, adica exact ziua de nastere a spaniolului Pedro Almodóvar (socotit cel mai influent regizor iberic de la Luis Bunuel incoace)....si doar simpla coincidenta e responsabila pentru pelicula aleasa:  Los abrazos rotos, cea care se constituie intr-o adevarata confesiune/pledoarie a lui Almodóvar in argumentarea alegerii filmului drept profesiune de credinta.

Culpabilizat de intarziere indraznesc totusi un: La Multi Ani, Maestre !! (....si o imbratisare…nefracturata….)..




Caricacturist, comerciant de taraba SH, electrician si canteret glam-rock, artist de teatru si scenograf/scenarist, figura proeminenta a mediilor gay, Almodovar e un autor constincios si consecvent, provocand permanent conventionalul, impotriva caruia utilizeaza  arme din toate gamele, precum sensibilitatea, ironia, dramatismul si forta emotionala.

Productia despre care vorbim la moment aniversar, e desigur una reprezentativa.

Film, in film, surprins de alt film, “Imbratisari Frante" ne povesteste despre dedicarea creatorului fata de opera sa; o datorie la fel de vie si daca perioada ce se scurge intre initierea demersului si finalizarea lui, se masoara intr-o durata de......15 ani de zile.



Directorul Mateo Blanco o iubeste pe starleta Lena (Penelope Cruz). Pentru obtinerea finantarii productiei, in care joaca rolul titular, aceasta e nevoita sa accepte relatia amoroasa cu varstnicul om de afaceri Ernesto Martel. Sub pretextul realizarii unui making-of, Ray-X = fiul lui Martel, filmeaza..toate turnajele din platou si din spatele lui, deconspirand astfel parintelui sau idila Lena/ Blanco. Inregistrarile sunt deja terminate atunci cand Lena il paraseste pe Martel, fugind intr-un loc necunoscut cu Mateo Blanco, devenit brusc Harry Caine.

Ca sa se razbune magnatul realizeaza filmul din cele mai neinspirate duble trase si in cel mai defavorabil montaj, lansandu-l astfel pe piata in absenta regizorului si a actritei principale.

E o catastrofa.


*******



Un accident tragic are loc, Lena moare, iar Harry Caine isi pierde vederea.
Moare si Ernesto Martel.



*******



Trec 15 ani Ray-X revine in anturajul lui Mateo Blanco (aka Harry Caine) si prin intermediul asistentei de productie de atunci, desi este nevazator, reusesc impreuna remontarea filmului, din amintire...profesionist, dezimplicat si impartial...

E un succes !!!


*******


Sic !!!...Ce mai narativ ??




Maiestria lui Pedro Almodóvar in tehnicile cinematografice, alegerea cadrelor si rafinamentul de imagine nu se dezmint nici in aceasta pelicula, cea care a insemnat pentru regizor cel mai mare buget gestionat vreodata de pana la ea (11 milioane).

Gustul pentru culorile primare, experimentele inserate ocazional (remarcabil dialogul cadru-contra cadru, de plan mediu, in care camera se plimba intre cei doi interlocutori pe masura replicilor, fara nicio taietura si care ne invita in intimitatea comunicarii dintre ei; a lucrurilor nerostite de acolo), dar mai ales nenumaratele metafore, care pretind din partea spectatorului o cultura solida almodovariana (si nu numai), sunt absolut incantatoare.









De la Matisse (nudul albastru), Audrey Hepburn (in “Sabrina”) la Marilyn Monroe, Sophia Loren , Magritte (sarutul prin cearceaf), la citate din propriile filme: Mujeres al borde de un ataque de nervios, Tacones lejanos, Hable con ella..ce culmineaza cu excelent aleasa scena din Viaggio in Italia (al lui Roberto Rossellini - Lena si Mateo -deja Harry- urmaresc la televizor secventa in care destramarea unei casnicii se petrece pe fundalul de tip ecou al ruinelor arheologice)…

Si iarasi, utilizarea unui element comun pentru toate scenele in care Lena e distribuita: prin inserarea de elemente colorate in  rosu,  inlantuieste imaginile unitar si fericit. Daaaa,  fiecare cadru cu ea contine cate un rosu, fie ca e vorba de pantofi, de o bluza, de un obiect, de un afis, de o palarie, ori de un costum.....Ce mai gaselnita si asta  ??




Cum spuneam, pana sa se opreasca la film Pedro Almodóvar a trecut prin multe…Si nu erau vremuri limpezi (regimul franchist – criza spaniola). In totalitate trairile pastrate (si nu este nici macar una singura printre ele in care autorul sa faca vreun rabat de la o anumita reteta profund personala si extrem de riguroasa)  oscileaza constant numai intre cateva directii generoase si comune: sexualitate, comedie, noir, melodrama, prostitutie si drog.



Desi pozitionat in aceiasi linie a filmografiei artistului, Broken Embraces semnifica insa si ceva aparte. Ceva care “nu merge” la fel. In povestea asta secventele nu decurg una din alta, iar de multe ori calitate continutului lor e suspecta. Fara sa poata convinge despre ce anume e vorba, critica a identificat totusi mai multi vinovati: neatentia regizorala, jocul actoricesc, inconsecventa si suprerficialitatea tratarii unor sublpoturi cu miza in poveste (cum este tatal bolnav care determina revenirea Lenei la prostitutie, si care dispare brusc, fara nicio urma)...........dar nu a elucidat cazul, care ramane unul deschis.




Parerea mea este ca Almodovar chiar si-a propus aici o tratare mai detasata (pe fundalul unui subiect destul de incalcit) tocmai pentru a focusa spectatorul intr-o directie interiorizata si tenebroasa, din care semi-happy-end-ul final sa separe detasat bucuria cuiva care se poate marturisi.





Mateo Blanco: No, what matters is to finish it. Films have to be finished, even if you do it blindly.



Oricum….Tu Du-te sa vezi un film frumos de data asta..... cu o poveste de dragoste, suprapusa peste una care zice despre determinarea artistului, datoria sa fata de creatie si raporturile sale cu lumea.

It’s maybe Almodóvar’s most cerebral film.


Picanterii:


* Gurile rele au insa si o versiune potrivit careia disparitia prematura din film a Penelopei Cruz, prin uciderea ei in accidentul de masina, a fost rezultatul unor neantelegeri fara legatura cu scenariul initial; o asemenea alternativa ar putea starnii si alte comentarii…


Making of:







avatar
The Dude

Mesaje : 4252
Puncte : 4367
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Lun Oct 10, 2016 8:45 pm






Balada lui Narayama
The Ballad of Narayama - Keisuke Kinoshita (1958)


Este in primul rand nuvela de mare valoare a lui Shichirō Fukazawa care ne spune o poveste despre traditia japoneza ubasute sau obasute (parte legenda, parte adevar), potrivit careia, cei nevolnici si neputinciosi trebuiau indepartati din comunitatea in care locuiau si abandonati pe un teren izolat si parasit (cel mai ades situat pe un munte) unde ar fi urmat sa piara de inanitie, frig, ori sete…

Datina, despre care se stie ca apartinea evului mediu si ca era aplicata doar functie de decizia autoritatilor locale aflate in control, s-a perpetuat pana tarziu si avea ca motivatie conditiile vitrege ale asezarilor izolate ce se confruntau cu tot felul de lipsuri, intre care cea a resurselor alimentare necesare supravietuirii era cea mai teribila. O gura mai putin la o masa, insemna o gura in plus la alta masa; un inapt lipsa facea loc unuia capabil sau potential capabil (copil), iar algoritmul aplicat era singurul in masura sa asigure continuitatea asezarii….



Dincolo de fermecatoarea interpretare a lui Fukazawa, tema e motivul a doua eseuri cinematografice (in 1958 si in 1983) de o impresionanta calitate artistica, intre care, sistemul meu a decis ca alegerea e…..imposibila (si, a mai observat şugubăţ ca oricum ea nu e pretinsa de nimeni). Dilema, formulata astfel, ma indeamna asadar sa vorbesc despre fiecare in parte. Acum, aici: The Ballad of Narayama -1958.



Keisuke Kinoshita, apartine generatiei de regizori din care face parte si Akira Kurosawa, Kenji Mizoguchi si Yasujirō Ozu, adica glorioasa formatie postbelica ce a impus cinema-ul nipon. Spre deosebire de colegii sai, Kinoshita a ramas insa de-a lungul intregii cariere doar un cautator neobosit si un artist extrem de prolific. A realizat 50 de filme, reusind performanta unica de a nu urma niciun stil anume si investigand de fiecare data noi teritorii si inedite abordari, toate avand cate o identitate proprie. Ecranizarea lui la Balada lui Narayama (poate exact incununarea acestui quest galopant) inseamna o capodopera incontestabila in detaliu si surprinzatoare din aproape toate punctele de vedere.



Metodic Kinoshita statueaza mai intai datele problemei, incartiruindu-le intr-un perimetru geografic precis conturat, cu impuneri intransigente universal acceptate. In filmul sau totul participa si se aliniaza unui plot prestabilit si asumat. Legea aici, e ca in prima iarna de la implinirea varstei de 70 de ani, fiecare locuitor al satului de la poalele muntelui Narayama sa fie transportat de un membru al familiei sale pe platoul unei creste, unde sa fie lasat sa moara. Drumul e intinerant si comporta reguli ferme de tip ocult: (trei la numar – 1. pe drumul spre Narayama n-ai voie sa vorbesti – 2. trebuie sa pleci inaintea zorilor – 3. n-ai voie sa privesti niciodata inapoi).…..Destinatia finala ??...sumbra si dezolanta.




Utilizand in discursul sau tehnicile aluzive la teatrul traditional kabuki (decoruri pictate in culori graduale saturate, cu compozitii cromatice contrastante sau monocrome, iluminat de “scena”; un narator ce "peticeste" textul, cu aparitii periodice, cantand si mimand atitudini in tehnici de dans, utilizand instrumente specifice, etc.), dar si simbolistica generoasa a efemeritatii taoiste, Kinoshita ridica crunta disciplina administrativa a asezarii la cote filozofice, si o transfera in termenii unei dihotomii ontologice in care conditia vremelnica a fiintei e contemplata in cateva moduri diferite.



Personajul principal al filmului Orin , o vaduva ajunsa la scadenta, e impacata cu soarta si cu hotararile destinului. Ea isi petrece ultimul an pentru a randui lucrurile care ii vor ramane in urma; in vreme ce Mata, un alt individ din sat aflat in aceiasi situatie, incearca sa se sustraga cutumei prin orice mijloc.




Orin e apreciata de anturajul sau, iar apropiata despartire e privita cu tristete si compasiune. Opus decentei induiosatoare, trivialitatea si lipsa de scrupule ale celeilalte familii, ce inca in anticiparea momentului separarii refuza sa isi mai hraneasca batranul (pe Mata) si nu stie cum sa scape mai repede de el, este revoltatoare. Productia concentreaza destule eforturi pe latura asta, insa vraja ei se mentine magic cantonata in profunzimea alegoriei de fond. A distingerii intre alternativele nesfarsite intre care o viata, ajunge sa fie parcursa….

Starea meditativa e picurata stilizat si incepe din pregatirile lui Orin; a implinirii prioritatilor ei inaintea ultimei despartiri (gasirea unei nore de calitate, mutarea catre ea a atributiilor casnice, a secretelor si a informatiilor gospodaresti, dar si limpezirea cu sinele: impacarea, pacea, echilibrul). Impreuna, si prin ea, suntem constransi sa acceptam firea implacabila a lucrurilor, caci daca toate trec…vine un moment in care si tu trebuie sa treci…si nu-i nimic tragic in asta…




Nimeni nu poate trai in afara comunitatii…Michel Tournier observa, in una din cartile sale, ca omul exista prin semenii sai…Ca viata este o manifestare a colectivitatii, nu una a individului, iar confuzia pe care Ballad of Narayama isi propune sa o elucideze este daca nu cumva si moartea n-ar fi ceva asemanator...?…Alaturi de copilarie, adolescenta, maturitate si senectute, moartea nu e decat o alta etapa a vietii si de aceea, onest si logic, ea trebuie intampinata cu aceiasi incredere, speranta si optimism cu care le-am asteptat si pe celelalte.

Inteleasa in felul asta “suprema initiere” cum a denumit-o plastic Mircea Eliade, nu e deloc inspaimantatoare. Ca sa o poti percepe asa, e nevoie oare de o existenta anterioara luminoasa si plina de condescendenta, sau doar de un final intelept si intelegator ?

Pelicula lui Keisuke Kinoshita e o emotionanta poezie dedicata ciclurilor vietii ce are cate un cuvant bun de spus pentru fiecare dintre ele, dar care transmite si un imbold: ”sa visam asadar la evanescenta si la frumusetea ascunsa in nimicnicia lucrurilor…”

Intr-o straveche legenda asiatica se spune ca Niuka, zeita ce a reparat (cu pasta de curcubeu) bolta cereasca sparta de Shuhyung, demonul intunericului si al tarânei aflat in agonie, a uitat sa umple doua mici goluri din firmament, dând astfel posibilitatea materiei celesti originale sa se scurga in bule perechi pe pamant, iar ele au nascut dualismul dragostei: …cate doua suflete care se rostogolesc din univers si nu-si gasesc linistea pâna nu se intâlnesc pentru a completa lumea. ”Toti oamenii trebuie s-o ia mereu de la capat, reconstruind din temelie propriul cer al sperantei si al pacii.....".




......frumos..nu-i asa ? ....n-as vrea sa tulbur momentul de spiritualitate…asa ca psssst !!! ..bai...da-te incoa…Maiiiiii, tu ala..vino mai aproape ..Prietene, am ceva de soptit: Du-te sa vezi aceasta adevarata (si minunata) "carte a ceaiului" in imagini….





Picanterii:

-filmarile indor s-au desfasurat intr-un singur studio, schimbarea decorurilor insemnand pauze ale productiei, ori de cate ori era nevoie de o alta scena. Intrebuintarea fundalurilor “degrade” a inspirat o moda vestimentara si un model al lentilelor pentru ochelarii de soare, ce avea sa se impuna in anii '60, worldwide.

-alocarea unei bune parti a productiei drumului spre varfurile Narayama a fost evaluata de critica ca o idee exceptionala si unanim apreciata.

-turnajele exterioare s-au realizat in satul copilariei regizorului Keisuke Kinoshita din care acesta a fugit la varsta adolescentei, urmandu-si visul de a lucra in cinematografie. Ani buni a functionat ca fotograf de evenimente (nunti, botezuri) ajungand greu sa practice aceasta meserie intr-un platou de filmare. Tenacitatea sa exemplara (a realizat filme muzicale, comedii, de razboi, politiste si de spionaj…fiind unul dintre putinii care acopera intreaga tematica disponibila la vremea sa) l-a impus in galeria universalaa ca pe cel mai preocupat cineast (revista Empire).

-asa cum spuneam, Ballad of Narayama a mai cunoscut o realizare (nu atat un remake, cat o cu totul alta viziune) in anul 1983, in regia lui Shohei Imamura. Filmul, stralucind ca o nestemata dintro cu totul alta perspectiva, a fost premiat la Cannes in anul lansarii (...si isi asteapta justificat randul in una dintre cronicile viitoare de la Du-te sa vezi). Cazuri similare, in care doua ecranizari cu acelasi subiect sa reuseasca atat de diferit succese de asemenea proportie, sunt extrem de rare, iar eu nu imi amintesc in clipa asta chiar de niciunul.





Making of:




avatar
The Dude

Mesaje : 4252
Puncte : 4367
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Sam Oct 22, 2016 8:30 pm






Caligula
Caligula - Tinto Brass (mai târziu renegat), Giancarlo Lui, Bob Guccione (scene suplimentare) - 1979






Caligula: I have existed from the morning of the world and I shall exist until the last star falls from the night. Although I have taken the form of Gaius Caligula, I am all men as I am no man and therefore I am a God.







Caius Iulius Caesar Augustus Germanicus...sau pe scurt: Caligula (cizmulița în limba latină)

Imparatul nebun ce a reusit sa intre in istorie prin numai patru ani de domnie, a caror cruzime si sadism au uimit un intreg  imperiu. E nevoie sa mai adug ca Roma, pe vremea aia, insemna cam toata lumea constienta ?

Un film din cinema ce a deranjat si tulbura inca multe pareri simandicoase, caci la 35 de ani de la lansare el continua sa ramana interzis pentru majoritatea ecranelor lumii.




A fost acuzat de extravaganta pornografica, dar s-a auto-declarat o fresca fidela a unor timpuri in care morala si etica sexuala erau substantial diferite de ce stim astazi ca ar trebui sa fie. Nu e insa niciuna dintre cele doua, caci nu e un "XXX", iar in ce il priveste pe eroul principal, nu-i nici adevar istoric 100%...E doar o uriasa provocare..una pe care, in devenirea ta,  e important sa o accepti.




"Caligula" are o poveste tare incurcata si sinuoasa. Ar fi trebuit sa fie o evocare artistica in regia lui Roberto Rossellini, unul ce isi adjudecase deja paternitatea mini-serialului dedicat, contemporan productiei si pentru care story-ul initial fusese scris in mod expres. Dar lucruri s-au intamplat si pelicula, ce pornea din start cu o aspiratie de clasa B si un buget modest, a ajuns accidental in atentia media mogulului  Bob Guccione (fondatorul Penthouse) ce tocmai isi pregatea intrarea in lumea investitorilor de cinema.



El preia scenariul, tripleaza fondurile alocate, dar pune si doua conditii grele: filmul sa fie unul egal marilor realizari  hollywoodiene, si el sa abunde in scene de nuditate, si de sex explicit. In mod reflex Roberto Rossellini refuza conditiile Cu aceiasi decenta gestul e repetat la fel si de John Huston, Lina Wertmüller ulterior chiar Federico Fellini ce  apuca  intr-un inceput de colaborare sa conceapa alaturi de Danilo Donati costumele; Presat de timp Guccione accepta singura optiune disponibila:  Giovanni Brass, director aflat in plina ascensiune, si caruia pelicula asta avea sa ii marcheze intreaga cariera.

Giovanni Tinto Brass nu este insa pe de-a-ntregul regizorul lui Caligula. Controversele cu producatorii l-au facut sa abandoneze proiectul inaintea intrarii lui in post procesare,  acolo unde Giancarlo Lui (al doilea parinte al filmului) a adugat cateva scene hard, celor si asa ultra excesive inregistrate deja de Tinto...





In aceiasi nota Maria Schneider si scenaristul Gore Vidal au parasit platourile la scurt timp dupa debutul turnajelor, iar actorii principali Malcolm McDowell, Helen Mirren, Peter O'Toole si Sir John Gielgud au fost foarte greu de convins sa isi duca pana la capat participarea. Chiar si asa, scenele in care acestia apar, au fost suplimentate cu adaugari ulterioare prin sosii, filmate din unghiuri ce le faceau greu de identificat, si in care intervin...... ati ghicit, actiuni pornografice.





E o prestatie artistica discutabila: camera e mereu stupid plasata si abunda stanjenitor in cadre clar/obscur neinspirat alese. Erotismul mecanic si violenta gratuita (vedem eviscerari, decapitari, violurii, zoofilie, necrofilie, sado-maso, castrari) descalifica narativul, declasandu-l; Putine se leaga cu adevarat in decorul fastuos si in risipa de butaforii, iar secventele coerente, extrem de rare, nu reusesc sa salveze mai nimic din pretentiile ce nu depasesc conditiile unui jurnal de actualitati bine alcatuit.




Ramane insa un film ce trebuie vazut. Toti cei care l-au criticat (pe buna dreptate)  sunt unanimi in cele trei directii meritorii ale sale: rolul lui Peter O’Toole, interpretarea lui Malcolm McDowell si adevarul istoric al cotidianului, chiar daca ultimul apare diluat intr-un plot imposibil de asezat cap la cap.





filmul Caligula nu e arta, nu e cinematografie si nu-i nici pornografie de calitate”..este insa o parte din istoria omenirii ce dezvaluie latura animalica a fiintei, cu pornirile ei, ce o pot, atat de usor, domina..e o impresionanta imagine a cetatii eterne, din suburbii si pana in palatul imperial ...(sa mai spunem ca exercitii de mare succes precum serialele: Spartacus -Rick Jacobson 2010, Roma 2005 - Allan Coulter, "s-au coborat" preluand de aici pasaje intregi in reconstructia atmosferei).






Una peste alta Caligula, intr-o zi mohorata, chiar se merita.....
Reuseste sa te tina apropiat de ecran si te va surprinde cu siguranta in cateva dintre preluarile excentrice.
Ca sa poti vedea Roma antica asa cum probabil ca ea a si fost ......Du-te sa vezi Caligula (neaparat varianta necenzurata !!!).







Picanterii:



Scena care a facut-o pe Maria Schneider sa paraseasca distributia acestui film este cea in care mai multi sclavi trebuiau sa ii ejaculeze pe trup, intr-un tratament de infrumusetare cosemtica destul de des utilizat in Roma antica de femeile ce apartineau clasei instarite; in scenele banchetului orgiastic in care sotiile senatorilor au fost obligate sa se prostitueze s-au folosit porno-artisti calificati, iar cadrul a fost filmat in priza directa. Evenimentul evocat chiar s-a petrecut in ultima parte a domniei lui Caligula, iar in platou „destrabalarea” a fost una autentica, fara indicatii regizorale precise.




making of:









avatar
The Dude

Mesaje : 4252
Puncte : 4367
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Vin Oct 28, 2016 8:11 pm





Melancholia
Lars von Trier-Melancholia (2011)







„ viata e numai pe Pamant...si nu pentru multa vreme „


Daca e sa ii dam credit lui Noica sfarsitul lumii nu-i o intamplare chiar atat de rea, atunci cand ii devi contemporan si martor ocular. De ce ar fi ? Atatea generatii irosite si tocmai celei careia ii aparti tu, sa ii fie dat sa prinda ultimul act.. ?...Nu-i putin lucru sa fii printre alesi, cand oricum esti dator cu o moarte.

                                       



In fine...Ori de cate ori avem de a face cu un film apocaliptic nostalgia preia toate trairile, iar melancolia nu lipseste de la petrecere. Titlul acestei productii e un simbol direct (gravura lui Durer asta vrea sa zica), desi aici el e numele unei planete (imensa, suprarealista si albastra) cu care Pamantul urmeaza sa intre in  carambol*…..sau poate anuntata catastrofa Annunaki, ce preconiza impactul  Pamant-ului cu planeta Nibiru candva intre 2090 si 2350, legenda (proto)sumeriana din care filmul si-a cules fara doar si poate ideea de baza a scenariului.





Suntem la von Trier, asa ca incepem cu Wagner (preludiu Tristan si Isolda), cu un tablou bizar (Lucas Cranach cel batran)





........... cu Albrecht Dürer (gravura Melancholia)





........ sumedenie de aluzii la altele (Ophelia, Bruegel, etc), inflatie de simboluri, suprapuse peste o viziune bolnavicios depresiva (Trier marturiseste ca a gandit filmul pe cand se afla internat si urma o terapie psihiatrica).



                                     

E o ecranizare greu de urmarit Melancholia lui Lars Von Trier. Nu numai plot-ul bazat pe cele mai optimiste calcule ale astronomilor, ce amana linistitor coliziunea catastrofala cu un alt corp ceresc de gabarit pentru urmatorii 50 000 de ani, si care sugereaza nevoia de a identifica solutii (noi locatii de migrare a populatiei terestre, ori aflarea mijloacelor de a modifica traiectoria oricarui curs de impact), montate peste o aparenta mare de calm si de asumare.....toate la un loc pun pe spectator o mare presiune si il solicita din greu.



Filmul asta imi aminteste de bancul cu balbaitul care pana sa poata sa isi avertizeze colegii de un iminent pericol isi sfarseste (prea tarziu) interventia prin constatrea efectelor lui. Se balbaie  von Trier incercand sa zica cat mai multe, in cat mai putine cuvinte. Atat de multe vrea sa transmita incat fiecare cadru al filmului are si altceva de spus, aducand astfel o supraincarcare ostenitoare......ceea ce e evident o mare greseala.

Care public are o asemenea disponibilitate ?



Cum functioneaza ??




Campul de golf e anuntat in mai multe randuri ca avand un circuit de 18 gauri. Totusi, in unul din cadre personajele trec pe langa o a-19-a gaura. Intrebat in legatura cu asta Trier a explicat ca a vrut sa sugereze o depasire a limitelor lumii. Ca trecand pe langa un reper inexistent eroii naratiunii sunt deja in infern - SIC !




Luati acum filmul de la capat si treceti la treaba, caci aprope peste tot mai aveti si altele (asemanatoare, ori mai dihai) de deslusit.






Melancholia  are doua parti asimetrice. Incepe bine, apoi plictiseste. In parea a doua surprinde, antreneaza, iar in final drege busuiocul cu o acceptare tacita, lipsita de spectaculos, profund umana si complet crestina.





Marturisesc cu rusine, ca la prima vizionare am parasit sala de proiectie dupa 35 de minute (nu eram platitor).

Ametit efectiv de continuuele, agasantele, mult prea amplele miscari ale camerei de filmat (si prin alte parti von Trier isi inchipuie ca e foarte original abuzand de asta. - nu e) am ales o astfel de conciliere...E totusi un reper de al meu...



Prima parte a filmului (Justin) e chiar slabuta.
Dinamismul propus, stangaci, obositor si necorelat este insa doar o capcana..

Trier crede sincer ca omul nu merita sa traiasca (repeta asta in aproape tot ce face), insa in filmul de care zicem, el ne ofera o alternativa tentanta prin alternativa  apocalipsei....chiar daca foloseste o poveste putin convingatoare si saraca in raport cu generozitatea subiectului.





Parerea mea e ca nu ar trebui sa iti pierzi vremea cu acest film. O fii Trier, o fii despre conditia umana, iar imaginile din debut (un scurt resume fotografic) chiar sunt remarcabile...Dar traim putin si trist.

Doua ore din viata noastra, cu astfel de consecinte psihice, inseamna prea mult oricum (si daca n-am intrat in linia dreapta, acolo unde fiecare minut  ar trebui sa conteze..) Iar sa iti sporesti amaraciunea cu griji imaginate de maniera asta nu e o alegere inteleapta.



Sigur, da bine sa poti conversa in societate (la club, printre beri) despre un regizor controversat si din afara  mainstream, insa in cazul Melancholiei si asta e riscant. Multi critici importanti i-au acuzat de snobism pe cei care s-au grabit sa elogieze filmul din inertia ce le-a fost imprimata de personalitatea puternica a lui Lars von Trier.





Chiar daca sfrasitul lumii (inerent) se va petrece in fiecare dintre fiinte ce o vor compune la acel moment ; si chiar daca alegerea de a relata cataclismul din perspectiva individului e una isteata, acesta e un film care nu convinge, se repeta, e supraincarcat, obositor si rupt din narativ...





Parerea mea....

Dar.....Doamne....!!!..De ce ma bantuie atat ???



                                     



Veziti de treaba, daca ai vreuna....daca nu ? Pai atunci..du-te sa-l vezi.



Picanterii:

-Directorul Lars von Trier a confirmat in repetate randuri ca scenariul acestui film a fost scris ca rezultat al unor reprize repetate si profunde de exces in consulul alcoolul si al drogurilor.

-Pelicula e supra incarcata in aluzii la tehnici, cadre, sau chiar structuri regizorale proprii lui Andrei Tarkovsky ..Aproape un omagiu si o evocare



making of






avatar
The Dude

Mesaje : 4252
Puncte : 4367
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Sam Noi 05, 2016 6:00 pm







Beetle Juice
Tim Burton - Beetle Juice (1988)




"Rule Number Two: the living usually won't see the dead".
 

Atmosfera mirifica standard, impusa filmelor marca Tim Burton, capata in pelicula asta o usoara nuanta roz, fara sa abandoneze insa fondul general, de tip negru-matuit, cu care ne-a obisnuit. Da, e tot cu personaje grotesti, da, e tot baroc si da, e tot un fantasy; dar acest film chiar “priveste moartea intr-un mod optimist”, latura lui comica fiind mult mai atent si mai bine lucrata decat contracandidatele ei  noir, ori horror.
                                                             


   Doi proaspat casatoriti mor intr-un accident stupid de masina...si ajung intr-un fel de purgatoriu localizat in podul propriei locuinte. Nici nu stiu ca sunt morti.





Cand afla, sunt multe de facut....intre ele asteptarea unei clasificari, ce le va permite avansarea spre gradul de inger......Insa  birocratia formalitatilor celeste e... supranaturala (cum ar putea fi altfel ?).



Casa,  care continua sa existe in planul real, este preluata intre timp de o familie bizara, in raport cu care cei doi devin automat strigoi. Intervine Beetelgeuse, un freelander si  spirit bio-exorcist, angajat de cei doi, la inceput formal, pentru a ii speria pe noii veniti..apoi pentru chestiuni mai serioase.  





Se dovedeste insa prea curand ca statutul de decedat nu e deloc asa simplu precum pare...In plus interactiunea dintre lumi nu e nici ea o bagatela. Proaspetii  ocupanti ai imobilului sosesc din New-York, asa ca sunt obisnuiti cam cu orice. Stiu de sperietura doar din auzite. In loc sa le fie frica de fantome, vad in ele doar o foarte buna oportunitate de chiverniseala, pe care se si grabesc sa o fructifice pe calea turismului...pentru inceput.

In fine, apar neintelegeri ce se risipesc pana la urma intr-o coabitare rezonabila dintre cei vii si cei morti,  singurul perdant din toata tarasenia ramanand Beetlegeuse condamnat la sala de asteptare, unde un alt petent: un vraci (mag, shaman sau vrajitor - tribul indian Jivaros- Amazon), il pedepseste crunt pentru un furtisag marunt, prin micsorarea (hazlie a) capului.
                                                       



  Desi e doar un pamflet , iar temele existentiale sunt tratate superflu, dintro perspectiva plina de umor, filmul reuseste sa induca o stare diferita si complexa,  prin jocul decorurilor, contrastul dintre cele doua familii si tehnicile de filmare ce isi propun in primul rand o alterare a spatiilor in scopul inducerii sentimentului de nefiresc. De asemenea, inserturile animate sunt si ele de mare efect, intrerupand de fiecare data cate o monotonie in curs de instalare.
                                                           


  Du-te sa vezi filmul asta, daca nu l-ai vazut inca (televiziunile din Romania si-au facut un adevarat obicei in a il re-difuza). Daca l-ai mai vazut, du-te sa il revezi, insa de data asta cu o atentie sporita la decoruri si machiaj. Beetle Juice, privit cum trebuie, te ajuta sa pricepi cel mai repede cum functioneaza Tim Burton...si asta nu-i putin lucru.





PS. Reamarcabil  Alec Baldwin, dar mai ales Michael Keaton, intr-un rol diferit de tot ce a jucat pana la el si in care se descurca ...fantastic !


Picanterii

- pentru 17 minute din durata intregii proiectii Michael Keaton a inregistrat peste 50 de ore de pelicula, in doua saptamani lucrate zi lumina...Este filmul sau favorit din intreaga creatie de platou.

- Keaton si-a construit personajul ironizand abordari din subproductia: Chainsaw Massacre 2 (1986).

- Costumul in dungi alb-negru (vargat) a lui Beetelgeuse, semnifica faptul ca el este un detinut...un prizonier.

-in scena in care Adam si Barbara ocupa loc in biroul lui Juno, chiar in spatele planului, se poate zari o fereastra unde deruleaza o proiectie cu stafii. Semnificatia, implica faptul ca "Beetle Juice" (productia) poate fi vizionata deopotriva atat de cei in viata cat si de cei trecuti in nefiinta. Genial, urmeaza o foarte scurta secventa ce sugereaza ca cele doua naturi devin constiente una de alta, si ca ar exista momente de interferenta accidentala intre lumea de aici si cea de dincolo....




making of






avatar
The Dude

Mesaje : 4252
Puncte : 4367
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Sam Noi 19, 2016 7:50 pm





Proiect: Vrajitoarea
The Blair Witch Project - Daniel Myrick and Eduardo Sánchez.1999


I am so so sorry for everything that has happened. Because in spite of what Mike says now, it is my fault. Because it was my project and I insisted. I insisted on everything. I insisted that we weren't lost. I insisted that we keep going. I insisted that we walk south. Everything had to be my way. And this is where we've ended up and it's all because of me that we're here now - hungry, cold, and hunted. I love you mom, dad. I am so sorry. What is that? I'm scared to close my eyes, I'm scared to open them! We're gonna die out here!



In opinia mea The Blair Witch Project este unul dintre cele mai interesante filme facute vreodata. Desi aprecierile de genul "cel mai, cea mai" sunt improprii atunci cand vorbim despre arta, filmul asta nu le poate evita, insotind ades comentariile cu sintagme "cel mai bun horror", realizat dupa "cea mai valoroasa" reteta.  

Este insa, mai inainte de toate,  un experiment  inedit si captivant ce isi datoreaza succesul, ideei fascinante dupa care s-a infaptuit si a modului genial ce l-a ajutat sa promoveze (fiind primul dintre filmele cu o publicitate desfasurata in ceea mai mare parte pe internet).



Nu putem trece la o analiza a ingeniozitatii regizorale fara sa spunem cateva cuvinte despre plot. E vorba de trei studenti la film, care aleg sa faca un documentar despre padurea Blair - Maryland, acolo unde, o legenda din secolul 16 povesteste despre ispravile unei facatoare de farmece, spanzurata scurt si concis de consatenii sai, pe seama practicilor relatate prin folclor si in urma unor acuze incerte. La vremea respectiva, vrajitoarele primeau doar aceasta pedeapsa pentru faptele lor (de cele mai multe ori presupuse), iar ele "se obisnuisera" cu un asemenea tratament.

Cea de care vorbim s-a considerat insa ofensata si abuzata de judecata oamenilor, asa ca a ramas sa bantuie padurea (pe care si-o trece repede pe nume propriu) si ocazional, sa pedepseasca cate un vinovat ce ii tulbura posesiunea.

Fapt de necontestat e ca Burkittsville, Maryland musteste de cadavre si istorioare terifiante, insa cea mai grava dintre repercursiunile cotoroanței, de care localnicii inca isi amintestc, vine de prin 1940 cand  mintea unui pustnic se pierde brusc si forte pe care nu le poate controla, il constrang  sa rapeasca, sa tortureze si sa ucida in final sapte copii, intr-un mod inspaimantator.





Mica echipa isi incepe imediat filmarile, dar in incercarea de a gasi casa calugarului asasin, pentru cateva cadre indispensabile  inregistrarilor, se rataceste profund (in toate sensurile) prin padure, eroii fiind dati disparuti. In debutul proiectiei spectatorii sunt avizati ca nu s-a gasit nicio urma din cei trei, ci doar cortul, cateva dintre lucrurile ce le-au apartinut, intre care si tot materialul filmat. Ceea ce urmeaza sa fie vazut pe ecran e un montaj arbitrar al acestor role.

Ca e vorba doar de o fictiune aflam foarte tarziu, pe unul dintre ultimele cadre ale genericului de sfarsit, pe care multi nici nu il mai remarca.





E asadar o minciuna. Dar cum de reuseste ea sa ne faca sa o credem intr-un mod atat de puternic ?

Ia ascultati aici:

Proiectul filmului a inceput, in anul 1994, cu un scenariu de 68 de pagini (insignifiant) care miza foarte mult pe solutii de moment, ce urmau sa fie adoptate ad-hoc. Timp de mai multe luni aproape 2000 de actori au fost vizionati, cautandu-se printre ei aceia care au cele mai dezvoltate abilitati de a improviza. Dupa alegerea protagonistilor ei au fost invatati sa filmeze  intr-un curs succint si accelerat, apoi li s-au aruncat in brate aparatele si au fost pusi sa faca exact ceea ce trebuiau sa faca cei trei studenti din plot.



  In primele scene trase, in care sunt intervievati localnici, exista asistenta profesionista la filmari si lucrul asta e evident, insa printre localnici care isi dau cu parerea  regizorii au strecurat si artisti experimentati, cu partituri de discurs bine invatate (fara stiinta celor din platou).

Asta ajuta mult spectatorul sa aiba incredere in poveste si productiei sa depaseasca cel mai greu moment, cel de captare a atentiei.

Apoi cei trei actori/studenti/cineasti au fost lasati in salbaticie, cu toate echipamentele si cu prescriptii de scena sumare, privind scenariul. Zilnic, fiecare din ei gasea cu ajutorul gps-ului un recipient in care se aflau instructiunile a ceea ce urma sa improvizeze, dar si punctul catre care trebuiau sa se deplaseze pentru viitoarele indrumari (toate, plantate acolo anterior de realizatori).

Opt zile filmarile au decurs astfel si de aceea interpretii, nevoiti sa se confrunte cu situatia reala prin care ar fi trecut personajele lor, au reusit roluri atat solide si de expresive.

Desigur, nimic nu a fost lasat la intamplare, intreaga actiune fiind coordonata de la distanta de un consultant militar expert in supravietuire, iar scenele de hartuire filmate noaptea ca si faptul ca la un moment dat protagonistii au ramas fara mancare si resurse, socotindu-se pierduti de sub observatie, sunt sugestii ale acestuia ce conduc la o autenticitate inegalabila a reactiilor.

S-au obtinut astfel circa 20 de ore de turnaj, din care s-au extras apoi numai 90 de minute, intr-o perioada de opt luni de zile de montaj si post-procesare asidue.

Rezultatul ?





Cu un buget initial de 22 000  de dolari, The Blair Witch Project a ajuns la incasari de aproape 250 000 000 (!!!!), partea cea mai interesanta, felul in care s-a realizat promovarea peliculei, s-a impus de atunci si nu a mai fost abandonatata  niciodata.

Cei mai multi critici sunt chiar de parere ca "norocul" reusitei s-ar datora unei societati comerciale ce a indraznit sa investeasca  800 000 de USD strict in publicitate, pe un semi-documentar de 35 000 de dolari (la gata)....

Pana la urma tot ce e legat de The Blair Witch Project dovedeste limpede unde pot duce profesionalismul si inventivitatea (o pelicula cu un scenariu simplu, fara decoruri, cu aparatura minima, actori necunoscuti, sau amatori....dar prima dintre peliculele care au beneficiat de suportul comunicativ al  retelei internet).


                           

Nu numai ca piesa importanta din puzzle-ul culturi generale al oricarui cinefil, ci chiar pentru ca e interesant, bine facut si extrem de incitant, fa-ti timp de el. Pana la urma aici nu zboara capete, nu sunt despicate abdomene ori torace, nu se scot ochi, amputeaza maini, ori segmenteaza picioare...Practic nu se intampla nimic, ci doar groaza crescanda a unor personaje alienate, care sunt convinse (si extrem de convingatoare) ca ceva infiorator pandeste gata de atac.

                                           




Sti ceva ?  Du-te sa-l vezi.


Picanterii:

-Genul filmului documentar, dar mai ales a filmului documentar in care exista parti regizate si realizate cu actori, apartine lui Robert Flaherty de prin anii ’20 (vezi scurta istorie a filmului de pe acest topic).



making of





avatar
The Dude

Mesaje : 4252
Puncte : 4367
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Lun Noi 28, 2016 5:43 pm





Teorema Zero
The Zero Theorem - Terry Gilliam (2013)



I never define depression, clinical or otherwise. It's the basis of most life. It seems to be the modern world: we all are depressed.


Daca in  Brazil am avut de a face cu o atmosfera imaginata de viitorul anilor  ’20, in The Zero Theorem , reluand compozitia cu plan de fundal, el este anticipat din perspectiva anilor ’80….si nu difera prea mult de cum au evoluat lucrurile in decada  vizata (gloriosii 2000).

Asta pentru ca aici, avem de a face in mod evident cu o replica plina de sarcasm  a lumii in care traim. Iata de ce in, probabil cea mai reusita scena a acestui film, vedem cum la o petrecere (mult prea) plina de culoare, fiecare participant are in mana un smartfon si castile sale adanc varate in urechi, desi muzica ambientala este data destul de tare. Toti danseaza, se bucura, insa nimeni nu socializeaza….nimeni nu comunica…Rupti din context si blocati in propriul univers oamenii din viitorul/trecut, estimat de Terry Gilliam, nici nu se mai sinchisesc de aparente…



Exact ca in celelalte doua filme din trilogia dystopica careia ii apartine (Brazil si 12 Monkeys)  The Zero Theorem este in egala masura o continuare a cosmosului cladit cu meticulozitate de Terry, la confluenta dintre  "Waiting for Godot," a lui Samuel Beckett,  "1984" a lui George Orwell si The Castle/The Trial/Metamorphosis a lui Franz Kafka. De data asta, ceva mai distilat, story-ul e reorientat subtil din condei: o entitate insuficient conturata incearca sa foloseasca talentul de necontestat al unui programator frustrat, pentru a rezolva o ecuatie a carei miza este insasi sensul vietii.



Se cheltuieste mult in abordarea asta Terry Gilliam caci e o aglomerare mare de tehnici stivuite dezordonat in ecran. Avem, aproape pentru fiecare cadru derulari simultane ale mai multor actiuni suport, conectate intr-un fel sau in altul la tema principala a plotului. Asteptat, The Zero Theorem are o constructie curios alcatuita, pariind sume mari si pe efectele digitale, putine, de conjunctura, nu extraordinar de elaborate….insa plantate strategic si in cele mai potrivite momente.



Ce imi pare remarcabil, si aici se cuvine sa imi scot iar palaria in fata domnului Gilliam, este felul in care amprenta sa inconfundabila ramane nealterata, in ciuda schimbarii considerabile a arsenalului mijloacelor de exprimare, cu care ne obisnuise in trecut. Bravo….



Revenind la film, intr-o prima aproximatie el pare sa propuna aceiasi dezbatere intre determinism si libera alegere  (o disputa ce il obsedeaza evident pe regizor). Prima, adica acea filozofie ce sustine ca actiunile au loc numai dupa ce cumulul pre-conditiilor intamplarii lor a devenit saturat, este oricum opusa  in esenta celei de a doua, care propune la schimb teoria abilitatii de a alege cursul, parcursul si etapele fiecarei activitati, refuzand dezinteresat comentariile (raspunsurile) mediului.




In valtoarea dezbaterii (ce pare o continuare a Minority Report – Steven Spielberg 2002) este plasat si un complot mediatic de tip consumerist…Vedem in una dintre secventele de debut, cum o reclama dinamica, urmareste cu insistenta personajul principal aflat in deplasare, variind oferte de nerefuzat si sugerand ca ambianta detine abordari personalizate pentru fiecare ins in parte si ca fiecare dintre noi ii vom devenii nu peste mult timp, tinte precise si anvizajate ale diverselor oportunitati.






The Zero Theorem merge chiar mai departe, insinuand voalat ca reclamele vor fi in curand unice si pliate ferm pe profilul individual. Isi vor vana literalmente subiectii, cu o perseverenta direct proportionala gradului lipsei de interes a acestora.…Asta fiindca publicitatea se hraneste din nereusitele vietilor noastre, valorificand esecuri, vise abandonate, rateuri si deceptii… Cu cat esti mai putin implinit, cu atat capeti potential de victima sigura, caci iata, ti se ofera solutia fabuloasa a evadarii din propriul naufragiu: Te poti reabilita cumparand…. Poti achizitiona gama nesfarsita a produselor… Poti abandona criza ontologica printre rafturile magazinelor...





O ecuatie care sa demonstreze lipsa scopului existential ar fi catastrofala lumii comerciale. Daca se dovedeste ca “totul e nimic” atunci acest urias mecanism escapist s-ar gripa si ar intra instantaneu in colaps….Iata cum Teorema Zero e si periculoasa si captivanta….. Oare cati dintre noi nu si-au rezolvat deja depresiile prin shopping ???





"Realitate si Fantezie…avem nevoie de amandoua in egala masura pentru a supravietui…Daca nu am avea vise si iluzii si toate cele asemanatoare lor, ce rost ar mai avea sa ne chinuim cu problemele cotidianului ? Dar trebuie sa nu uitam nicio clipa de realitate, pentru ca autobuzele apar din senin tocmai pe cand te pregatesti sa traversezi….Ai grija de realitate, pentru ca si ea sa iti poata purta de grija…."

Pana la urma, Du-te sa vezi tu insuti cum stau lucrurile.
Teorema zero, exista si nu exista in acelasi timp..
Daca am cunoaste un rezultat concret, cum am mai putea infrunta viata din pragul fiecarei dimineti ???










Picanterii:

-Apelativul "Qohen Leth" face aluzie la  "Qoheleth" (cateodata "Qohelethin" sau "Koheleth") si este numele evreului care ar fi scris Eclesiastul din Biblie, singurul capitol al carti sacre in care sensul vietii e pus sub semnul intrebarii...daca nu chiar contrazis.

-Formatul de filmare este unul neobisnuit si incadrarea originala are colturile rotunjite. Terry Guilliam a optat pentru aceasta gaselnita cu gandul ca pelicula va fi intens vizualizata pe telefoanele inteligente,  dupa principiul “one size fits all”. In adevar, la o diagonala mica, raportul 16:9 convine cel mai bine si corespunde unui crop zero al camerei fara nicio reducere de front (“full gate”).

-Locul in care se petrece mai bine de o jumatate din proiectie inseamna o capela dezafectata si se constituie intr-o puternica metafora la adresa credintei in general. Constructia, ridicata integeral in 11 saptamani  pe platourile de la MediaFilm din Romania, amesteca mai multe curente cu stilul ortodox si catolic ca dominante. In compensatia faptului ca Qohen este agorafobic el ne apare si in singuratate inconjurat de sfinti. De altfel personajul principal este in toate secventele flancat de chipuri, fie ale altor personaje, fie privind din icoane, ori din diversele reclame…

-Desi decizia cinematografarului Nicola Pecorini, imbratisata cu bucurie de Terry Gilliam, de a inregistra pe suport negativ de 35mm a fost una destul de controversata (vs. posibilitatea digitala), ea s-a dovedit in final un succes. Asta cu atat mai mult cu cat laboratoarele Kodak Romania au asigurat ostentativ prelucrarea integrala a peliculei intr-o singura noapte (inchizand astfel gura detractorilor, ce anuntau deja pierderi financiare din cauza posibilelor intarzieri ale post-procesarii).

-Micutele masini care il impiedica pe Qohen Leth sa treaca strada, nu sunt butaforie. Ele exista, se  numesc "Twizy", sunt complet electrice si sunt fabricate de Renault din 2011.

-Este al doilea film realizat in Romania de super-producatorul Nicolas Chartier (Academy Award-Winning) dupa Charlie Countryman (2013). Intrebat in legatura cu aceasta alegere Terry Gilliam a raspuns sec: "It's the best, cheapest place in Europe to work right now."




Making of







avatar
The Dude

Mesaje : 4252
Puncte : 4367
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Vin Dec 09, 2016 8:38 pm






Agonia
Agoniya - Elem Klimov (1975)




"Plecati din indepartatele lor sate cu cateva kopeici in buzunar, mergeau pe jos saptamani intregi, luni intregi, cersind, culcandu-se sub cerul liber sau intr-o sura aflata la poarta vreunei manastiri. Nici o distanta nu-i infricosa. Unii din ei traversau tot imperiul (...). Cei mai curajosi coborau spre Odessa si se imbarcau in cala vreunui vaporas cu destinatia Pamantul Sfant."

Al doilea film a lui Klimov, pe care il recomand, este ecranizarea unei povesti/legenda a Rusiei, despre care s-a mai vorbit in cinema. E vorba de Cazul preotului raspopit: Rasputin.

In ordinea valori artistice este insa, de netagaduit: primul.





            Regasim aici toate tehnicile epicului din literatura si pricepem inca din primele secvente ca si de data asta Klimov propune o abordare externa, dezimplicata, de tip observator, fara vreun parti-pris.

Impartialitatea domina intreaga relatare.

Atmosfera e elaborata succint, inca din primele secvente, prin citarea aluziva a unor rapoarte ale serviciilor secrete, unde sunt amestecate intrigi de la curtea tarului, impletite cu ipotetica aura mistica a unui servitor al Domnului, aura ce face o reclama imperativa la puteri paranormale (unele dintre ele prezentate ca functionale - chiar daca pot primi si alte explicatii).

Se mai adauga retetei mondenitatea vremurilor (reconstituita precar), continutul altor documente certificate, jocul unor interese politice, al traficului de influenta din zona puteri, decaderea  institutiilor statale perimate si epuizate, dar si elemente din viata cotidiana a unor oameni ce se confrunta ambigu cu limitele conditiei lor.

                                                               


Dar mai e ceva. Intrucat cenzura sovietica nu privea cu ochi buni mediatizarea biografiei unui calugar cu "har divin", chiar si nebun, a trebuit ca acesta sa fie metamorfozat si disimulat intr-un film istoric, al carui principal demers pare sa fie decaderea tarismului si afirmarea proletariatului.

Nu stiu pe cati a pacalit Klimov cu asta, dar sunt convins ca destui s-au lasat mintiti cu buna stiinta; in Rusia Rasputin se bucura chiar si azi de o popularitate aparte (e privit la fel cum il privim noi pe Tepes), iar destainuiri recente (autobiografice) ne fac sa intelegem tot mai bine ca si in randul cenzorilor ultraexigenti exista un soi de intelegere si o anumita permisivitate.

Avem asadar o poveste cu toate datele care sa ne permita sa reconstituim profilul cat mai probabil al omului Grigori Yefimovici Rasputin, desi unele umflate cu pompa, iar altele abia schitate. Desigur si aici, pana la urma doar cumulul lucrurilor facute in viata compune imaginea ramasa dupa momentul disparitiei din cotidian...iar in cazul de fata nu-i putin lucru.



Rasputin e ceva mai mult. Povestea cantonata in adevar istoric, recuperat partial, ar fi ramas incompleta si Klimov adulmeca asta, iar spectatorul ar fi simtit si el la fel. Personajul asta nu poate fi acoperit prin fapte documentate, reci si placide. Ele nu pot recompune imaginea sa decat in prea mica masura.

         In oricare cronica sui-generis responsabila am avea asadar o lipsa mult prea mare, asa ca inventivitatea regizorului apeleaza la toate celelalte mijloace de expresie ale cinematografiei pentru a ii restabili prestanta, fie prin portret, fie prin recreerea atomsferei utilizand tehnici atipice de filmare, unghiuri, eclaraj; prin calitatea culorilor (remarcabil contrastul intre cromatica diffuser/pastoral a scenei de la petrecerea campeneasca si restul filmarilor inecate intr-un clar/obscur dur, ce opune simplitatea taranului promiscuitatii elitei...Iar gaselnita de a distruge scena rurala prin finalul sau, indica elegant starea unei natiuni aflate in deriva pe toate palierele ei.
                                                               


Ar mai fi si exploatarea inteligenta a unui anumit joc al fetei actorilor. Legendara privire hipnotica, dar de subliniat: intregul comportamentul inconstant si exploziv a lui Rasputin, pe care calitatea actorului principal (imi scapa numele si e nedrept) o imprumuta din legenda pentru a reconstitui legenda.

Klimov aplica efectiv peste naratiunea distant academica o alta extrem de subtila, fortand filmul sa apara ca o marturie istorica impersonala (un reportaj) la care adauga distinct o glazura mistica; iar senzatia este ca insusi cinemaul naste basmul fiind fondator de mit.



Fabulos imi pare si jurnalul evenimentelor ce premerg si anunta prabusirea imperiului, proiectat din cand in cand pe fundal, in monocromie si in (de)sincronizarea specifica filmarilor de inceput, insotit prin comentariu egal, calm si distant, venit din off (e atat de muzicala limba rusa vorbita in felul asta...). De fapt o contabilizare etapizata a apusului moral al Romanovilor, total decupati din realitate, traind in alta lume, o agonie pe care nu o pot macar constientiza. E si aici un interesant experiment narativ, cei drept adaptat, insa puternic personalizat (avea sa il marcheze decisiv pe Oliver Stone).




Intr-o organizare serioasa a unei culturi cinematografice cu pretentii (si nu numai), Agonia ramane un reper important si o vizionare ce n-ar trebui sa absenteze din niciun CV aplicant la cea de-a saptea arta.

Va doresc sa il vedeti...Klimov a lucrat la el opt ani, si a facut o treaba excelenta.


aici – seria 1

aici – seria 2


PS. Din nefericire versiunea oferita este cea care a circulat pe ecranele din Rusia. Una puternic mutilata, din ea lipsind exact 30 de minute (importante) de proiectie ce contin in mare parte scene de alcov (nuditate), dar si elemente esentiale care au contribuit la nasterea legendei lui Rasputin. Am sa amintesc din ele cateva, in treactat si in completare, cu precizarea ca filmul original le contine relatate cam la fel :

- in scena intrari lui Rasputin in Petersburg el ne este prezentat ca un calugar vindecator recunsocut, apartinand sectei hlistilor. Ulterior, ca apropiat al familiei tarului, casa lui (in acelasi timp si asaltat cabinet de tratament) era continuu supravegheata, iar notele oficiale ale celor ce asigurau filajul confirma numeroase cazuri de reusita. Asta ca sa nu mai spunem de fisele medicale ale celor ce monitorizau starea tareviciului Alexei si care la randul lor atesta limpede o imbunatatire miraculoasa a starii de sanatate a acestuia dupa intrarea lui sub obladuirea calugarului nebun. Aceaste scene si comentariile care le insotesc au fost trunchiate.

- este scoasa cu totul din film scrisoarea premonitorie (si profetica) a lui Rasputin, ca si toate celelalte date (punerea in ordine a afacerilor si redactarea unui testament) ce confirma ca acesta a presimtit apropierea unui sfarsit violent, atat lui cat si Romanovilor :"Scriu și las în urma mea această scrisoare la Sankt Peterburg. Simt că voi părăsi această viață înainte de 1 ianuarie (1916-n.a.)....[..]  Țar al pământului Rusiei, dacă vei auzi sunetul clopotului care îți va spune că Grigori a fost ucis, trebuie să știi asta: dacă rudele tale mi-au provocat moartea, atunci nimeni din familia ta, adică nici unul dintre copiii tăi sau dintre rudele tale nu vor mai rămâne în viața pentru mai mult de doi ani. Vor fi uciși de poporul rus. ( s-a intamplat intocmai – n.a.) [..]Voi fi ucis. Nu mai sunt printre cei vii. Roagă-te, roaga-te, fii puternic, gândește-te la familia ta binecuvântată. -Grigori" (Rasputin a fost ucis in noaptea de 16/17 dec. 1916, iar autenticitatea scrisorii – care s-a pastrat-  e confirmata din mai multe surse, dar si grafologic – n.a.)

- scena asasinatului, care a avut in vedere varianta (exista mai multe, cu diferente mari intre ele) in care Rasputin este otravit cu doua tipuri diferite de otrava, impuscat de 11 ori (doua in cap) cu mai multe arme de diferite calibre, aruncat de pe un pod in Nerva inghetata (echivalent caderii pe o placa de beton) si apoi printr-o copca in apa raului, in care a si fost gasit, inecat( !), incercand sa scape....prin inot (bratele in pozitie verticala); este reorganizata prin ciuntire, ramanand doar otravirea si impuscarea (doua arme, cinci focuri, unul in cap) dupa care pelicula sare imediat la procesiunea de inmormantare.

- plotul original contine cadre echilibrate ce dovedesc influenta negativa, badaransimul si viata destrabalata a lui Grigori Yefimovici, dar si cadre care il justifica, il umanizeaza si ii dau circumstante. Cele mai multe dintre cele din urma insa, sunt extrase din film de cei ce au prelucrat versiunea din link.
Chiar si asa filmul de aici merita vazut....


Grigori Rasputin, supranumit "calugarul diavolului", a facut mai multe prorociri, iar unele dintre ele chiar s-au indeplinit. Printre ele se numara revolutia bolsevica, asasinarea tarului, aselenizarea, dar si disparitia comunismului. Celebrul monah rus a avut una si pentru anul 2013, cand a prezis ca va avea loc Apocalipsa, sfarsitul lumii. Acest lucru ar trebui sa se intample pe data de 23 august 2013, cand  un foc va veni din cer si toata lumea va arde. Nicio fiinta nu va ramane in viata. Dupa acest episod, pamantul ar urma sa fie un loc gol, pustiit.  Jurnalul National
avatar
The Dude

Mesaje : 4252
Puncte : 4367
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Dum Dec 18, 2016 6:30 pm





Hugo
Martin Scorsese - Hugo (2011)



“Stuff your eyes with wonder. See the world. It's more fantastic than any dream made or paid for in factories.” Ray Bradbury.



In evolutia lui, cinemaul a cunoscut periodic etape dramatice ce i-au influentat cursul devenirii producand spectaculoase busculade in orientare......si devastatoare rasturnari de valori.

Trecerea de la filmul mut la cel sonor, de la pelicula alb/negru la color, modificarea cadentei de filmare de la 16-18, la 24 de imagini pe secunda, trecerea de la formatul redus la proiectia cinemascop si mai apoi la filmul panoramic cu pelicula de 70mm, sunetul stereofonic, apoi cu opt canale, apoi cu 52...cinemaul digital...Toate aceste momente au avut uriase consecinte si au afectat grav cursul istoriei celei de-a saptea arte, dar si vietile celor implicati in industria cinematografica.



In Hugo, logica lui Scorsese e una foarte simpla: prin afirmarea tot mai imperativa a filmului 3D ne aflam exact intr-unul dintre aceste momente de cotitura.



In pragul noului inceput si in mod festiv, traditional....e o datorie de onoare sa comemoram pionierii acelor zile in care filmul abia se nastea; si in care, promotorii lui, foarte putin obisnuiti cu schimbarea,  au trait infinit mai intens  descoperirile  epocii si incercarile impuse de ele.



In doua vorbe filmul este un omagiu generos adus personalitatii lui Georges Melier, artizan incontestabil al conceptului de cinema spectacol si parinte legitim, alaturi de fratii Lumniere, al cinematografiei mondiale.



E un mare mister, dar si o imensa surpriza (placuta pana la extaz) sa constati ca manusa unei asemenea provocari, necesare si obligatorii, a fost ridicata tocmai de Martin Scorsese, un veteran care ne-a obisnuit cu un cu totul alt gen de film si cu o cu totul alta atitudine de platou. Poate ca din aceasta intriganta necorelare s-a nascut si simpatia (aproape unanima) a criticii fata de Hugo, un film realizat in cea mai mare parte a lui direct in format 3D, atata vreme cat multe alte productii apartinand unor directori specializati in aceasta tehnica, se marginesc doar  sa adauge efectele respective, mult mai comod,  in faza de post procesare.



De plot nu zic nimic. E un film basm, asa ca...
Basmele nu pot fi relatate succint: ele se povestesc intonat si trebuiesc musai urmarite pe firul lor.

Iar povestea lui Hugo e cel mai bine spusa de filmul pe care va invit sa il vedeti...musai in 3D.





Mai atrag doar atentia la metaforele utilizate de regizor, ce contin trimiteri aluzive la multe din scurtmetrajele lui Melier si Lumiere, si la fermecatoarea  paralela alegorica  dintre mecanica, mecanisme, cinematica si cinematografie.

Povestea automatonului (robot/ceasornic) atat ca concept (un angrenaj complicat de orologerie care poate sa scrie; pana la urma sa reproduca o activitate umana pur spirituala) cat si ca evolutie  a lui in naratiune (este pe rand pierdut, distrus, reconstruit, reactivat), reprezinta  o impresionanta parabola ce pleaca de la sintagma propusa de Henri Bergson in Rasul “Du mécanique plaqué sur du vivant...” si care identifica cate un mecanism precis si distinct in orice fenomen ori creatie ce provoaca rasul.




Du-te sa vezi un 3D magnific
Daca iubesti arta cinematografica ai chiar o obligatie sacra de onorat facand asta.


Picanterii:

-Pelicula abunda in aluzii punctuale la o sumedenie de productii arhicunoscute din perioada de debut. Cel mai dedicat fan a lui Scorsese a reusit sa identifice 154 dintre ele...Cinematogrferul spune ca r fi cel putin dublul. De la scena notorie a atrnatului de acele unui casornic si pana la cadrele din gara... fiecare are libertatea de a le cauta singur pe celelalte


the making of:









avatar
The Dude

Mesaje : 4252
Puncte : 4367
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Dum Ian 15, 2017 1:00 pm









Ziua şacalului
The Day of the Jackal - Fred Zinnemann (1973 )




Fred Zinnemann (High Noon, Oklahoma!, The Old Man and the Sea, A Man For All Seasons)   a fost un director de cinema cu o pronuntata aptitudine pentru realism si pentru autentic. A vrut sa devina muzician, insa a studiat dreptul si a ajuns cameraman din pasiune pentru tehnica. Studiile de film le-a facut tarziu, in America, iar notorietatea l-a luat in primire ca pe un autor de gen noir (desi intre realizarile sale de succes se numara productii western, aventuri, istorice, drame, etc.)



The Day of the Jackal a fost socotit un precursor al stilului Thriller, adica acel amestec de suspans, tensiune si actiune, care te tine cu sufletul la gura printr-o poveste plina de dezvoltari inlantuite, sprijinite unele pe altele, si care pun spectatorul la treaba, fortandu-l sa retina amanunte, detalii, semnificatii. Insa nu numai asta, transpunerea pe pelicula a nuvelei lui  Frederick Forsyth (ea insasi un imens succes) preia cumva de la autor stilul jurnalistic, seriozitatea documentarii, iar rigoarea de platou da impresia unei reconstituiri fidele. Intr-adevar The Day of the Jackal e construit pe o intamplare adevarata si respecta fidel etapele unui caz bizar, cu multe necunoscute si care a ramas tăinuit opiniei publice, pana la acest film; lucrurile lamurindu-se insa abia atunci cand Václav Pavel Borovička, un romancier (kriminalist/economist ceh) a decis sa il puna pe tapet, cu studiu de arhiva, ceva mai multe interpretari, dar intr-o forma romantata.



E vorba despre cel mai serios atentat la viata presedintelui Charles de Gaulle, impotriva caruia au fost organizate 31, toate soldate cu esec: omul a murit la 79 de ani privind o emisiune la televizor.



Desi nu a stralucit prin grandoare, fast, sau prin vreo organizare spectaculoasa, planul sacalului a fost cel mai aproape de a reusi.  O stranie coincidenta de ultima secunda i-a intors insa cursul..Filmul nu ne spune despre ea. Preocupat sa consolideze pozitia investigatorului, amanuntul care a dus la descoperirea tragatorului nu este relatat, insa narativul pastreaza tot restul adevarului faptic, si mentioneaza onest ca atunci cand a fost ucis un cartus fusese deja tras de catre atentator.



Cel de al 26-lea atac impotriva presedintelui francez (desi rezultat al unei ample conspiratii) a socat prin simplitate, prin eficienta solutiilor si prin discretia absoluta a personajului principal, despre care, intocmai ca si in film, nu s-a stiut niciodata nimic.



La fel ca nuvela, The Day of the Jackal a provocat la vremea lui importante dezbateri etice, caci daca volumul lui Frederick Forsyth i-a servit ca mijloc de inspiratie celui mai periculos terorist (Ilich Ramírez Sánchez, cunoscut mai ales după numele Carlos Șacalul, adoptat dupa lectura cartii), filmul a devenit repede material didactic pentru retelele de spionaj, practicantii de activitati criminale, teroristi si/sau urmariti general. Caci ei au putut sa invete de aici, avantajele comportamentului retras, al deghizarilor, substituirilor de persoane, modul de operare al politiei atunci cand cauta un individ, felul in care poate fi dejucat un dispozitiv de paza si protectie; dupa cum au putut afla despre existenta falsificatorilor profesionisti de documente, a armurierilor artizanali, dar si cam care ar fi mediile  pe unde acestia ar putea fi aflati.



Realizarea regizorului Zinnemann a avut insa si alte consecinte, in Franta ea a declansat importante schimbari in regulamentele eliberarii documentelor de identitate, in Italia a introdus un sistem nou de urmarire a turistilor, iar in Anglia a produs emiterea unor dispozitii speciale de radiere din evidentele directe, pentru decedati.

Filmul asta e pur si simplu superb. Este un adevarat curs de cinematografie si o importanta lectie despre felul in care se poate realiza o ecranizare; cele 143 de minute trec pe nerasuflate, iar derularea prin dozaj progresiv a intensitatii evenimentelor e impecabila.



Mai mult decat soarta incercarii ratate, de inventivitatea si felxibilitatea celui urmarit, de dedesupturile si fisurile unui aparat administrativ cu mari inertii, impresionant pentru oricine este perfectul anonimat al asasinului caruia nimeni nu a reusit sa ii atribuie o identitate, nici macar vag…Du-te sa vezi ziua sacalului…povestea unui profesionist care  aproape ca a reusit…


Picanterii:

-in cadre separate, pe parcursul proiectiei apar 31 de imagini cu ceasornice. Este si aici o obsesie, Zinnemann insereaza in toate filmele sale astfel de poze intr-un mare respect fata de timp; egalitatea dintre numarul de atentate si numarul aparitiilor nu este intamplatoare.

-filmarile de la serbarea sunt autentice, iar arestarile care au loc au fost pentru spectatori evenimente percepute ca reale. De asemenea, actorul care il joaca pe presedintele de Gaulle a fost intampinat de multime cu acelasi entuziasm ca adevaratul presedinte diferentele de fizionomie si atitudine fiind foarte greu de depistat.

-desi in film se sugereaza ca Sacalul ar fi fost un mercenar, ori fost luptator al legiunii straine, in cartea lui Borovička el este creditat ca fost/actual ofiter de informatii, mascarea identitatii fiind una perfecta si impenetrabila.

-utilizarea calibrului .22 Magnum este fidela evenimentelor. In aceea perioada calibrul .22 era preferatul executiilor dispuse de serviciile secrete...un fel de semnatura.

-pentru rolul din film producatori si-ar fi dorit un nume de rasunet. Michael Caine, Jack Nicholson si Roger Moore au fost solicitati, insa Fred Zinnemann a insistat ca el sa ii fie atribuit lui Edward Fox, un debutant, in ideea anonimatului pe care personajul il presupunea.

-filmul a avut un remake jenant - The Jackal (1997) cu  Bruce Willis, Richard Gere, Sidney Poitier in rolurile principale



making of:





avatar
The Dude

Mesaje : 4252
Puncte : 4367
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Lun Ian 23, 2017 2:40 pm








Începutul
Inception - Christopher Nolan (2010)




"Is this not a strong, beautiful metaphor for the cinema and its power of illusion?"


Ce se mai fura in  lume ? ....... pai potrivit lui Christopher Nolan (Batman Begins, Prestigiu și Cavalerul negru) intr-un viitor nu foarte indepartat se vor fura visele. Bine, ele se fura de multa vreme, insa in curand, hoti specializati se vor apuca sa iti cotrobaie prin subconstient, alegand de acolo tot ce poate avea vreo valoare. Pentru asta, un minim de aparatura (incape intr-o servieta) si o echipa in care musai un arhitect ce trebuie sa refaca ambientul necesar visului celui care va fi jefuit.

Inducerea starii de somn e realizata de un alt specialist, abil cunoscator al drogurilor ce nu contamineaza visarea; care sa actioneze imediat si numai atat cat e necesar.

Daca situatia o impune, un partener te va putea insoti.
Iata asadar formula unei trupe complete si minimale pentru o asemenea isprava.





Nu suna rau deloc, iar ideea e imbogatita de detalii la fel de valoroase precum alterarea scurgerii timpului, caci cinci minute de vis echivaleaza cu o ora de veghe, iar moartea in timpul reveriei corespunde trezirii.





Noua ani i-au trebuit lui Christopher Nolan sa lucreze la acest scenariu, care  a reusit sa obtina in numai 80 de pagini un buget de 160 de milioane de dolari: dar a meritat, caci filmul sau Inception e o impresionanta realizare.





Plotul e extravagant...Hotii de visuri (din ecranizarea sa) primesc o misiune ce pare imposibila: aceea de a implanta un gand in constiinta cuiva, sugestie ce urmeaza sa devina opinie si care in final va genera actiuni intr-o anumita directie; una care sa favorizeze interesele celui ce finanteaza banda de delicventi…Suficient de complicat ?

Ei bine daca vi se pare simplu adaugati la plot starea de visare simultana pe trei niveluri (vis, in vis, din vis) cele trei dimensiuni ale timpului, diferite pentru fiecare nivel…dar si faptul ca cel in mintea caruia se umbla este instruit sa faca fata unor asemenea atacuri…iar subconstientul lui are pregatite echipe protectoare, bine antrenate, de bodyguarzi gata de  infruntat…



Reprosurile care acuza productia de un  story mult prea incalcit sunt in mare parte justificate, asa ca pentru a pastra spectatorul in fata ecranului, pe intreaga durata a celor 148 de minute, Christopher Nolan e obligat sa stabileasca o cursivitate  incarcata de suspans si neprevazut, supradozata cu efecte de calculator  socante. Aglomerarea de date are si ea nevoie de reluari succesive ale temei si de explicatii repetate, care pentru cel ce a venit pregatit la aceasta vizionare ar putea fi stanjenitoare.





Nu e prea multa cinematografie in Inception, insa e multa filozofie, mult pitoresc si inca si mai mult farmec. Prelucrarile de imagine cu iluzii de un rar inedit, suplinesc de minune lipsurile destul de insemnate ale peliculei, facand-o sa arate bine de tot in ansamblul ei.

Atat despre spectacolul, story si narativul productiei asteia, bine controlate si atent echilibrate.

Sa zicem doua vorbe si de frumusetea ei…ca are si asa ceva. E o minunata poveste de iubire, in care el si ea construiesc un oras, de fapt o intreaga lume, pe taramul visarii, o lume pe care o locuiesc impreuna cu atat nesat incat incep sa se indoiasca de realitate, de existenta .... sau poate chiar de utilitatea ei.



Toti iubitii isi construiesc o lume numai a lor, dar fiecare din ei o locuieste de unul singur pe a sa, umpland golul cu imaginea celui/celei pe care o indrageste..Chiar si cand viseaza impreuna indragostitii nu isi locuiesc reciproc lumea inchipuita…Cei doi protagonisti ai acestei intamplari insa reusesc exceptionalul exercitiu, desigur in mod metaforic.





Desi privelistea personajelor aflate in letargie, dar foarte active in alta parte, are certe rezonante in The Matrix, aceasta e singura asemanare, pentru ca acolo totul e controlat de un imens calculator, iar aici numai de labirintul mintii celui care viseaza.





Ultima secventa a filmului imi pare o gaselnita extraordinara...Un titirez care se invarte, si care prin rolul totemic, ne spune in felul asta ca da...in ciuda a toate prin cate am trecut mai bine de doua ceasuri: Da...traim in realitate si nu in vreo fantezie....

"Behind him, on the table, the spinning top is STILL SPINNING. And we – FADE OUT"


Du-te sa vezi un film absolut magic, nu doar ca sa aflii ce se mai fura prin lume...
.... ci ca sa stii cum sa iti poti apara visele de hoti…de hoate…





Picanterii:

Scena colidorului ce se roteste a necesitat constructia speciala a unui décor lung de 30 de metrii ce putea fi invartit in jurul axei sale..a fost nevoie de aproape doua saptamani pentru ca actorii sa se poata obisnui cu miscarea culoarului si sa poata ramane in picioare pe timpul filmarilor. De asemenea scena exploziei din visul Ariadnei nu a folosit niciun material pirotehnic ci doar nitrogent presurizat.




making of:










avatar
The Dude

Mesaje : 4252
Puncte : 4367
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Dum Ian 29, 2017 3:00 pm







Secretul din ochii lor
The Secret in Their Eyes  / El secreto de sus ojos - Juan José Campanella (2009)


Ti s-a intamplat si tie...Sunt evenimente pe care le simti intr-un anume fel, insa constrans de imprejurari, renunti repede la punctul tau de vedere, ce pare in afara oricarui context si aparent nu-i sustinut de niciun argument...Si asta mai ales in chestiuni pe care le socoti marginale si lipsite de vreo importanta majora. In mintea ta insa, perceptia ramane asociata amintirii, iar cu trecerea timpului ea reuseste chiar sa se substituie versiunii oficial adoptate...

Te trezesti evocand cutare, s-au cutare caz, numai din propria perspectiva...una pe care nu ai impartasit-o niciodata, nimanui, si care contravine flagrant imaginii general convenite.....Esti cel mai ades apostrofat....

Dar cum e cand toti ceilalti au experimentat identic episodul, l-au sesizat similar, si-au ascuns gândul de restul si s-au aliniat din comoditate unei variante optime..lesne de digerat...confortabila si relaxata ??

Ce fel de trezire ar urma la o ulterioara reconsiderare ??





Benjamin Esposito e deja pensionar si ar vrea sa devina scriitor...Se gandeste sa puna in pagina un dosar la care a lucrat cu 25 de ani in urma iar, din nevoia acuratetei impuse stilului criminalistic, ii solicita sprijinul fostei sale colege Irene Menéndez Hastings. Exercitiul care urmeaza se desfasoara dupa reteta reconstiturii...Totul e reluat din punctul zero, dar nu poate urma acelasi circuit.




Perceptia intima, diferita si tainuita a lui Esposito s-a instalat in creierul sau datorita nuantei unei priviri...O privire ce i s-a parut altfel... o privire ca un auto-denunt.





Intr-o stare de superlativa epifanie regizorala Campanella exploateaza la maxim generozitatea acestei teme, sugerand in ultimele secvente ale filmului raspunsul la intreaga sarada...tot prin utilizarea unei priviri, in care insereaza aluzii si insinuari capabile sa leage toate probele adunate pe parcurs... Magnifica rezolvarea.





Cinematografie calculata precis, cu putine extravagante (la fel de putine ca si abaterile de la clasicismul filmelor noir); suficiente preluari cuminti si, nu in ultimul rand cu personaje foarte riguros departajate in individualzare (mai rar pe ecrane in ultima decada).



The Secret in Their Eyes e o pelicula psihologica de mare angajament cu notabile subtilitati.



Du-te sa vezi ...sau mai exact: du-te sa inveti cum si mai ales cat sa oferi incredere intuitiei..
...sau poate: in ce fel fiinta te vinde, prin gesturi incontrolabile, atunci cand nu e de acord cu actiunile tale..



Picanterii:

-Guillermo Francella era la data turnajelor un foarte popular comedian al Argentinei; pentru al il putea separa de imaginea satirica, nepotrivita personajului pe care urma sa il interpreteze Juan José Campanella i-a cerut acestuia sa isi barbiereasca mustata, pe care Francella o purta de mai bine de 20 de ani. Actorul s-a conformat.

-The Secret in Their Eyes este al doilea film argentinian care a castigat vreodata Oscar si al doilea film a lui Campanella nominanlizat la premiile academiei.

-traducerea englezeasca a titlului face o mare nedreptate productiei. Termenul original (cuvantul spaniol "sus") insemnand nu doar "din ochii lor" ci si "din ochii lui" sau "din ochii ei"



making of:





avatar
The Dude

Mesaje : 4252
Puncte : 4367
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Sam Feb 04, 2017 1:45 pm








Khrustalyov, mașina mea!
"Khrustalyov, My Car!" / "Khrustalev, mashinu!" -  Aleksei German (1998)




Produs in anul 1998, sub bagheta remarcabilului Aleksei German (autorul peliculei devastatoare "My Friend Ivan Lapshin") filmul a fost imediat catalogat de critica mondiala drept unul dintre: "Ten Best Soviet Movies of All Time" .

Este in mare parte si meritul scenariului impecabil, semnat in egala masura de Svetlana Karmalita si..... Alexei Gherman (scenariu ce dezvolta in esenta tema istorioarei "Intr-o camera si jumatate" apartinand poetului dizident Joseph Brodsky).



Coproductia franco/rusa (de tip neo-realist) reia distant una din obsesile mai vechi ale regizorului: dramele  perioadei staliniste. In asta, e vorba de un doctor eminent, adulat, arestat, torturat, abuzat sexual, exilat si apoi, oarecum reabilitat. Plotul nu inseamna totusi mare lucru aici, el reprezentand doar un suport menit sa puna in valoare tipologii extreme si fabuloase.

Scoala lui Tarkovsky si influentele acestuia sunt mai mult decat evidente. In plus , printr-un talent foarte rar, vecin cu genialitatea, personaje precum Stalin, Beria si cel din rolul principal, neurochirurgul si generalul Yuri Glinsky sunt puternic creionate prin doar cateva aduceri de condei. E latura cea mai puternica a narativului.



Intr-o atmosfera de cosmar (nebunie, paranoia si absurditate) amplificata prin optiunea alb/negrul a proiectiei, vedem practic o analiza viscerala a stalinismului, disecat profesionist, tipicar si fara menajamente; prin fata ochilor nostri se perinda episoade  dure, haotice, intr-o intriga incerta in care apar parabolic si frecvent, personalitati marcante ale literaturii rusesti... sustinand din off demersul.





Secventele fara legatura si tonul isteric, alternate intr-o succesiune ce nu se supune niciunei logici, fac ca acest spectacol sa nu fie usor de urmarit si asa, insa abundenta simbolurilor supra-saturate in aluzii subtile restabilesc un echilibru necesar ce iti interzic sa abandonezi vizionarea. Scenele violului generalului aflat in drum spre gulag si cea a morti lui Stalin sunt complet psihedelice avand un puternic impact emotional.



Vulgaritatea si brutalitatea domina doar metaforic ecranul, caci in "Khrustalyov, My Car!" e mai ales vorba despre putere si despre fluctuatiile sale....vedem, una dupa alta, secvente in care medicul Glinsky, el insusi un dictator, isi oralizeaza asistenta, apoi este sodomizat, dupa care reabilitat cu onoruri...Pe de alta parte lui Stalin ii este refuzata ultima respiratie...Pe patul de moarte, el isi da duhul....printr-un part.



Cinematografic sunt preferate cadrele lungi cu unghiuri ce surprind prin inventivitate si spontaneitate.
Fara sa intrebuinteze culorile  German exploateaza la maxim potentialul imaginilor ce stralucesc literalmente in negrul masinilor KGB, sau in albul imaculat al zapezii de pe strazile Moscovei..



Nu cred sa existe pe undeva o radiografie mai elocventa a stalinismului decat in "Khrustalyov, My Car!"...si nici vreun luptator mai dedicat cauzei si mai meticulos in metoda ca German, militand impotriva totalitarismului.

E un film pe care trebuie sa il vezi...
Du-te si fa asta.. e free pe net.
Zau ca-i o lectie pe care chiar trebuie sa o primesti.






Picanterii:

- Aleksei Yuryevich German a lucrat sapte ani la realizarea acestei capodopere ce contine importante amanunte autobiografice. Este filmul de care s-a simtit cel mai atasat si de care a fost cel mai mandru.

- "Doctor's plot", conspiratia medicilor, a fost o actiune de epurare, ce a avut loc intr-adevar si care s-a consumat prin persecutia severa a unui numar insemnat de cadre medicale (preponderent evrei). A fost initiata in urma suspiciunii paranoice a lui Stalin, ca ar putea fi ucis chiar de catre cei ce ii protejau sanatatea prin preventie.

- Pe data de 21 February 2013, German moare in St Petersburg, lucrand la cel mai grandios proiect al sau: o adaptare dupa nuvela fratilor Strugatskii (cei care au scris si Picnic la Marginea drumului, dupa care s-a realizat "Calauza" lui Tarkovsky). Publicata in 1964 "Tare greu sa fi Dumnezeu" este o poveste SF, in care un savant nimereste pe o planeta indepartata, aflata la un nivel de ev mediu. O recomand ca lectura.







Making of:





avatar
The Dude

Mesaje : 4252
Puncte : 4367
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Vin Feb 10, 2017 9:35 pm







Masacrul din Texas
The Texas Chainsaw Massacre - Tobe Hooper (1974)



But, had they lived very, very long lives, they could not have expected, nor would they have wished to see as much of the mad and macabre as they were to see that day.




Bugetul final al acestui cel mai bun film horror facut vreodata* a fost de 300 000 de usd, iar beneficiul inregistrat la numai un an de la difuzare a depasit cu putin ... 30 de milioane de dolari, pelicula urcand astfel si pe unul dintre primele locuri al clasamentului celor mai rapid profitabile investitii din industria cinematografica de la aceea vreme.

                                                     



Ca sa te poti incadra intr-o asemenea reteta "la blana", trebuie sa filmezi zi si noapte (non stop - rationalizand la maxim  cheltuielile cu inchirierea echipamentelor, caci nu poate fi vorba sa cumperi ceva). Nu iti poti permite decoruri, artisti profesionisti cunoscuti, o critica adecvata, o promovare eficienta, ori distribuitori seriosi...Si inca, din cauza continutului extrem de violent, ecranizarea ta trebuie sa faca fata cenzurii din multe state si tari, care, cel mai probabil ii vor refuza, ori limita piata (lucru ce s-a si intamplat).

Atunci cum Dumnezeu de a reusit ?

Sa fie pentru ca acest film chiar este intr-adevar cel mai bun horror facut vreodata ?




Desigur dintrun motiv apropiat, insa ar putea fi la superlativ prin simplul motiv ca a respectat cu strictete toate prescriptiile esentiale ale genului :

1.Din punctul de vedere scenografic si structural narativ: continuitatea asasinatelor, utilizarea la comiterea lor a unor scule si unelte puternice si impresionante (drujba cu sistem de protectie anulat); prototipul asasinului urias, miscandu-se "in reluare",  de tip Frankenstainian, depersonalizat, fara chip (el poarta permanent o masca), lipsit de un motiv plauzibil pentru actele sale...Apoi costumele si machiajul, decorurile inspaimantatoare (mobila din oase de om), tipologia caracterelor familiei de asasini, etc.



2.Din punctul de vedere al tehnicilor de cinema : eclarajul  in preponderent obscur, segmentarile brusce si alternanta montajului, parcursul camerei de filmat in scenele cheie, filmatul din mana, coloana sonora care evolueaza in limite foarte largi, silind spectatorul sa isi ascuta auzul in scenele de maxima tensiune (pentru a surprinde cea mai fina miscare) ca sa il poata violenta apoi instant, in secunda imediat urmatoare, prin dezlantuiri cu valori de volum dincolo de limita distorsiunilor maximale.



3.Din punctul de vedere al productiei : o campanie de promovare  modesta, economica, dar extrem de agresiva si gradual dozata (pe masura ce se apropia lansarea pe piata); un trailer incitant realizat in stilul buletinelor informative, o lozinca geniala : The Texas Chainsaw Massacre... AFTER YOU STOP SCREAMING, YOU'LL START TALKING ABOUT IT...lansarea in cea mai adecvata perioada (apropierea sarbatorii Halloweenes)

                                                 




Du-te sa vezi un film foarte bine facut, indiferent daca ai decis (pripit, arbitrar si aprioric) ca el apartine unei categorii pe care nu o agreezi.






*Catalogarea apartine criticii si as fi de acord cu ea numai in eventualitatea in care Tacerea Mieilor si Shining ar fi intr-adevar pelicule care sa faca parte din alt gen; iar filmul Alien nu ar fi decat un SF.




Picanterii:

- Tobe Hoope avea sa declare ca ideea filmului i-a venit asteptand la o coada nesfarsita,  intr-un magazin de unelte... Ochii i-au cazut atunci pe o drujba...

- John Larroquette, naratorul primelor secvente, a fost platit pentru prestatia sa cu un cui  (tradus = un joint de marijuana).

- In mod surprinzator este unul dintre filmele horror cel mai putin sangeroase din totdeauna. Acest fapt se datoreaza grijii producatorilor de a incadra calupul in clasa "PG" un standard cu o mult mai larga distributie si difuzare.

- Pe coloana sonora, atent elaborata, au fost inserate frecvent inregistrari digitale sugerand reactii ale animalelor aflate in salile de sacrificiu ale abatoarelor.

- O poveste inca insuficient clarificata pretinde ca The Texas Chain Saw Massacre nu este decat o frauda. Prin ea producatorul mafiot  Louis Peraino ( zis "Butchie") ar fi incercat doar sa spele banii proveniti din succesul peliculei porno (de referinta)  Deep Throat (1972). Cand New Line Cinema a achizitionat drepturile de difuzare, toate aceste acuze au fost retrase.

- filmul a avut un remake ( sau poate o continuare) in anul 2003. Consideratiile din cronica se refera numai la versiunea originala din anul 1974.






making of:







avatar
The Dude

Mesaje : 4252
Puncte : 4367
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Vin Feb 17, 2017 8:50 pm







Câini
Câini - Bogdan Mirică (2016)




Dupa ce ne-a impus (prin postul HBO) un serial jenant sau poate chiar penibil (Umbre), mandru pana la exaltare de esecul evident, Bogdan Mirică isi incearca la hazard norocul si pe lung metraj. Nu schimba multe nici pe fondul scenariului, nici in abordare, nici in stil...dar din pozitia de perdant face cateva greseli fundamnetale care il salveaza: ofera roluri importante unui Gheorghe Visu (Hogas) si unui Dragos Bucur (Roman).





In plus alegerea lui Andrei Butica  pentru cinematografie (pozitia copilului, moartea donumului lazarescu) trimite productia in zona celor de luat in seama (de unde si nominalizarea pentru categoria Un certain regard a Festivalului de Film de la Cannes 2016.  





Cu puternice rezonante din No Country for Old Men, filmul  evolueaza intr-o nota western aparte (sesizata si de critica). Reuseste insa doar partial prin mijloacele de gen, atat atmosfera cat si tensiunea gradata propuse (ca sa fim onesti: in doze ingenios repartizate).

Pana la un punct ai chiar speranta vizionarii unui narativ elaborat, cu dezvoltari imprevizibile, insa Mirică n-are curajul sa continue aproape nicio idee.



Bref, e vorba de o retea de contrabandisti, ce reactioneaza violent la o posibila amenintare din afara ei. La capitolul alegorie (subtire exploatat) notam simbolurile explicate atent, ca la prosti: oraseni=caini, Politia=caine, ordine=supunere/asuprire, in opozitie cu traficant=haiduc=libertate..



Mai retinem si replica valoroasa pusa in gura lui Samir: "Imi e frica de Dumnezeu...dar si lui ii e frica de mine.." pe care Mirică o arunca in joc, dar cu care nu stie sa faca mai multe in ciuda potentialului considerabil...





Asta nu e o pelicula care sa devina interesanta prin investitia din ea, prin spectaculozitate, suspans, imaginatie debordanta, inventivitate.. E captivanta mai ales prin ce nu si-a propus.

Habar n-am cum reuseste ...dar tu Du-te sa vezi cu ochii tai... e foarte posibil sa afli mai mult.


Picanterii:

- regizorul avea sa confirme tarziu caracterul autobiografic al plotului.

- cinematografia lui Andrei Butica e fascinanta si pentru ca vrea sa se aliniaza celor mai noi curente ale academiei de film americane, resusind sa expuna cadre pe care nu le arata. Sunt aproape convins ca Butica are un viitor  care va surprinde pe cei mai multi..

- departamentul sound, alcatuit din Ferdinand Bouchara - editor; Samuel Cohen - mixer; Mirel Cristea - foley recordist; François Lambert - mix technician; si nu in ultimul rand:Marie Mougel - boom operator (cel care tine girafa), merita amintit din toate punctele de vedere, caci acesta ar putea fi primul film romanesc cu o coloana sonora de nivel super-pro;

- filmarile s-au realizat in Giurgiu, Teleorman si Buzau; alegerea locatiilor a creat multe controverse in randul producatorilor si a starnit acuze legate de interese pecuniare.







making of:





avatar
The Dude

Mesaje : 4252
Puncte : 4367
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Sam Feb 25, 2017 4:46 pm







Jocuri Stranii
Funny Games - Michael Haneke (2008)





"Anyone who leaves the cinema doesn't need the film, and anybody who stays does." - Michael Haneke.




Formatia intelectuala a lui Haneke, ce include studii aprofundate din filozofie, psihologie si teatru, e valorificata aici inca din debutul peliculei, la intreaga capacitate. Un melanj de gen, in arta e rar .... insa oriunde si-a gasit loc, n-a fost niciodata mai bine  "pus in pagina".

Asta e si motivul pentru care, din primele secunde ale ecranizarii ne trezim (placut) "arzvarliti" de-a dreptul intr-un exceptional experiment psihologic, abil controlat emotiv dupa o reteta care printre ingredientele ei mizeaza aproape totul (atent portionat, magic, in egale masuri) pe sadismul de pe ecran, pe mazochismul ce isi face loc inluantrul tau, dar si pe un ambient pervers, ce castiga prea usor intregul narativ.

Funny Games e o geniala manipulare....





Pe scurt despre plot ??.....Doi tineri preiau in captivitate, politicos si metodic, o familie ce se pregateste de weekend. Pe durata proiectiei o abuzeaza, violenteaza, agreseaza sub toate formele, pentru ca in final sa o ucida. Dupa ce in prealabil a facut acelasi lucru cu familia vecina si intentionand sa faca la fel cu cea care urmeaza (filmul e circular; incepe cu o instaurare de tip intermediar, si se termina imediat ce noua garnitura de victime este abordata dupa acelasi ritual).

Nu e un spectacol pe care te duci sa il vezi, ci un proces kafkian la care esti citat, si caruia trebuie sa ii faci fata pe nepregatite, de pe banca juratului, surprins de postura, dar si de diversitatea si incarcatura unui rechizitoriu neasteptat.





Funny Games nu te lasa de capul tau nicio secunda de dupa generic. Din clipa, dincolo de care devine limpede pentru toata lumea ca este vorba despre o descindere si de un joc criminal elementar, Paul (personajul central) isi intoarce chipul spre camera (uitand de conventia cinematografica esentiala cineast/public) si te provoaca direct, fara menajamente, metafora, ori artificiu; iti impune tie personal sa iei parte la un pariu fara miza, disproportionat, aberant si haotic.....Te transforma fulgerator in participant activ la poveste.... Te implica empatic si decizional...





Esti astfel luat la randul tau ostatec in tot ce va urma; ori poate racolat la complicitatea unor excentricitati tortionare ce-ti satisfac nevoi ascunse, scopuri niciodata declarate pe deplin (de din afara eu-ului), ori refuzate mereu de propria cenzura.





Ca in intreaga sa opera (monumentala) Haneke nu admite prezenta superficialului nici macar in aluzii la ce se intampla pe scena. De aceea, elemente de cadru precum laptele soia din frigider, tipul de celular al eroinei, setul de crose de golf, mancarea pentru caine (ce e din clasa premium), optiunea pentru muzica clasica, posibilitatea de a avea o casa de vacanta, o iola, un caine cu pedigee (golden retriever)...toate sunt markere ce pozitioneaza familia vizata la marginea de jos a burgheziei, acolo unde nici nu o poti invidia, nici nu o poti condamna cum trebuie...dar pe care, intr-un anume fel, nu te deranjaza din cale afara sa o vezi umilita...





Pasajele in care Paul se adreseaza direct audientei, cu zambete insinuante si glumite ironice, punctate inteligent si in cele mai potrivite momente, construiesc un paienjenis ce pare sa opuna spectatorul, evenimentelor: „sunteti probabil de partea lor” intreaba afirmand Paul, dar sugerand in acelasi timp ca el si Peter nu sunt personajele negative, ci doar ca scenariul e cinic... adica ceva ce volens nolens trebuie implinit.






Sa fie foarte clar, in filmul asta, daca alegi sa il vizionezi, esti chiar partitura de suport. La Funny Games  devi fragment important al demersului, desi unele solutii te vor terifia, iar de altele, in mod socant si revoltat, te vei simti capabil...ori in acord cu.





In Funny Games meticulozitatea, detaliul si consecventa tin de paranoia, asa ca  localizarea zonei afective in care show-ul va evolua este ingenios indicata, insasi acapararea ta in distributie fiind angajata  premeditat  si fatis, abia dupa ce mijloacele scenice premergatoare sunt epuizate gradual, atunci cand Haneke isi indreapta tot mai insistent personajele direct si concret spre cei din sala, cu o elocventa dezinvoltura.





Vei  simpatiza, vei fii contrariat, insa nu vei putea niciodata nega corectitudinea flexibila a jucatorilor si nici pe cea a arbitrajului. Caci e pus un mare pret pe astea in contrabalansul etic si moral ce domina sensul larg al intreagii productii. Tehnicile cinematografice  simple cu decoruri calme si reduse in complexitate la un minim necesar, utilizarea excesiva a albului, ocolirea consecventa a  unghiurilor ce coboara, sau urca...tot ce contribuie la formarea secventei, inclusiv moderarea nivelului din coloana sonora, sunt adaptate pentru a echilibra grozavia faptelor relatate...

 



Vrei sa devi obiectul unei introspectii abisale brand Michael Haneke ??? ...Du-te sa vezi Funny Games.

...sau ca sa citam afisul initial, in acord cu observatiile de mai sus: "SEE IT IF YOU DARE !!!"...
Du-te sa il vezi.....daca te crezi in stare.





Picanterii:

- filmul a avut un remake dupa prima ecranizare(in discutie) realizata ceva mai rigid, cu zece ani inainte, de acelasi autor; asta dupa ce productia 1997 a fost un dezastru de amplu rasunet, cei mai multi dintre criticii prezenti parasind ostentativ sala de proiectie de la Cannes  imediat dupa primele minute... (vezi citatele din Haneke).

- Actrita Susanne Lothar s-a aflat intr-o detasare totala si infantila fata de rolul pe care trebuia sa il interpreteze. Haneke s-a cheltuit ore in sir sa o poata convinge sa planga, ori ca sa o faca sa adopte o atitudine in acord cu cerintele personajului. Multe scene s-au tras in peste 25 de duble, iar perseverenta regizorului a ramas in analele istoriei recente a cinematografiei, fiind chiar caricaturizata in una din seriile Scary Movie.

- Haneke a declarat in repetate randuri ca filmul sau a fost gresit inteles si nedrept incadrat in categoria horror, el fiind de fapt un manifest impotriva violentei, si a promovarii violentei din filmul contemporan.

- In opozitie cu celelalte filmari, secventa in care Anna si Georg sunt abandonati de atacatori si lasati in voia lor a fost filmata fara indrumari ori script, dintrun singur turnaj continuu lung de 21 de minute, din care in final s-au pastrat doar 9..... fara montaj.

- asocierile cu Portocala Mecanica a lui Kubrick au facut obiectul unor studii de specialitate, intrucat ele sunt socotite de o inegalabila subtilitate si consistenta, deopotriva. In lumea academica a filmului, acesta reprezinta cel mai mare succes al lui Michael Haneke.



making of:









avatar
The Dude

Mesaje : 4252
Puncte : 4367
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Dum Mar 05, 2017 7:30 pm





Pulp Fiction
Pulp Fiction - Quentin Tarantino (1994)



"....spectacularly entertaining piece of pop culture...a startling, massive success...."




Vorbind cu seriozitate despre impostura si arivismul  din regia de film ajungem, inevitabil si de fiecare data, la cazul suficient de controversat al lui Quentin Jerome Tarantino. un personaj fara studii de specialitate (academic certificate), ba chiar mai mult decat atat: unul ce nu a reusit nici macar sa isi termine liceul, dar care a furnizat totusi celei de-a saptea arte o importanta si semnificativa contributie.

Provenit dintro familie dezorganizata, cu putine componente ereditare de tip artistic (un parinte teatralist obscur, si muzician amator), Quentin are primul contact cu sala de proiectie in frageda copilarie, atunci cand, prietenii ocazionali ai mamei ii cumparau bilete la filme de categorie B sau C, pentru a il putea indeparta de casa.  

Altfel un tip destul de hotarat, la numai 15 ani, ia viata pe cont propriu abandonand colegiul pentru o scoala de teatru, pe care insa o va parasi la fel de subit si de nonsalant.





Ambitiile sale, canalizate initial spre actorie, aveau sa se reorienteze si sa se amplifice in directia cinematografiei abia odata cu angajarea la video-rental-shop-ul numit: « Video Archives » din Manhattan Beach-California.





Detinut si administrat impecabil de Lance Lawson si Dennis Humbert, magazinul era un urias succes in decada ’80 (anii  de glorie ai video sistemelor VHS-Betamax); iar pentru mai bine de un an de zile el avea sa devina chiar cel mai important centru de inchiriat video casete din intrega lume,  confirmat statistic.


Asta explica insa doar in parte strania coincidenta ce a aglomerat in jurul stabilimentului o intreaga fauna de aspiranti la cultura (autointitulata "the archivists") ce avea sa rodeasca, in timp afirmand din randurile ei mai multe nume grele: Roger Avary (scenarist/director - The Rules of Attraction), Daniel Snyder ( producator- Dreams on Spec), Josh Olson (scenarist-A History of Violence), Jeff  Maguire (scenarist-In the Line of Fire), Adam Rifkin (director si scenarist – MouseHunt,Underdog), John Langley (creatorul serialului COPS), Danny Strong (scenarist-The Butler, Recount) si altii.





Ne putem doar imagina impactul unui asemenea mediu asupra tanarului adolescent, debusolat si necunoscator, asaltat dintr-odata atat de oferta gratuita,  nelimitata si tentanta a  rafturilor pline cu productii din toate genurile, cat si de nevoia mentinerii unui nivel al  participari la discutii, corespunzror polemicilor  din jurul sau.





Caci este complexul infruntarilor de idei dintre membrii grupului (ce accelerau patologic interesul archivistilor pentru vizionari cat mai multe si mai diverse) cel care ii impune lui Tarantino un regim intensiv si un ritm epuizant, ce a culminat (dupa propriile declaratii) la  blocarea in fata ecranului timp de peste zece ore zilnic, pe durata unor luni neintrerupte.

Acestei perioade eroice si acestor trairi extreme le datoram filmul Pulp Fiction, dar si intreaga cariera a lui Quentin.



In lipsa educatiei si a unui traseu prestabilit nici nu existau alte posibilitati, iar ideea geniala de a compune un scenariu care sa mixeze cap la cap scene cheie a unor productii selectate aleatoriu (in mare lor majoritate de importanta secundara), nici nu mai pare acum atat de nefireasca, ci mai degraba o consecinta normala a unei conjuncturi fericite.

"The miracle of Quentin Tarantino's Pulp Fiction is how, being composed of secondhand, debased parts, it succeeds in gleaming like something new."

Desi meritul gaselnitei ar trebui sa se imparta proportional suportului oferit de anturaj, iar intr-o mare masura si co-scenaristului Roger Avary, creditul intregului demers ramane atribuit lui Quentin Tarantino, printr-o suita de imprejurari ce elimina elegant si credibil alte posibile pretentii paternale (justificate in opinia mea).



Plecat de la structura unui triptic cinematografic, inspirat din antologia Black Sabbath  - Mario Bava (1963),  Pulp Fiction (fara un nume la acea data) ar fi trebuit sa contina trei filme scurte dupa cateva povestiri distincte scrise de Tarantino, Roger Avery si Adam Rifkin, insa lucrurile au mers prost.

Dupa mai multe alambicate convulsii, abia la doi ani dupa demarare proiectul ajunge sa capete o forma apropiata de cea ce stim azi. Astfel, el a renuntat la cele trei scenarii diferite, ca si la partea ce ii revenea lui Rifkin, contopind si completand lipsa cu scene extrase din alte productii planificate, ori aflate in lucru, la Quentin si Avery separat.

Scriptul are de data asta un caracter neclar si confuz, ce mizeaza totul pe socante descarcari violente de moment, alternate unor scene ceva mai domestice.





Si doar in acest punct poate fi sesizata conexiunea dintre elementele disjuncte ale narativului si fenomenul pulp (activ in publicistica dintre 1900-1950), ce reprezinta acea literatura de aventuri livrata pe tarabele matinale, in serial, si tiparita pe hartie ieftina (wood pulp support, opusa celei de calitate "glossies" sau  "slicks"), iar constatarea redirectioneaza demersul artistic catre un sens si o forma completa…dar ii si sugereaza cel mai potrivit titlu.





Cu o perioada de gestatie care s-a intins pe durata neoficiala a opt ani (oficial, doar patru) si strabatand etape ale devenirii care i-au schimbat radical si compunerea si mesajul (in mai multe randuri) Pulp Fiction apare pe ecrane in 1994 declansand o adevarata panica in randul criticii, consternate la inceput de imposibilitatea incadrarii lui in vreun gen precis. In final, prin excludere, s-au retinut  numai opt (!!) posibile apartenente: post-modernism, noir, neo-noir, comedie, drama, thriller, comedie neagra, fantasy...Pentru restul aprecierilor, confuziile si dezbaterile aprige continua si azi.



Orice ar fi insa, plotul nu e chair atat de complicat precum pare.
Sunt doar sapte segmente mari si late :

1. "Prologue—The Diner"
2. Prelude to "Vincent Vega and Marsellus Wallace's Wife"
3. "Vincent Vega and Marsellus Wallace's Wife"
4. Prelude to "The Gold Watch" (a—flashback, b—present)
5. "The Gold Watch"
6. "The Bonnie Situation"
7. "Epilogue—The Diner"


Prezentate intr-un narativ circular si intr-o dezordine planuita (4a, 2, 6, 1, 7, 3, 4b, 5.), cateva dintre capitole sunt suprapuse (1 si 7), iar doua includ  puncte de vedere alternative (2 si 6).  Fiecare dintre cele sapte parti ale filmului metamorfozeaza scene de referinta  ale unor productii alese pe criterii subiective, ce nu tin cont de cotatiile lor, ori de pozitiile ocupate in clasamentele de specialitate, principalele influente fiind atribuite cineastilor: John Badham, Jean-Luc Godard, Brian De Palma , Anna Karina, John Boorman, Dennis Donnelly, Sheriff Buford Pusser, Sam Raimi, Tobe Hooper, Akira Kurosawa, Sydney Pollack, Robert Houston, David Weisman, Don Siegel, Robert Aldrich; cea mai mare izbanda a lui Pulp Fiction constand  taman in felul in care functioneaza aceasta bizara selectie.





Nu. Quentin Jerome Tarantino nu e un regizor de film nascut peste noapte din talent, ardoare, munca si inspiratie. In fapt, daca luam in calcul intreaga istorie a realizarii acestei extraordinare pelicule, nu putem spune cu mana pe inima nici macar ca lui i-ar apartine integral scenariul, ca sa nu mai zic  nimic de cinematografie.

Nu. Quentin Jerome Tarantino e un scamator, un orchestrator care s-a priceput de minune sa armonizeze si sa fructifice  toate oportunitatile ce i s-au ivit in cale. Un prestidigitator cu o impresionanta dexteritate, caruia frumusetea iluziilor oferite iti da voie sa ii scuzi orice, pentru ca pana la urma, de la un cap sau altul, in platou totul nu-i decat spectacol si magie…


Du-te si vezi intamplarile ce se deruleaza pe traseul continuu al benzi Moebius, ce poarta ţanţoş   numele Pulp Fiction…caci zau, chiar ca ai ce vedea.









Picanterii:

-cuvantul “f**k” este rostit in film de 265 de ori. Pe hanul ancutei fimul asta ar fi fost cenzurat de tot atatea ori.

-dansul dintre Travolta si Thurman, s-a copiat la indigo dupa cel al Barbarei Steele si Mario Pisu, din filmul lui Federico Fellini, "8½", dorind sa fie o alegorie.

-in Pulp Fiction rolurile principale au fost scrise dedicat pentru fiecare actor din distributie, cu exceptia caracterului Vincent Vega (John Travolta) ce ar fi trebuit sa fie interpretat de Michael Madsen.

-intrucat instructiunile de platou ale lui Tarantino au fost sumare, lipsite de importanta si colaterale, cea mai mare parte a responsabilitatilor de turnaj s-a transferat operatorilor, asistentilor si cinematografiei..Cateva scene au fost regizate de alte persoane, intre care si Robert Rodriguez, prieten bun cu Quentin.

-dupa obiceiul deja generalizat al filmelor independente, Tarantino si-a supraincarcat productia cu aluzii, mai reusite, ori mai putin reusite (la mediul sub-culturii pop americane) accesibile numai unui grup restrans de admiratori. Azi, cele mai multe dintre ele sunt ignorate, iar autorul care in mai multe randuri a facut dovada unei moralitati indoielnice, insista ca acolo era vorba doar de ironii.

-din bugetul total de 8 milionae de dolari, 5 milioane s-au cheltuit pe salariile actorilor. Un raport neobisnuit.

-la inceputul parcursului sau, imediat dupa primele incercari, Quentin Tarantino si-a dorit sa fie numai un scenarist de succes. Fascinat insa de puterea decizionala a directorului de film, dar si de faptul ca din aceasta pozitie orice opera putea fi substantial schimbata , s-a razgandit......

-afirmatiile lui Tarantino, potrivit carora, ar fi scris cea mai mare parte a scenariului intr-un cofee-shop din Amsterdam (Betty Boop) sunt exagerate , aberante si contrazise de toti cei care au participat cumva la productie. Este insa de prsupus ca "scanteia" s-ar fi produs pe acele coordonate..

-o atentie deosebita a fost acordata lansarii filmului, pentru care s-au obtinut conditii speciale de prezentare in concursuri (Cannes), interviuri corelate ale vedetelor si o poveste “making off” contrafacuta in mare parte, dar care s-a putut pastra unitara o buna bucata de vreme.

-niciunul dintre cele sapte capitole ale lung-metrajului nu respecta fidel scena de la care s-a inspirat; la toate au fost adaugate elemente aditionale ce tin de cazuri notorii din presa, ori din alte productii care au ajuns la momente similare, si/sau modificari ce contribuie la incadrarea lor in story-ul general propus.  

-cele mai multe clasamente importante pozitioneaza Pulp Fiction, pe buna dreptate, intre primele 20 de filme ale tuturor timpurilor, iar in USA, pelicula a fost primita in patrimoniul cultural national.






The making of:







[/b]
avatar
The Dude

Mesaje : 4252
Puncte : 4367
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Vin Mar 10, 2017 8:07 pm






Imperiul Simţurilor
Ai No Corrida - Nagisa Oshima (1976)




Kichizo: [talking to Sada] A girl like you can stab a man's heart without a knife, huh?


"Imperiul Simturilor" este un film artistic cu un bogat continut erotic, prezentat in scene explicite. Are la origini un caz autentic, ce socheaza prin sfarsitul grotesc al unei iubiri "nebune" ce a facut sa curga multa cerneala in presa vremii si care a impresionat puternic tara soarelui rasare.






Suntem in perioada premergatoare celui de al doilea razboi mondial.  Proprietarul unui mic hotel marginas (cu servicii diversificate), se indragosteste de una dintre angajate/prestatoare,  iar dragostea lui capata repede reciprocitate. Este o atractie cu o pronuntata componenta carnala si ca atare ea se consuma aproape integral in alcov. Oshima divulga prin aceasta alegere a abordarii scenice, instabilitatea ce poate naste din obsesia pe care trupul unuia dintre parteneri o dezvolta in mintea celuilalt, in mod simultan si apoi cu o forta egala....devastatoare...  





In esenta si la o prima vedere, pare sa fie vorba de o istorioara  comuna a suburbiilor, mai ales pentru ca  amanta isi ucide in cele din urma iubitul (intr-un experiment sexual dus prea departe) si ii mutileaza trupul prin decuparea organelor genitale cu care avea sa fie gasita cateva zile mai tarziu de politie, in veneratie, descompunere, si alienare.
                                                         




Ecranizare insa nu e o istorioara comuna a suburbiilor, iar relatarea ei e cu totul exceptionala, dupa majoritatea cunoscatorilor, chiar o adevarata capodopera.

Nu e comuna pentru ca, surprinzator, scenariul ca atare nu este orientat catre erotism;  pentru ca nu avem de a face cu profesionisti porno, si pentru ca demersul artistic curge lin, armonios si natural (fara pauze ori poticneli) desi  toate etapele productiilor specializate: blowjob, handjob, mature, anal, uro, facial, etc… sunt strabatute intr-un  parcurs de adevarat ritual, din care victorioasa pana la urma iese magnific......doar pasiunea.

Story-ul de amor depaseste astfel in intensitate efectele empatice, pe care agresiunea incrancenarilor lascive o produce, caci in final ramanem doar cu frumusetea intamplarii unei regasiri androgine, la care cadrul intim organic devine doar o anexa difuza si incetosata.





Sunt planuri diferite ale expunerii, ce concureaza intre ele prin trairi de o delicata expresivitate, fiindca iata,  relatia se desfasoara fara un sens conventional cat de cat, fara un viitor anticipat ori previzibil, strict numai intr-o escaladare a sexualitatii si a daruirii fizice totale ce culmineaza in final cu autodistrugerea, sfidand astfel detasat insasi temuta moarte (pe scurt temele clasice: love conquers all, sau omnia vincit amor, amor vincit omnia)
                                                         




                                                         



Cu siguranta ca Ai No Corrida nu s-ar fi impus in absenta laturii sale pornografice, ea fiind si principala responsabila pentru calitatea deosebita a narativului. Legenda unui scandal de mahala s-ar fi pierdut probabil in oricare alt tip de evocare....E meritul lui Nagisa Oshima  ca a gasit calea si mijloacele, dar si resursele dezinhibatoare, ca ea sa ne parvina intr-o varianta aproape nealterata…

                                                                 




Un film ce trebuie parcurs…Du-te sa il vezi...fara prejudecati ori rusine..


To 21st-century audiences who are used to everything being notionally "sexy" — from cars to smartphones – while movies are evasive about the actual business of sex, this is still a powerfully subversive drama about pleasure and the present moment.




Picanterii:

-la data lansarii Imperiul Simturilor a fost criticat pentru indrazneala lui si interzis in mai multe tari.  I s-a reprosat o vulgaritate exagerata  si scenele hard care ar fi putut fii doar sugerate. De asemenea s-a spus ca el ar reprezenta o coborare a artei si a demnitatii actoricesti, respectiv a meseriei de actor. Aproape toate aceste observatii au fost invalidate ulterior de autorii lor.

- proiectiile din cadrul festivalului de la Cannes s-au reluat (neobisnuit) de 13 ori, pentru a satisface doar partial publicul interesat...Decizia organizatorilor a starnit controverse ce incriminau "perversitatea" cineastilor  care ar fi gasit  o placere fizica in (re)vizionare la nesfarsit a peliculei.....

- prezentat in la Berlinala din 1977, rolele au fost confiscate inca pe la jumatatea premierei; dupa un proces care a durat 18 luni insa, nu numai ca Ai No Corrida a fost absolvit de orice acuzatie, insa a intrat in salile de proiectie fara niciun fel de taietura. S-a petrecut la fel in Israel, Canada si in Anglia.

- inscrisul cu sange sau, de pe trupul lui Kichizo,  reia fidel acelasi mesaj pe care politia l-a descoperit pe cadavrul real al victimei, a fost notat de iubita sa Sada si semnifica tradus: "Sada si Kichi, doar noi amandoi impreuna"

- posterul sub care a fost distribuita varianta franceza (cel utilizat si aici) este o izbanda in sine si a primit la randul sau mai multe premii. El reprezinta o alegorie intre eruptia Muntelui Fuji (simbolul national al Japoniei), intr-un triunghi pubian (inca si azi niponii cenzureaza obscenitatea incepand de la parul pubian, considerat ultima reduta dintre eros -ceva acceptabil si apartinand artei, si pornografie -ceva condamnabil si apartinand denaturarii si sorbidului)




Making of:








avatar
The Dude

Mesaje : 4252
Puncte : 4367
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Vin Mar 17, 2017 8:10 pm






Bijuteriile Coroanei
Kronjuvelerna - Ella Lemhagen (2011)



Lumea este pana la urma doar o mare scena, iar noi simplii actori ai unei piese de teatru, cu roluri egal de principale, ori secundare (te salut Will...)

In spectacolul vietilor noastre succesul n-ar trebui sa fie un țel major, ci doar natura prestatiei, ori calitatea ei. Daca oamenii ar intelege cat de important este sa ramana ei insusi pe toata durata reprezentatiei…?





Filmul "Bijuteriile Coroanei" incearca sa relateze o istorie oarecum simpla, exact din aceasta perspectiva, inventand o poveste captivanta, despre familie, timp, iubire, incredere, greseli, imputari si reusita..Dar mai ales una despre valorile credintei, ale onestitatii si nostalgiei, ultimul un sentiment care aici capata un tratament aparte (si multe alte valente surprinzatoare) fiind intors aproape pe toate fetele.

Greu de gasit o bresa in impresionanta citadela a acestei productii.
Orice analiza cusurgie ar avea mari batai de cap sa descopere ceva.
Insa revazut in scop chițibusar, sau din oricare alt motiv,  Kronjuvelerna place inca si mai mult.





Fragancia, personajul principal, este acuzata pentru omor.
Interogatoriul performat de un anchetator al politiei devine prilej de introspectie pentru ea si motiv al unei marturisiri complexe si profunde ce justifica story-ul.


Mesaj metaforic/filozofic, demn, direct si fermecator, imagine perfect acordata cu tensiunea fluctuanta din diversele momente ale plotului, naratiune impecabila cu flashbackuri recurente care conduc progresiv actiunea pana in puncte diferite ale dezvoltarii ei, pentru a o abandona apoi siesi… asa cum, inspectorul reuseste sa reabiliteze in etape distincte adevarul pe care il cauta (paralela deloc intamplatoare);

Dialoguri de o mare incarcatura emotionala, cadre oniric suprarealiste intercalate natural printre cele ale realitatii implacabile …

O  superba lectie de cinematografie si o adevarata sarbatoare a ecranului.





Du-te sa vezi acest extraordinar film…increderea ta in recomandarile de aici are sa creasca semnificativ..



Picanterii:

- titlul peliculei, care ar putea parea nepotrivit in raport cu scriptul are o semnificatie pur nationala. In Suedia, expresia "asta e o adevarata bijuterie de coroana" desemneaza o persoana excentrica si nonconformista.

- anacronismele narativului  suficient de dese si de derizorii, nu sunt scapari regizorale ci o tehnica precisa, menita sa reduca la maxim semnificatia dimensiunii temporale.

- inregistrat integral in Lituania "Bijuteriile Coroanei" a primit Ursul de Cristal la festivalul Berlin - 2012, aproape in unanimitate. E vorba insa de o recunoastere modesta (un fel de mentiune), Ella Lemhagen avand o prezenta retinuta pe plan international si fiind chiar mai putin cunoscuta decat sora ei Moa Li Lemhagen Schalin, stylist si costume designer in teatru si cinema des solicitata de cei mai importanti directori   




Making of:





avatar
The Dude

Mesaje : 4252
Puncte : 4367
Data de inscriere : 17/02/2015

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de The Dude la data de Vin Mar 24, 2017 10:40 am








Personal  Shopper
Personal  Shopper - Olivier Assayas (2017)



Judecand dupa reactia spectatorilor de la finalul premierei (pe ecranele Festivalului de la Cannes 2016 - atunci cand multi dintre spectatorii prezenti si-au exprimat dezamagirea fluierand si huiduind pelicula),  am putea crede ca Personal Shopper a fost o mare si adanca deceptie.

Evaluand insa filmul din punctul de vederea al criticii specializate, exprimat ulterior, lucrurile stau taman invers.... De pilda, in replica ironica,  Ehrlich  David (Indie Wire) chiar explica cum “reactia ostila a celor prezenti in sala, nu e decat o confirmare  sigura ca avem de a face cu unul dintre cele mai bune filme facute vreodata.

Ceva mai impaciuitor Jason Solomons (pentru BBC Radio), avea sa concluzioneze corect: ”Huiduieli bizare la finalul «Personal Shopper»  de la Cannes  au o motivatie dubla:  e un film prostesc, dar e si unul fascinant. E si bine jucat. Chiar nu-ti poti lua ochii de la Kristen Stewart si daca ai vrea asta






A personal shopper”  (shop assistants, or sales assistant) este cineva care te ajuta sa cumperi cat mai eficient; un consultant, de regula angajat al marilor magazine, dar care poate fi si un liber profesionist). El e gata oricand sa iti ofere cele mai bune si mai avantajoase sugestii, pe felurite domenii de specialitate (predominant imbracaminte si moda).







Scenariul de care zicem pleaca de la asta si ajunge ilico la fantome, spiritism, medii si transcedental.  

Maureen Cartwright  (Kristen Stewart) comunica telepatic cu fratele ei geaman decedat, iar abilitatea sa e plina de neprevazut. Extrem de interesant imi pare modul in care mai bine de 30 de minute din prima parte a proiectiei ii sunt incredintate aproape exclusiv eroinei principale. Sunt aceleasi 30 de minute de atmosfera pur hitchcockiana, ce abunda in cliseele de gen .. si nu e deloc rau, pentru un inceput de narativ. Totul creste apoi in intensitate si spre directii foarte greu de anticipat, pentru a imploza in final in sine insusi, printr-o foarte frumoasa fandare.







Parerile contradictorii despre credinta in transmigratie si metempsihoza, presarate subtil, prin atitudinile diverselor personaje, satisfac simultan pe toata lumea, de la fanatic,  la sceptic. Farmecul «Personal Shopper» emana exact din gradul absolut in care el implica intreaga audienta, caci dincolo de un anumit punct fiecare dintre cei care il urmaresc poate decide singur ce se intampla intr-o gama complexa de alternative. Si taman pentru ca oferta include atatea  posibilitati, miezul capata frau liber ...si de ceea, atunci cand luminile se aprind, fie reprezentatia iti va fi placut la nebunie, fie nu vei retine din ea decat o pierdere de timp.  




Mie mi-a placut. Du-te sa vezi daca si tie are sa iti placa... e un execitiu util pentru ca, una peste alta «Personal Shopper»  trebuie vazut, nu numai pentru ca poate deveni o tema generoasa de dezbatere..





Picanterii:


- Filmarile s-au petrecut in Franta, apoi la Praga. Echipa a ajuns in noua locatie cu putin inainte ca la Paris sa aiba loc atentatele din 2015, ceea ce a prilejuit o mare ingrijorare fata de rudele/prietenii de acasa. Starea astfel instituita a fost de mare folos inregistrarilor si jocului actoricesc.

- Este singurul film din istoria festivalului de la Cannes, in care reactiile de cinematograf, atat de virulente, s-au transformat miraculos la scurta vreme intr-o unanima apreciere.







Making of:










Continut sponsorizat

Re: Du-te si vezi....

Mesaj Scris de Continut sponsorizat


    Acum este: Mar Sept 19, 2017 6:08 pm